Random evil writings

Nas(pa)car

2012-01-29T02:57:00.001+02:00

Stiu ca e 3 noaptea dar trebuie sa postez pentru istorie: ce ridicoooooli sunt americanii!!! Ma uit pe eurosport, unde e o etapa de nascar sau nu stiu cum se numeste. Sunt niste masini care se invart in cerc! Incredibil! Deci d-aia isi iau ei permisul de conducere de cand incep sa ajunga la pedale. Nu trebuie sa ai niciun skill, tii acceleratia apasata la maxim si te rogi sa nu intre nimeni in tine.
Sincer sa fiu, nu credeam ca pot fi mai penibili decat cu simulacrul lor de rugby, fotbalul american, unde au luat un joc 100% barbatesc si au umplut jucatorii de bureti si casti, sa nu cumva sa se loveasca.
Dar nascar asta chiar intrece orice masura. D-aia nu sunt piloti americani in formula 1, pe langa faptul ca nu stiu sa schimbe vitezele.

Iarna nu-i ca vara

2012-01-26T22:27:00.002+02:00

Predictibil: cum a dat prima zăpadă, cum s-au blocat toate drumurile extraurbane. Şi mai predictibil: cum s-au blocat toate drumurile din cauza zăpezii, cum se caută vinovaţi pentru aceasta situaţie.
Deoarece mă simt de treabă astăzi, vă dau un indiciu pentru situaţie: VISCOLUL ŞI NINSOAREA ABUNDENTĂ SUNT DE VINĂ!
Mă enervează cum toţi bucureştenii pe care i-a prins zăpada pe drum, in afara orasului, se grăbesc să dea vina pe autorităţi. Nu mă refer la oamenii care au plecat cu serviciul sau care pur şi simplu aveau treabă în afara oraşului. Mă refer strict la ăia care simt nevoia să arunce pisica moartă spre cineva. Nicidecum n-ar fi mai degrabă vina lor că nu-s suficient de civilizaţi sau că nu-i duce mintea îndeajuns încât să se intereseze de starea vremii înainte de a pleca la drum şi să se echipeze corespunzător sau să nu mai plece. Nu, ei n-au nicio responsabilitate. Şi-au plătit rovigneta, pai atunci să vină jandarmii să le împinga maşina.
La naiba, mă simt de treabă în seara asta, aşa că vă lămuresc: nu-i nimeni vinovat pentru ignoranţa voastră. Asta înseamnă să fii adult - să iei decizii în funcţie de împrejurări, nu să te arunci cu capul înainte şi apoi să plângi după mama să te scoată din rahat. Mai ales că e aceeaşi mamă care ţi-a dat bastoane pe spinare în piaţa unirii.

Despre presa

2012-01-17T22:07:00.000+02:00

De câteva zile de când mă uit la Realitatea si Antena 3, seara, la diverse emisiuni politice, nu am putut să nu remarc cât de proşti şi pupincurişti sunt ăştia de sunt gazde la talk show-uri. Sigur, toata lumea ştie orientarea anti-pdl şi anti băsescu a posturilor mai sus menţionate, dar întrebările pe care le pun şi atitudinea lor denotă un servilism atât de puternic (faţă de orientarea politică a patronului) încât mă întreb dacă nu cumva, la redacţii, poza angajatului lunii este tipărită direct pe hârtia igienică din baia stăpânului. Cea mai mare onoare, echivalentul unui Pulitzer.
Nu că n-ar fi OK să fii anti-putere în ziua de azi, cine a mai citit blogul îmi ştie părerea faţă de Băsescu şi clica lui. Dar ar putea totuşi să mascheze puţin, pentru că nimic pe lumea asta nu-i doar alb sau doar negru, mai ales în politică.

De exemplu: transmisiune live din piaţa universităţii. Camera arată un jandarm cum calcă în picioare o pancartă pe care scrie "Drop acid not bombs". Gazda emisiunii, la telefon cu purtatorul de cuvânt al Jandarmeriei, întreabă imediat incisiv (crede el) ceva de genul: "Reprezintă gestul acestui jandarm părerea generală a Jandarmeriei? Sunteţi împotriva exprimării libere?"

Mai lăsaţi-ne băi...

La km 0

2012-01-15T21:22:00.001+02:00

Cum ar fi dacă m-aş duce la serviciu şi ar merge totul strună zi de zi? Backup-urile s-au făcut, bazele de date n-au crăpat, softurile n-au dat erori, serverele au numai leduri verzi aprinse. Ar fi destul de plictisitor.

Ei bine, cam aşa cred că gândeşte şi Băsescu care, fiind un mare amator de adrenalină (de obicei sub formă de whisky, dar nu numai), şi-a dat seama care era singurul lucru care-i lipsea în 7 ani de preşedinţie: un miting adevărat, domnule! Din ăla cu bastoane, bătăi, strigăte şi violenţe. Ei, iata că acuma a reuşit să-l provoace, aşa că, în sfârşit, poate să adauge puţină intrigă pe pagina sa de Wikipedia (pe lângă dosarul flotei, nepotismul vădit şi suspendarea din 2007).
Ciudată mi se pare tăcerea lui însă, mă gândesc ca bunul simţ presupune măcar o mică declaraţie din partea unui preşedinte, într-o asemenea situaţie. Emil Boc, aceeaşi problemă.

Şi, ca să termin în aceeaşi bătaie de joc cu care abordează şi ăştia de la putere situaţia, daţi-mi voie să-mi exprim îngrijorarea faţă de hipsterii şi emo ăia pe care îi vedeam mereu că stau pe treptele de la TNB. Unde îşi mai fac veacul săracii, acum că locul de joacă le-a fost ocupat? Sunt ok? Au unde să o ardă artistic şi high?

B'bye.

I put you on my blawg, dawg!

2012-01-12T22:59:00.000+02:00

Hai să zicem că eşti directorul unei bănci şi că, la un moment dat, te gândeşti, sau cineva gândeşte pentru tine şi îţi deschide ochii asupra potenţialului impact al internetului asupra business-ului tău. Cum ar fi dacă clienţii tăi ar putea face transferuri, plăţi, whatever, online? Ar fi cel puţin interesant, te gândeşti. Ar fi chiar grozav.
Aşa că faci nişte şedinţe până seara târziu, pui în alertă câteva persoane de la HR şi împrospătezi un pic echipa IT, cu task-ul bine definit de a-ţi face un sistem de home banking competitiv, ergonomic, scalabil şi cu multe, multe alte calităţi care dau bine într-un pptx. Bun.

Acum hai să presupunem că eşti clientul unei bănci, scuzaţi truismul. Ca orice client vrei şi tu să stii ce bani ai în cont, să îţi plăteşti facturile de acasă sau, de exemplu, să trimiţi bani oricând în conturile tale secrete din Elveţia. Cei de la bancă, pe de altă parte, îţi cer o taxă lunară pentru toate aceste beneficii.

Şi aşa ajungem la Alpha Bank şi la pateticul lor sistem de homebanking. La ei, sistemul funcţionează cam aşa:
nu ai niciun fel de token ci accesarea contului se face printr-un certificat digital, user si parola. Nu vreau să mă leg de riscurile de securitate ataşate unui astfel de sistem de autentificare (mai mari decât dacă s-ar folosi un token) ci exclusiv la operaţiunile pe care utilizatorul obişnuit de Windows 7 trebuie să le facă ca să intre în cont.

Pasul 1. trebuie sa adaugi site-ul lor la lista de trusted sites
Pasul 2 trebuie sa ceri certificatul de pe site
Pasul 3 după ce reuşeşti să downloadezi certificatul trebuie sa il instalezi prin niste proceduri complicate pe care mi-e lene sa le detaliez (le găsiţi pe site-ul alpha dacă vă roade curiozitatea).
.
.
.
Pasul 14
Un mic extras din tutorialul lor de instalare:

Să vă mai spun că sistemul merge doar dacă ai Windows instalat pe calculator?

Dar de faptul că singurul browser suportat este Internet Explorer, ce parere aveţi? Sau de faptul că poţi instala certificatul pe un număr limitat de computere?

Aşadar, un utilizator cinstit de Linux (cum e subsemnatul) nu va putea să se folosească de cont decât cu bătăi de cap, emulând un Internet Explorer cumva. Iar dacă eşti hipster şi ai Mac, atunci chiar n-ai nici măcar o şansă.

Şi să zicem că aş fi putut să trec peste toate astea, desi dat fiind că suntem în 2012 şi în era lui HTML5, mi se pare ceva de domeniul fantasticului ca o bancă să îşi bată joc în halul ăsta de propria imagine. Dar să zicem că, teoretic, aş putea avea bunăvoinţă faţă de angajaţii atehnici care au ales o firma de dezvoltare care, ulterior, le-a tras o ţeapă monumentală. Dar fiţi atenţi ce parolă iniţială mi-au pus şi spuneţi-mi dacă pot să iert aşa ceva?

P.S.: la logare, ca să-ţi bagi userul şi parola, poţi să foloseşti o tastatura virtuală. Adică să-ţi scrii parola apăsând cu mouse-ul pe ecran pe literele corespunzătoare. HAAHAHAHHA!!! Incredibil!

Grand Cinema Baneasa sunt varza

2012-01-04T12:54:00.001+02:00

Hai să zicem că eşti miop, că vezi totul blurat la o distanţă mai mare de 2 metri, că poate, printr-o nefericită neşansă, suferi şi de astigmatism şi de lipsa completă a unui ochi. Să mai zicem, de dragul exagerării, că deasupra televizorului la care incerci să te uiţi se află o lampă cu leduri, aprinsă şi că partenerul dă cu aspiratorul şi se fâţâie de colo colo prin faţa lui. Şi am menţionat cumva ca televizorul este un Diamant vechi, alb negru?
Ei bine, luând în considerare toate aceste dezavantaje şi tot te vei bucura de o experienţă cinematografică superioară celei din sala Grand Ultra a Grand Cinema Baneasa.

Conform comunicatului lor de presă "Sala Grand ULTRA cu o capacitate de 500 de locuri este destinată celor care caută cea mai impresionantă, captivantă şi copleşitoare experienţă cinematografică. ", dar asta doar în teorie, cea mai frumoasă şi nedemonstrată teorie.
Realitatea este cu totul şi cu totul alta: ieri am văzut filmul Girl with the dragon tattoo în locaţia amintită.

Experienţa s-a desfăşurat aşa:

Ne ducem să cumpărăm bilete. La telefon (am sunat înainte, să ne interesăm) doamna de acolo ne-a spus că preţul este de 23 de Ron pt sala Grand Ultra. Pe panouri scrie că preţul e de 26 de Ron pt sala respectiva. La casă aflăm că dacă vrem să stăm pe scaune centrale, atunci trebuie să plătim un mic supliment de 4 Ron. Total cost bilet: 30,5 Ron.
Apoi experienţa cinematografică propriu zisă: scaunele sunt confortabile, poate mai bune ca la alte cinematografe iar ecranul este un pic mai lat decat cel al altora şi aici se termină singurele lucruri bune.
Începe filmul: jumătatea dreaptă a ecranului şi subtitrarea se văd ca prin ceaţă, nefocusate deloc. Exact ca televizorul meu vechi înainte să-l arunc. Apoi, după vreo 20 de minute, problema se rezolvă, dar numai pentru câteva minute pentru că, brusc, li se arde un bec de la proiector sau naiba ştie ce, aşa încât scade contrastul imaginii pe ecran de parcă tot filmul fusese filmat numai seara, fără lumini adiţionale, cu o cameră cu filtru gri de culoare pus peste lentilă. În acest moment, poate că un cinematograf care se respectă ar fi întrerupt filmul şi ar fi zis "băieţi, ne pare rău, duceţi-vă acasă şi reveniţi mâine. poftiţi banii înapoi." dar nu şi grand aştia. Au continuat şi singurul lucru care ne mai distrăgea atenţia de la imaginea neclară era sunetul, care se dădea ori prea încet, încât auzeam toate gurile mestecătoare de floricele din sală, ori prea tare (prin contrast).

Filmul în sine e bun, abia aştept să-l văd (era să zic revăd) pe dvd, acasă. Oricum, concluzia rămâne: nu vă duceţi la Grand Cinema dacă nu vreţi o ţeapă cât voi de mare. Mă rog, cât "cel mai larg ecran din ţară [...] oferă o experienţă cinematografică incredibilă, care pur şi simplu nu este disponibilă în altă parte." de mare.

Happy Hangover!

2012-01-01T22:59:00.000+02:00

New year's eve (our first and only meme drawing):

Din nou cu trenul

2011-12-27T11:21:00.001+02:00

Hello,

Nu ne-am mai auzit de mult. Intr-adevar, a trecut ceva timp de cand am mers ultima oara cu trenul. Si, ca intotdeauna, se dovedeste a fi o experienta de neuitat. Sa nu ne grabim insa, intai sa incepem cu cateva mici idei despre taxiuri.

In 90% din cazuri, taximetristul vrea sa te fure. El lungeste traseul, nu pune ceasul sau manareste ceasul si mai te tine si de vorba in timpul asta (de obicei are idei precise si, mai ales, fixe despre orice). Urasc taximetristii, vorbind in general. Nu o singura data am mers cate 5 sau 6 km pe jos numai din scarba de a ma urca intr-un taxi. Nu vreau sa par intolerant ca un mic hitler, dar sper ca intelegi, stimabile, cat de mult ii urasc.
Au insa un mare plus: aceasta ura poate fi directionata clar spre o persoana. Ai efectiv pe cine sa injuri, pe cine sa reclami la politie sau orice altceva te satisface. Acest punct este esential si cu asta revin la calatoria cu trenul.

Gara de nord. La 8:15 pleaca trenul spre Constanta. M-am trezit la 7 fara un sfert, am mancat, m-am spalat, am plecat. La 8 si cinci eram in gara, precis ca un robot, uitandu-ma cu speranta la tabela cu plecari. Nicio intarziere, insa linia nu era afisata. Ma duc la informatii, in continuare cu buna dispozitie a omului inca neabuzat psihic. Intreb ce-i cu trenul. Ochii doamnei se mijesc spre tabela.
"Aaa, probabil are intarziere 10 minute"
"Desigur", raspund printre dinti.
Dar ce-i asta!? Mi s-a parut ca aud scuze din partea companiei? Astept. Nu? Nimic? Nimic? Ok.

Pe tabela apare intarzierea: 15 minute. Asta e, imi zic. E iarna, se mai intampla. Dar un usor nod in gat incepe sa-si faca simtita prezenta. In jurul meu, calatorii isi pregatesc meticulos orificiile pt cfr. Va urma cel mai mare gang bang ceferist la care am fost martor de cand merg cu trenul.

Termin de citit stirile. Ridic capul spre tabela si pe buze apare ranjetul specific calatorului cu trenul. Angoasa, disperare, furie, 30 de minute intarziere. Cracked.com should cheer me up, imi spun, cam fara speranta.

10 minute mai tarziu, termin primul articol, imi ridic ochii spre tabela: 45 de minute intarziere. Imi fac cruce in stilul meu, adica incep sa injur incetisor: vorbim de un tren care pleaca din capitala spre constanta si care are intarziere, in mod absurd, inainte de a pleca. Din cand in cand se aude Vocea care anunta trenuri. Ma uit la tabela de sosiri: primele 8 trenuri au intarzieri mai mari de jumatate de ora. Cracked to the rescue.

Inca zece minute, inca o privire de caine batut spre tabela, inca 15 minute intarziere, adica 60 in total. Dude, ce dracu se intampla!?, am exclama, am tipa toti cei care vrem sa ajungem azi la constanta, daca am putea vorbi, daca cfr-ul nu ar fi atat de ocupat sa ne molesteze oral.

70 de minute intarziere. Cum e oare la interviul de angajare la cfr? Daca ajungi la timp atunci se uita urat la tine? In schimb, daca intarzii, atunci dai dovada de potential? Si cum suna intrebarile de la test?
- Daca un tren pleaca din punctul A si trebuie sa ajunga in punctul B 3h mai tarziu, care este intarzierea minima acceptata pe timp de vara si iarna?
a) mai mult de 1h b) 1h + 0.05 * nr de pasageri

Oare cfr-ul e angajat de marile corporatii sa fure timpul oamenilor? Este el un dealer de timp?
Si ce fel de om e ala de actualizeaza tabela cu intarzieri? Este cumva un fin psiholog? Creste treptat intarzierea pentru a obtine un efect de picatura chinezeasca? Sau are probleme in a strange informatiile? De ex, vorbeste cu conductorul:
- Fra, cat mai ai?
- 30 de minute, dar sper sa-i dau tare intre ciulnita si fetesti
- Ok, te trec cu 15 min
15 min mai tarziu:
- Fra?
- N-am putut sa-i dau, dude. Mai pune 15 si mai vedem

Astea sunt intrebarile.

Conform surselor mele, ceferistii participa de doua ori pe an la workshopul "Scuze acceptabile pe timp de vara/iarna" unde tinerii angajati au ocazia sa se afirme. Workshopul se tine la Busteni si plecarea este programata cu o zi inainte de inceperea discutiilor. Toti participantii isi rezerva locuri la vagonul de dormit.

Putem remarca, in sfarsit, diferenta fata de taxiurile de la inceputul articolului. La cfr n-ai pe cine sa te enervezi si, mai ales, nimeni nu se considera vinovat. N-ai sa auzi vreodata scuze de la cfr, cum n-ai sa-ti vezi banii dati pe serviciile lor de cacat inapoi. Poti cel mult sa renunti la ei. Ceea ce ne duce la urmatoarea discutie: microbuzele. Dar o lasam pe altadata.

Bye! Ureaza-mi drum bun!

Extraordinara mea întâlnire de Crăciun - Partea II-a

2011-12-24T18:19:00.003+02:00

Nici n-am apucat să scriu ceva aici şi a trebuit să mă ridic de pe scaun. Sună la uşă. Deschid: doi colindători juniori se uită la mine cu speranţă.
- Primiţi cu colindul?
Le întorc întrebarea cu şi mai multă speranţă:
- A..cred ca da. Ceva de Metallica ştiţi?
- Domn, domn să-nălţă...
...se opresc amândoi cu ochii căscaţi. La dracu, îmi spun, e a cincea oară anul ăsta când nu reuşesc să ascult un colind cool. Încep să cred că am înţeles complet greşit conceptul de colind. În fine, trântesc uşa şi mă întorc aici, la blogul meu şi oameni buni, am o poveste mirifică pentru voi.
Cititorii fideli îşi aduc aminte întâlnirea mea extraordinară cu Moş Craciun de anul trecut . Nu? Nimeni? Ok..Citiţi AICCCCCCIIIIIIIIII.

Aţi citit? E important, altfel nu veţi întelege nimic din ce voi scrie mai departe.
Bun. Voi începe cu un mic disclaimer. Să nu vă gândiţi că sunt un om rău pentru că i-am cerut lucrurile alea groaznice moşului. Chiar nu sunt, doar am apelat la puţin terorism psihologic. Pentru asta m-am antrenat ani buni în faţa televizorului, uitându-mă la tot felul de seriale cu o puternică factura emoţională (telenovele). Aşadar, nu sunt un om rău şi sper să primesc şi eu un cadou mâine dimineaţă. Am încheiat disclaimer-ul.

- Sau?, întreabă moşul cu groază.
- Sau..., răspund eu încet, uitându-mă cu ochii îngustaţi la moş, ca şi cum o idee nouă mi-ar fi străfulgerat capul brusc.
Pisica sare din braţele mele speriată parcă de ceva. Din păcate, nimereşte fix în şemineu, unde, între timp, am aprins focul. Cu coada în flăcări începe să alerge de nebună prin cameră. Mă arunc peste ea cu haina deschisă şi reuşesc să-i salvez jumătate din blană. Şi ea reuşeşte să-mi facă un Z mare pe gât înainte să fugă din cameră pe uşa deschisă.

UŞA DESCHISĂĂĂ?? FUTU-IIII!!!, intră creierul meu în alertă, în dulcele stil clasic. Mă uit repede, dar moşul e în continuare întins pe jos. De data asta însă are o sclipire în ochi, un zâmbet rău pe faţa aia bonomă a lui. Îngheţ. În spatele meu se aude o mişcare. Fac un salt în faţă şi mă rostogolesc pe deasupra umărului drept, aşa cum m-a învăţat Bear Grylls în nenumăratele lui tehnici de supravieţuire. În stânga mea se află Moş Crăciun, întins şi legat fedeleş. Imediat după el este şemineul aprins. În dreapta mea se află uşa deschisă şi apuc să observ urmele motanului în zăpada depusă. Dar, cei mai importanţi acum sunt cei doi bărbaţi care stau în faţa mea. Unul din ei este gras, o figură jovială şi are o bâtă mare de baseball în mână. Pe suprafaţa bâtei se disting nişte semnături, probabil ale unor vedete nord-americane. Celălalt individ e bărbos şi are o faţă comună, ascunsă pe jumătate de nişte ochelari de soare Louis Vuitton. Poartă un pardesiu negru, incheiat de sus până jos.

- Frate Crăciun, ce dracu faci întins pe jos?, întreabă individul cu bâta.
- Descreieratul ăsta mi-a întins o capcană măi Nicule, răspunde moşul, parcă un pic ruşinat. M-a aşteptat să cobor pe horn şi...
Îmi îndrept spinarea, ridic nasul şi exclam:
- Descreierat? Auzi moşule, eu nu permit să vorbeşti aşa.

- TĂCERE!
A fost glasul aspru, agresiv, aparţinând tipului cu ochelari de soare. Moş Crăciun şi Moş Niculae pun capul în pământ. E clar că el e şeful.
- Crăciun! Ani de zile am investit in tine. Ore de antrenament. Training-uri la Milano, Roma, Paris. Un singur task ai: să distribui cadouri fără să fii prins de nimeni. Zi sincer, iar ai tras la măsea? Iar? Iar trebuie să fiu trezit în miezul nopţii de amărâtul ăsta de Niculae ca să venim să te salvăm. Paştele mă-tii astăzi şi mâine...
- Să nu ne enervăm, se aude murmurul moşului Niculae. Iisuse Cristoase, să nu ne pripim!, zice el un pic mai tare, mutând bâta dintr-o mână în alta. Mai bine să ne concentrăm pe tipul ăstălalt.

Atenţia tuturor se îndreaptă spre mine, făcându-mă să mă simt ridicol. N-am fost niciodată un vorbitor în public prea bun.
Individul cu ochelari de soare (da, în continuare suntem în miez de noapte) mă măsoară din cap până în picioare:
- Tu cine dracu eşti?
Mă gândesc cu atenţie ce să răspund. Încerc să fac nişte conexiuni logice rapide. Ăsta e supervisor-ul celor doi moşi, deci o figură destul de importantă în ierarhia ren, elf, moş sugerată de coca cola. Trebuie să fiu atent ce răspund.
- Cine sunt eu? Dar tu cine te crezi? (mă depăşesc numeric, dar nu trebuie să-mi arăt slăbiciunea)
- Nu eşti prea deştept, nu-i aşa? răspunde el mai calm. Sunt şeful ăstora doi pierde iarnă, sunt cine dracu vreau eu, dar cel mai mult şi mai mult sunt Iisus Cristos, aşa cum m-a denumit şi Niculae mai devreme.

Rămân mască. Desigur, aşa se explică totul. Atitudinea moşilor, tonul superior, ochelarii.
- Ahaa...am înţeles, răspund îngândurat. Mă bucur să te cunosc.
- Să trecem la subiect.
- Ok, ai adus banii?
- Ţi i-am lăsat în maşină, afară.
- Atunci suntem chit?, întreb eu.
- Iisus, putem să rezolvăm şi "altfel", intervine Moş Niculae, învârtind bâta în mână. Ce să-i mai dăm atâţia bani? Conform listei mele....nici măcar N-A FOST CUMINTE!!
- Tăcere. Respectăm învoiala.

Întins pe jos, Moş Crăciun se uită perplex la noi. Din colţul gurii i se scurge pe barbă o dâră de scuipat.
- Ce naiba se întamplă aici? reuşeşte el să întrebe. Ce-i asta?
Iisus se relaxează dintr-o dată. Îşi dă ochelarii jos şi începe să râdă, aşa cum încep şi eu şi Moş Niculae. În fine, cineva se milostiveşte şi-i spune:
- Bine ai venit la Camera Ascunsă!!!!

Cam asta a fost povestea mea, poveste care sper că va intra în folclor cu titlul: Iisus şi Random Evil Writings folosesc tehnologii de ultima oră (şi puţin terorism) pentru a dovedi că Moş Crăciun există!

Sărbători Fericite!

La party

2011-12-16T01:26:00.001+02:00

Deci frateMeLeu. Stiu ca n-o sa ma crezi dar Smiley, acest Mercedes al cantaretilor romani, a facut un show spectaculos, atat de spectaculos incat mi se zbatea pleoapa dreapta cu tot cu umar, cerand sa fie autografiata. Energie pura, inca imi tiuie urechile, chiar si acum, cand stau in confortul patului de-acasa si ma chinui sa adorm scriind pe blog.
Ce m-a mai impresionat:
- strudelele cu mere, branza si dovleac, singurul fel de mancare de care m-am putut atinge de altfel, pt ca nu aveau legume, dar aveau acel je ne sais quoi al prajiturilor serv...wtf! Erau bune si gata
- pantalonii solistei de la Marfar, desi mi s-a parut ciudat ca ma intreba lumea de ce stau cu ochii cascati de parca vedeam cum un elefant viola o furnica (era exact ce vedeam, dar cu alte personaje in rolurile principale)
-poza cu mine pe care am primit-o: de departe cea mai buna pe care o am - reuseste sa mascheze nasul mare, chelia incipienta si atitudinea aroganta (aia care ma ajuta sa fac multe arogante). O poza numai buna pt facebook. Iar sub ea o sa scriu: Me, just being myself! Just another everyday picture, in sepia, made by a professional and lacking all the...you know...all the ugly. Si o sa mai pun si niste :*:*:* ca si cum v-as pupa. Pup, pup.
- mi-a mai placut masina de la intrare, copie dupa prima masina din lume. Sigur, din neatentie am crezut ca-i a mea si m-am enervat ca nu functiona inchiderea centralizata si ca mi-au furat tiganii una din roti, dar se pare ca asa era ea, de la nastere, doar cu 3.

Ok, mi s-a facut somn. Fiti pe faza , zilele astea voi scrie si publica continuarea intalnirii mele cu mos craciun, inceputa anu trecut. As da si link, dar mi-e lene, cautati voi, ca merita.

Deci una peste alta, o seara buna pt un party corporatist. M-am simtit bine. God speed!

Live de la metrou

2011-12-09T22:36:00.001+02:00

Regie. Live. Niciodata zgomotul studentilor mergand pe splai nu mi-a adus mai bine aminte de cum lega colegul de camera sfoara cu motocei de chiuveta, de crapau gandacii suindu-se pe ei.
Mhmm....nope, nu-i ok. Nu era colegul de camera ci doua prietene, nu erau motocei ci doua sutiene si nu erau gandaci ci...ah, ba da, erau.
Inca ne integram in peisaj, in ciuda parului mai rar si alb si inca mai putem vorbi despre integrale triple ca despre cartile lui Kannu L. Boieru, un scriitor inventat de mine acum 5 secunde. 6. 7. 8.

Stop. Damn. Pauza, unirii 1.

Unirii 2, 22:30. Ma simt gras. Si junk food si doua beri. Ma uit in jos sa vad dc imi vad genunchii. Imi indoi subtil un picior.

Gata, ma apropii de destinatie. Ma pregatesc sa scriu deapre reclama de la dragonul rosu. Fiti pe faza. Sper sa imi ajunga bateria sa ii fac o poza cu blitz.

Bye!

Sterilizare gratis

2011-11-19T21:11:00.001+02:00

Urăsc destul de multe lucruri: de exemplu țăranii cu suv-uri prin oraș, domnișoarele care te bat la cap la fiecare produs pe care vrei să-l pui în coș, taximetriștii și noua interfață de la blogger.
Așa că iată-mă prost dispus la metrou (noi mergem cu suv-ul doar la munte), admirând pe ecranele cu publicitate (în loc de orarul trenurilor) următoarea reclamă:

PDL a lansat o nouă campanie, în care cetățenii sunt îndemnați să voteze pt "rezolvarea" problemei câinilor fără stăpân. Deși în teorie sună bine, "legea prevede eutanasierea doar a maidanezilor agresivi sau bolnavi aflaţi în stare terminală", trebuie să fii un mic idiot să îți închipui cum sunt duși câinii la adăpost, hrăniți câteva zile până le vine rândul și duși la personalul medical autorizat care le va oferi o ultimă țigară și o injecție nedureroasă.
Ăsta e procesul, nu? Nicidecum ținerea câinilor în cuști și lăsați să se mânânce între ei, omorârea lor prin tăiere sau cu bâte de către gingașii oameni implicați în proces (se scutesc niște bani care ar putea sta foarte bine și în altă parte decât în bugetul statului).

Pe langa detaliile, mincinoase in opinia mea, pe care le dau pe site cu privire la costurile pentru intretinerea cainilor maidanezi capturați, mă mai deranjeaza imaginea câinelui folosită pentru campanie. Nu mi se pare definitorie pentru câinii din București și încearcă să te convingă să semnezi (că poate n-ai deja o părere și atunci trebuie să-ți faci). Însă, tot răul spre bine, această imagine mi-a dat o idee foarte bună pentru o alta campanie, pentru un specimen mult mai dăunator societății românești: copilul de politician.

Doamnelor și domnilor, în premieră în România, blogul Random Evil Writings inițiază campania:

STERILIZĂM POLITICIENI, PENTRU BINELE LOR.

Ești politician, senator, deputat? Primar, poate? Copilul tău:
- a condus beat?
- a omorât oameni cu mașina de sute de mii de euro și nu vrea să facă închisoare?
- te obligă să-i faci cadouri din banii pe care i-ai furat și pe care i-ai ține mai bine ascunși într-un cont?
- vrea să aibă o carieră în politică deși e prost gramadă?

ESTE TIMPUL SĂ TE STERILIZEZI. NU MAI REPETA GREȘEALA!
ÎNSCRIE-TE ÎN CAMPANIA NOASTRA!

Cine-a ucis pe cine și, mai ales, cum ar fi putut sa nu-l ucida

2011-11-01T21:08:00.000+02:00

Mi se pare ciudată situația în care se află televiziunea de știri din România. Pentru o instituție a cărei principală îndatorire este de a ști si a interpreta ce se întâmplă în societatea din care face parte, se bazează mult prea mult pe teorii și ipoteze inutile.
De exemplu: stelistul ăla de-a luat bătaie ar fi putut să moară acolo pe teren. Domnu' Dan ar fi putut să fie în mașina care a sărit în Dâmbovița. Cutare vedetă este posibil să fi supt p#la în cutare seară. Huidu ar fi putut să evite accidentul (dacă nu intra pe contrasens).
Dar nimic nu e sigur și, mai presus de toate, nimic nu reflectă realitatea. Parcă oamenii de presă ar trăi în mai multe universuri paralele și, ca să nu scrie prea mult, fac o emisiune general valabilă pentru toate viețile alternative.

Serios, puteți să vă uitați câteva ore la orice televiziune din asta și, la sfârșit, veți avea doar impresia că sunteți informați, la fel cum doar aveți impresia că știți fizică cuantică atunci când citiți o carte SF. Ok, pe cine pacalesc? Când vă uitați la un film SF.

Recensamant

2011-10-21T17:38:00.003+03:00

In portiera gasesc un mic pliant cu pisicute salbatice. Masaj erotic. 20 de minute mai tarziu, la unirii, la semafor, o tipa im intinde un pliant cu momente senzuale. Tot masaj erotic. 5 ore mai tarziu ma aflu intr-un salon alaturi de o tiganca batrana, o tipa blonda cu zambet rar si de imaginea mea privindu-ma stupefiata din oglinda. Salon de masaj erotic.
Stiu, nu-i asa? Coincidenta...

Dar de ce ar avea nevoie un june bine ca mine de asa ceva? Pentru ca mi-e rusine, d-aia. Este recensamant si, in curand, trebuie sa vina recenzorul sa ma chestioneze. Inevitabil, stiu ca vom ajunge la intrebarea:
"Care este natura si frecventa contactelor dvs sexuale?"

Shit. Nu vreau sa apar ca un labagiu dar, in acelasi timp, nici nu pot sa mint cu nerusinare. As primi amenda. Asa ca iata-ma in cautare de senzatii tari. Prostituate, masaje, articole din libertatea...
In acelasi timp, ma gandesc: pot cumpara cruci si coliva de pe net. Pot sa-mi fac un avatar si sa traiesc o viata virtuala pe net. Pot sa fac sex virtual, sa dau examene, sa comand mancare, curve, carti si tot ce vreau eu de pe net. Stiti insa ce nu pot face? Stiti?

Ei bine, predictibil, nu pot completa online rahatul ala de chestionar de la recensamant. Trebuie sa vina o persoana necunoscuta, cu semn distinctiv o mapa albastra, fara un contract permanent cu statul ci unul de colaborare in conditii necunoscute mie si sa-i dau aproape toate informatiile pe care toata viata am fost informat ca nu e bine sa le dau impreuna. Si informatiile se strang pe hartie ca sa mai cheltuiasca cateva milioane pe convertirea in format electronic? Le faceam eu un site cu doar cateva sute de mii de euro.

Dar transportul informatiilor? E cumva o mapa albastra cu lacatel din titan? Este cumva legata cu catuse de mana recenzorului, astfel incat hotii sa nu o poata fura decat dc au si un fierastrau in dotare? Este cumva individul supus unui tratament de stergere a memoriei ca in Men in Black sau de tampire ca la OTV? Nu stiu...

Stiu insa ce raspuns o sa dau statului la intrebarea cu preferintele sexuale. O sa-i dau multa, multa m...

Muzica pop

2011-10-04T22:25:00.001+03:00

We make money, money we're spendin' Ah, ce naiba!?? Too much money in the bank account WTF???

We make too much doe and we spend it all day, welcome to St. Tropez

Ce dracu fredonez? Suntem în mașină. Oh yeah! Oh nu! Ascultăm radio.
Băi, nu mai suport.

Într-o mașină paralelă, într-un timp și spațiu nedefinite, într-un univers aleator populat numai cu oameni cu acordeoane și voci superbe, trag brusc de volan în dreapta, cauzând o ieșire necontrolată în decor. Îmi șterg nasul de sânge la poarta raiului.

Dar nu aici. Nu în universul ăsta. Rulăm spre București cu 160 la oră, rulăm fin de tot. Ascultăm pe rând: kiss, pro, europa, toate fm, fără să constatăm nicio deosebire. Sunt aceleași melodii, hiturile verii, reluate iar și iar. Ne gândim toți că radiourile ar trebui să aloce un buget mai important achiziționării de muzică. Știți, pentru oamenii ăia de modă veche care deschid radioul ca să asculte melodii diverse și pe toate gusturile.

Dar ok, ascult o melodie de 10 ori într-o oră. O ascult și de 1000 de ori, dacă reușesc să dilat timpul astfel încât să-mi potolesc nevoia muzicală intrinsecă oricărui artist (da, da: și eu sunt un mic artist). Așadar, o ascult, nicio problemă, atâta timp cât reușesc să identific vreuna din preocupările mele non-sexuale, non-materiale în versurile melodiei.
Dupa un timp de ascultat radio însă, șoferul nostru (Candy), deschide problema cu o întrebare retorică de o finețe rară:

"Bă, de ce dracu l-a împușcat Rhianna pe ăla ?" (n.a. Man Down)

Nu, n-o să fac mișto acum printr-o analiză pe text. Adevărul e că să asculți/citești versurile melodiilor pop de azi (cu putine exceptii, evident) e ca și cum ai citi scriptul unui film porno, cu tot cu onomatopee. Nu e nimic de înțeles și nimic de neînțeles. Sunt realist: nu mă aștept la altercații filozofice între cântăreața albă și negrul care se sparge în figuri alături de ea și nici să asculte toată lumea muzică rock sau, mai rău, clasică. Dar puțină variație de la eternul subiect, sunt super-mega-sexy și există cumva, undeva, o circumstanță deosebită în care poate ar fi posibil să practic sexul oral împreună cu counter-part-ul masculin and then not shot you down because you left me, asshole (asta ea) și sunt super-mega-cool and you're gonna suck my dick bitch and maybe some vaginal intercourse (and afterwards leave you, god damn it) (asta el), ar fi binevenită. Sincer, dacă n-ar fi vedetele care scuipă (eufemistic, n-as vrea să spun că borăsc) versuri, uneori, partea instrumentală e foarte digerabilă.

Până atunci:

Traditional

2011-09-09T10:57:00.002+03:00

Să ştiţi că gazonul de la meciul România Franţa în sine ar fi demn de exploatat ca o sursă de hilaritate şi, după câteva meciuri, ca sursă de hrană pentru bucureştenii amatori de legume. Dar m-au enervat alţi idioţi.
Voi fi scurt, iată despre ce vorba. Analizaţi, vă rog, fragmentele următoare, extrase din mai multe articole apărute azi:

Chiar dacă ai dat bacul anul ăsta, cu siguranţă îţi dai seama care-i problema aici, în afara subiectului recurent în toate ştirile sportive de două zile încoace (în aceasta perioadă se desfăşoară US Open, un turneu infint mai interesant). Se pare că numele de Arena naţională (sau Arena "Naţional") e prea naşpa . E de căcat, cum ar spune un poet mai puţin inspirat.
Naţional Arena însă... Cu Ţ! ţţţţţţţţ!
Nici măcar nu e în engleză, chiar dacă nici în română nu pare a fi. Evident, cum nimic nu este întamplător şi orice merită investigat, blogul cosmopolit Random Evil Writings va încerca să explice necesitatea amestecării limbilor română şi engleză. Eu unul emit ipoteza folosirii acestei inversiuni polilingviste cu scopul de a ajuta turiştii străini, veniţi cu ocazia finalei Europa League care se va ţine la Bucureşti, pe sus numitul stadion.
Astfel, ei vor întreba:
"Sir, how can I get to National Arena, please",
iar suporterii români vor răspunde cu tradiţionalul "Muie bă". Traditional Muie, bă.

Asdfghjkl

2011-08-28T00:31:00.001+03:00

Sa vad dc are sens maine, bautura bere, vama veche, milf, tristan
tzara, DADA, caini, piersici, vinete

--
Sent from my mobile device

Drumul

2011-08-22T22:12:00.001+03:00

O cizmă cu pinteni izbește puternic ușile cafenelei virtuale din Internetul Sălbatic. În prag apare un cowboy micuț, cu ochii căscați larg de groază. Se repede spre bar, apucă un whiskey, îl dă pe gât, apoi exclamă nici prea tare, nici prea încet, dar cu glas tremurat și multă, multă frică:
- Vine Evil Writings, cel mai temut cowbloger, cel mai mare bătăuș în tastatură, cel mai...!
Rumoare. Nervozitate. La o masă mai din spate, Emil Coc, ajutorul de șerif, supranumit The Bad, cade de pe cele trei perne puse una peste alta pe scaun. Abia se ridică, cu ajutorul unei anumite doamne Boagiu.
-Evv..vv..vvil wwwritt..ings?, bâlbâie el, scoțând pistolul de jucărie pe care patronul său, șeriful The Ugly, i l-a dat ca să se dea mare.
De-afară se aude zgomot de suc sorbit din pahar si pizza mâncată în scârbă. Un nou picior zboară cu violență ușile barului de-o parte și de alta, scoțându-le din țâțâni. În prag apare silueta binecunoscută a temutului Evil Writings, azvârlind o poruncă peste umăr, afară:
- Aveți grijă de bidiviul meu, Random.
De afară se aude nechezatul aleator al bidiviului: "Coaieee, nu mai e bă coaie Vama ce-a fost!!!"
De la o masă sar brusc doi vameși speriați și se reped către ieșirea din spate sperând că nu au fost încolțiți.

Evil Writings se uită încruntat în bar, ochii lui poposind inevitabil, fatidic, pe fața lui Emil Coc.
- Well, well, well. If it isn't dear Mr. Coc! he says, suddenly realising he is surrounded only by romanians.
- Ei, ei, ei. Dacă nu e dragul domn Coc!, repetă el spre ușurarea audienței. Și doamna Boagiu!
Face doi pași, se așează la masa asistentului șerifului și se uită la el fix, nemișcat, preț de 5 minute.

- Ss...ss...ăăă trăiți, se bâlbîie Emil. V-ați întors deja?, întreabă mai departe cu servilism.
Writings se decide într-un final să răspundă, cu glasul schimonosit de furie:
- 3 potcoave... 3 potcoave a trebuit să schimb, cât am fost plecat în țară
- Îmi pare nespus de...
- Sunteți responsabili de starea drumurilor de diligență. Da sau nu?
- Da, dar...
Lui Evil Writings îi țâșnește mâna cu nervozitate, dar se oprește la timp.
- Și-atunci de ce-a trebuit să schimb potcoavele, tună el. De ce?!?!?
- Nu știți să ocoliți gro..., începu Emil Boc, apoi observă primejdia. Am fost ocupați cu deschiderea tronsonului dintre Cernavodă și Constanta.
- Ah da? Ați făcut măcar atât?
- Bineînțeles, am tăiat panglica.
- Da? Perfect, tocmai vreau să plec încolo.
Coc se face stacojiu la față.
- Ccc..ccând? Acum?
- Acum! Chiar acum! E vreo problemă?, sări cu agresivitate blogerul.
- Nu, dar știți, i-am dat drumul doar la...doar la...
- Doar la ce????
- Doar la o bandă pe sens, sfârși grabit Emil, așteptând furtuna.
- Cuuum? O singură bandă???
- E o realizare...

Cu o venă pulsând în frunte se ridică de la masă. Iese afară. Se urcă pe Random, redevenind Random Evil Writings. Intră cu totul înăuntru barului și merge până la masa asistentului:
- Notează asta pe iPad:
"Noi, Emil Coc și Anca Boagiu ne angajăm să terminăm autostrada B-CT până în anul ...". Dar ce dracu faci acolo? Nu notezi?
Coc ridică privirea de data asta zâmbind candid:
- Am deja documentul. Trebuie să schimb doar anul.

Why, oh why?

2011-07-28T23:00:00.004+03:00

Câine, de ce, DE CE te-ai kkt pe covor după ce te-am plimbat 20 de minute afarăăăăăăă?????

In groapa

2011-07-13T22:23:00.001+03:00

Fizic, stau foarte bine. De fapt, sunt intr-un punct maxim al pregatirii fizice, in sensul ca pot sa fac orice tip de efort cu lejeritatea cu care cantaretii romani fac playback sau cu care politicienii se lanseaza intr-o noua campanie electorala pe banii statului.
Programul e cam asa:
L-J: in fiecare seara aprox 7 km alergare + sex
V: pauza, bere + sex
S-D: tenis, alergat + sex

Dupa cum v-ati dat deja seama, nu mai e nevoie sa fac flotari, am cel putin o mana foarte antrenata.

Ei bine, astazi, in timp ce alergam in Tineretului, am observat in dreapta crucile din Bellu si, brusc, o adanca cugetare m-a lovit cu un croseu uimitor de stanga (sa moara doroftei de ciuda) si m-a facut sa uit de starea de epuizare si sufocare datorata temperaturii. Mi-am imaginat scheletele mortilor sub pamant, acolo. Unele chiar la nivelul meu. Intinse, nemiscate de zeci de ani. Cu gavanele ochilor goale, parasite chiar si de viermi, singure pentru eternitate sau pana se decide Vanghelie, de exemplu, ca e timpul sa se ingrijeasca de locul binemeritatei sale odihne.

Alergam in continuare, trecusem deja de cimitir, dar gandurile mi-au ramas acolo. M-am gandit: este randul meu sa dansez acum, atata tot. Atunci a fost vremea lor si au dansat. S-au miscat repede, violent dar, pana la urma, asta n-a contat, pentru ca moartea nu iarta pe nimeni. Alerg, la 50 de m de mine oasele lui Zaharia Stancu nu spun nimic. Stau nemiscate. Dar, daca deschid cartea "Ce mult te-am iubit" si citesc orice paragraf de-acolo, imi dau seama ca n-a trait degeaba. Ca isi merita locul din memoria colectiva, ca merita sa ajunga si el, macar o data, subiect de bac, sa-l injure elevii.
Apoi am realizat, brusc, ca am trecut poate de jumatatea vietii sau, in cel mai bun caz, de prima treime din viata (sa traiesc 75 de ani ar fi chiar o minune). Ca, daca nu dansez mai cu talent, nimeni nu ma va tine minte, ca voi fi doar unul din mortii ale caror oase vor fi dezgropate la cativa ani de la deces pentru a se refolosi groapa. Deprimant, nu?

Not really. E joi deja, so LET'S PARTYYY!!!!

P.S. Ce vroiam de fapt sa spun, incepand cu o patetica lauda de sine si terminand cu o si mai patetica mila de sine, e ca Zaharia Stancu mi se pare unul din cei mai buni scriitori (universal) si ca este de multe ori neglijat, fara motiv, de majoritatea oamenilor care mai deschid cate o carte. Cititi ma Descult, Satra, Ce mult te-am iubit! sau oricare alta carte de-a lui va pica in mana. Merita!

Ultima secunda de sport, intaiul minut de reclame

2011-07-03T23:27:00.002+03:00

Exista un dezavantaj cand mergi sa vezi un eveniment sportiv pe stadion sau in sala. Sigur, simti altfel meciul, traiesti mai intens actiunile dar, este suficienta o singura secunda de neatentie ca sa pierzi cea mai misto faza a meciului. Si ramai cu gura cascata si ochii largiti in mijlocul tribunelor care ovationeaza in extaz, in timp ce tipul fara tricou de langa tine iti da un cot in coaste si exclama: "coaiieeeee, cel mai tare gol din istorie". Bine, coaie.

Am fost la Romania - Bosnia: din cele 3 goluri am reusit sa vad doar unul si mereu ma uitam, infrigurat, dupa un ecran pe care sa vad o reluare. In zadar...*

*rog absolventii de bac sa explice rolul punctelor de suspensie precedente

Asa ca de multe ori prefer sa vad meciurile, fie ele de tenis, handbal, fotbal sau whatever, din confortul patului meu de-acasa. Ei bine, aseara, zapand la televizor, am ajuns pe protv, unde, noroc maxim, urma cel mai important meci de box al anului, la categoria supergrea: Vladimir Klitschko cu David Haye.
Yahooo, super tare!!!!!, mi-am frecat eu mainile bucuros, apoi, in urmatoarele 30 de secunde, am adormit cu zambetul pe buze.

Stati linistiti, m-am trezit la timp, dupa numai 4 reprize. Un meci frumos, cu lovituri de pumni (din cate mi-am dat seama, la box, astea-s precum golurile la fotbal) si fente care fentau loviturile (astea-s ca penaltiurile ratate).
Apoi mi-am dat seama de capcana in care am fost atras. Se termina a patra repriza, nici n-apuca sa se aseze bine pe scaun pugilistii si imaginea dispare. Se curma. Se transforma in RECLAME.
Transmisiunea se reia tocmai la timp cand incepe a cincea repriza. Perfect, imi spun, asezandu-ma confortabil intre perne. Repriza se termina intr-o serie de pumni de toata frumusetea. Abia astept sa-i revad la reluare cand imaginea dispare. Se curma. RECLAME. Ce plm?, imi zic, nedumerit.
A sasea repriza, boxerii dau frumos cu pumnii in fata si in fata adversarului. Suna gongul, imaginea dispare, se curma. RECLAME. A saptea, pumni, gong, dispare, se curma, reclame. A opta, a noua, a doispea, toate dispar, reclame. La un moment dat sunetul gongului era ca un fel de picatura chinezeasca si nu mai stiam bine la ce ma uit: la cum ia la pumni ariel petele de sange sau la cum spala namilele alea doua ringul pana ramane fara pete.

In concluzie, nu stiu cine regizeaza transmisiunile la protv, dar s-ar potrivi excelent in piesa Avarul, de Moliere*.

*rog absolventii de bac sa comenteze un text dramatic al autorului mai sus mentio...arghh, fuck it: comentati Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi de Camil Petrescu

Tren cu gabarit depasit

2011-06-24T19:42:00.001+03:00

Stimabile,

Iti scriu pentru ca ma aflu in tren iar. La Marasesti, inca departe de casa, inca foarte departe.
Langa mine se afla o tipa cu celulita pe gambe, atat de grasa incat trenul sta inclinat pe partea stanga, o fereastra este blocata si atractia gravitationala afecteaza unul din senzorii telefonului si imaginea nu sta deloc in modul landscape. Acelasi mod landscape care nu reuseste sa o cuprinda pe domnisoara (care altfel are fata rumena, bonoma, a omului hranit bine de trei, patru ori pe zi. Hai maxim sase - sapte, cel mult opt).
Bun, am terminat cu descrierea echivalentului a patru colegi de drum. De fapt, fuck it: e atat de grasa incat blocheaza semnalul 3g si nu stiu daca voi putea posta in timp util asta. Atinge asemenea dimensiuni incat site-urile de stiri vor vorbi socate de modul in care s-a golit, dintr-o data, bucurestiul, in weekend. Si poate n-am fost destul de clar: e atat de grasa incat i-a prezentat controlorului 6 bilete (din care doua erau ale parintilor ei).
Parintii sunt foarte grijulii. Au pus masa pe masuta trenului. Avem asa: napolitane de doua feluri, corn 7 days, alune si biscuiti.

Trenul e un mijloc de locomotie deosebit. Conditiile sunt excelente: aer conditionat, scaune confortabile, controlori politicosi si vedere spre campurile manoase ale Moldovei. Dar cel mai interesant este modul dostoievskian in care persoanaje fara nicio legatura se strang in grupuri si comunica. Astfel, doua randuri mai in fata s-a strans un sobor de doamne de varsta a treia. Sunt 4 si vorbesc asemenea platitudini predictibile cu atata patos incat parca s-a strans echipa teatrului national la un antrenament de anduranta.

Ma plictisesc rau gandindu-ma cu din ce in ce mai multa ingrijorare la dictonul conform caruia oamenii destepti nu se plictisesc niciodata.
Si mi se termina si bateria.

Deci, stimabile,
Adieu.

Reality junkies

2011-06-22T22:57:00.004+03:00

Cu mult timp in urma, citeam un articol pe internet-ul dial-up de la xnet, pe un site obscur - asa cum erau toate site-urile pe vremea aia.

Online porn videos - yet to be uploaded

Articolul - gasit dupa un efort de 10 secunde - spune urmatoarele:

You know you are an Internet junkie if...
1. You wake up at 3 a.m. to go to the bathroom and stop to check your e-mail on the way back to bed.
2. You get a tatoo that reads "This body best viewed with Netscape Navigator 1.1 or higher."
3. You name your children Eudora, Mozilla and Dotcom.
4. ...

A fost unul din primele contacte cu un umor non-romanesc si mi se parea amuzant atunci, pe vremea cand toata lumea avea email la hotmail, cu 3mega spatiu si se distra cu doru octavian dumitru si divertis la televizor. Ei bine, 14 ani mai tarziu, iata continuarea mea:

You are a reality junkie if:
1. You don't have a 3g data modem besides the ADSL/optical fibre permanent internet connection (plus a 3g equipped phone, just in case)
2. You don't upload photos on your Facebook account
3. Your 1 year old kid doesn't have a Facebook account
4. You wake up at 3 a.m. to go to the bathroom and don't stop to check your blog for any new comments and masturbate while reading them
5. You print your holiday photos
6. You suck at typing smilies :._)
7. You read printed books (and in this case you are also an eco-unfriendly asshole)
8. You don't have a blog because you realise it's funnier to, you know, have actual real-life conversations with people
9. You use your maternal language while writing articles on your blog

Chiar asa, referitor la punctul 8: iti trebuie ceva imaginatie ca sa ai ce discuta cu prietenii atata timp ca sunteti conectati tot timpul (wall, instant messaging, email, tel). Adica, o discutie decurge asa:
"Sa vezi ce-am patit..."
"Ti-am citit blogul"
"Dar n-am zis despre..."
"Am vazut pozele pe fb"
"Si despre..."
"Mi-ai zis ieri pe chat"

Cu cat mai multe canale de comunicare, cu atat informatia pe care o vom avea de oferit va parea mai putina. Asadar, si vietile noastre ni se vor parea mai sarace si deprimante si chiar si mai putin interesanti vom parea cand ne vom intalni face 2 face.
Dar, fuck talking, putem face sex unii cu altii daca n-avem ce discuta, nu? Nimeni nu ne va lua acest lucru atat de adanc ancorat in realitate.

Mda.

Baby, it's a cold, hard world out there, in the blogosphere

2011-06-17T22:22:00.003+03:00

Ca orice om normal, sunt avid de celebritate. Si cum aparitia mea in topul forbes al celor mai bogati romani si in topul (neoficial) al tipilor care si-au tras-o cu peste 1000 de tipe, nu ma multumeste, mi-am facut acest blog.

Pentru ca, deoarece prostul nu e prost destul pana nu e si fudul, pe langa celelalte calitati enumerate, vreau sa par si destept. Si ce modalitate mai buna de a parea destept exista, in afara de a face efectiv pe desteptul?

Acum cateva zile, am primit o invitatie pe mail, sa-mi inscriu blogul pe un portal. La inceput am fost reticent, am dat imediat reply:

"De unde aveti aceasta adresa de mail?"

Oh...

Raspunsul a intarziat sa apara. Zilele s-au scurs una dupa alta, mailul insa l-am lasat acolo, in inbox, nu l-am sters. In fiecare zi imi aruncam ochii pe el si, in spatele fetei mele impasibile (joc poker prin cazinouri impreuna cu prietenii mei mafioti, i'm so cool), o lupta acerba se dadea.
M-am obisnuit sa debitez singur aici, in coltul meu uitat de lumea din ce in ce mai populata a internetului. Articolele mele, de o calitate indiscutabila, se strang precum comoara avarului in groapa din gradina, precum ura in copilul ala gras terorizat la scoala, se strang aidoma batranilor la o petrecere cu carnati data de guvern.

Pentru mine, blogul e copilul ala autist pe care-l scoti din casa, la plimbare, din an in paste. Dar si cand il scoti, toata lumea se holbeaza la el cu gura cascata.

Dupa astfel de procese cognitive, desfasurate lent, pe parcursul mai multor zile, am decis sa dau accept invitatiei. Am completat numele si prenumele si, imediat, m-am plictisit. M-am uitat la un seinfeld. Am ascultat niste muzica in timp ce mi-am taiat unghiile de la maini.

Apoi am bagat adresa site-ului si am apasat inscrie, cu atata emotie incat, pot sa jur, mi-a tremurat o clipa mana pe mouse. Dar teapa: blogul trebuie sa aiba o descriere. Acesta a fost primul semn ca libertatea imi este ingradita.

Am camuflat injuraturile pe care vroiam sa le scriu la descriere intr-un lorem ipsum elegant.

Apoi a doua ingradire a libertatii mele de blogger: trebuie sa astept aprobarea unui moderator. Ei bine, acest punct a pus capac rabdarii mele. Am deschis blogul si am scris repede povestea, aruncand astfel mingea la ei in teren: ori imi aproba blogul fara descriere si atunci ar trebui sa scoata obligativitatea campului, ori nu mi-l aproba si atunci, hmm, imi iau jucariile si ma joc singur, muhaahahahahha. That'll teach 'em!

Later edit:
L-au aprobat, dar se pare ca trebuie sa pun nush ce cacat de buton de-al lor in pagina de home, ca sa activez blogul pe portal. Give me a shotgun

hip hop in versuri albe

2011-06-07T23:32:00.000+03:00

Intotdeauna (azi, pentru prima oara) m-am intrebat cum isi compun hip-hoperii versurile. Adica, ii vad pe un Adrian Despot, pe un Tudor Chirila sau Stefan Banica stand la calculator si scriind versurile alea de doi lei ale lor, dar sa ni-i inchipuim pe Cheloo de la Parazitii, sau pe Uzzi de la Bug Mafia. Puteti?

In maioul ala larg al lui, nebarbierit de o saptamana si cu fata trista si obosita, se aseaza la birou. Ia pixul in mana, sau aseaza mainile pe tastatura, in fata paginii albe.
"Tre sa bag niste rime, in #la mea", isi zice el, scarbit. Celebritatea i-a confirmat talentul. Nu conteaza ca repeta acelasi lucru in zece mii de feluri si ca mesajul este acelasi ca acum 10 ani. El canta despre lucuri sociale. E un rebel, un antisistem. Geeee.....

In dreapta are o cutie plina cu biletele. Pe fiecare biletel este scris cate un cuvant, cu litere de tipar sau de mana. Scrie primul vers, se opreste, apoi baga mana in cutie. Amesteca putin, ganditor si extrage un biletel.
"M#IE", scrie mare pe el. Aha, e cu litere de tipar. Deci sfarsit de vers, acentuat. Baga o muie acolo.
Mai scrie doua cuvinte, baga iar mana in borcan. El este constient ca reprezinta vocea unei sau chiar a doua generatii de oameni din clasele inferioare.
Dar strofa capata forma deja. Este dura, violenta, mesajul plin de furie al unei intregi clase. Este si mesajul lui, mesajul unui om care, de fapt, n-are ce spune. Are doua, trei idei, cu priza la public si le repeta in zeci de feluri. Hip hop. Geee.

the naked starfish

2011-06-01T23:27:00.004+03:00

Dezbracat complet, citeam absorbit un articol, pe internet, cand am simtit o mana pe umarul stang. Fara sa stranga, fara sa apese, o atingere usoara ca o parere. N-am intors capul. Stiam ca sunt singur acasa, ca n-are cine sa ma atinga. M-am fortat sa citesc in continuare, dar mana a ramas acolo si o simteam cum se misca de parca m-ar fi mangaiat, cu degetul mare atingandu-mi din cand in cand ceafa. Am facut eforturi mari sa ma stapanesc, dar inima a inceput sa pompeze sange din ce in ce mai repede.
Apoi am simtit a doua mana, pe umarul drept. De data asta o apasare un pic mai ferma. Cu ochii in monitor, n-am mai reusit sa citesc nimic, randurile imi apareau ca niste miriapozi lungi si pasnici. Mainile au inceput sa se plimbe de colo colo, de-a lungul umerilor, pe ceafa, pe partea din spate a bratelor.

Apoi mi-au cuprins gatul. L-au inconjurat pe nesimtite, alunecand cu dibacie, relaxand, adormindu-mi instinctele. M-am trezit abia cand le-am simtit apasand pe marul lui Adam. Am dat sa sar de pe scaun, dar o greutate ma apasa in jos. Mi-am dus mainile la gat, incercand sa le dau la o parte pe alea straine. S-au retras repede, singure, ferindu-se parca de atingerea mea. Au ramas insa pe umeri, in asteptare. Apoi am simtit aerul miscandu-se in dreptul urechii, de parca ar fi rasuflat cineva langa mine.
Am vrut sa intorc capul, dar o strangere brusca a mainilor de pe umeri m-a determinat sa renunt. De spatele meu s-a lipit ceva rece, ca un trup transpirat si mainile au alunecat pe piept. Am lasat ochii in jos dar n-am vazut nimic. Pe corpul meu cocosat de atata stat la calculator a inceput sa se muleze un alt trup, invizibil.
Simt rasuflarea direct in urechea stanga, mainile se plimba de-a lungul abdomenului si niste sani tari si un corp strain se aseaza in jurul meu pe scaunul fara spatar. Ma ridic fara greutate, ridicand si trupul strain, o excrescenta, un suflet necalibrat.

Ma duc spre baie, direct la oglinda. Imi privesc ochii somnorosi si gatul plin de urme rosii. Dau cu niste apa rece pe fata. Simt si mai bine rasuflarea in urechea stanga. Simt si epiderma invizibila a trupului strain atingandu-se de mine. Fug inapoi in camera. Deschid usa si fug pe scari, apoi afara din bloc. N-am haine, sunt imbracat intr-un alt corp omenesc, invizibil. Fug, si alaturi de picioarele mele se balangane alte picioare si pe coastele mele se plimba niste maini straine si in urechi simt rasuflarea calma, linistita, a cuiva care are tot timpul din lume.

Extremism

2011-05-25T22:04:00.000+03:00

La magazinul Diverta din Unirea exista un colt in care se afla carti de autori clasici romani. Nu da nici dracu' pe-acolo, evident.
Ei bine, eu eram fix la acel raft si citeam dintr-o carte cu versuri de Nichita Stanescu cand, ce vad cu coada ochiului? Ce #la mea vad c#aie? vorba argotica a poetului. Ce vad?

Trei pustoaice machiate strident,
imbracate la fel de strident,
cu un glas cristalin, inocent
si, evident,
ca sa rimeze, strident,

se indreapta spre mine.

Si eu ma indrept spre ele cu viteza Vew = ln1, suficient insa ca grupul sa ajunga din ce in ce mai aproape, sovaind un pic in zona proxima persoanei mele atat de atragatoare, dar cedand in final si sfarsind la raftul plin de carti din seria Amurg de Stephenie Meyer. Daca ai prietena le stii, ai fost tarat si tu la film sub amenintarea unui nou weekend plin de abstinenta.
Si incep sa povesteasca, p-asta am citit-o, p-asta nu, n-aveai cum fata ca e la mine de cand am zis ca ti-o dau, da ai vazut ce s-a intamplat in aia, ah uite sa citim rezumatul la asta, hai fata sa facem liniste ca zice lumea ca folosim semnele de punctuatie ca llosa. Una incepe sa citeasca de pe coperta uneia din carti, cel mai anost si lipsit de interes rezumat cu cea mai anosta si lipsita de intonatie voce pe care am auzit-o vreodata.

Totusi, simpla traducere a unei carti, de o calitate indoielnica ce-i drept, a motivat niste persoane carora le este mai strain gustul literaturii decat ziaristilor romani gustul libertatii de opinie, sa se abata pe la diverta, sa isi citeasca una alteia fragmente si sa discute literatura.

Fata, relatia dintre edward si belle
are un evident caracter empiric

Conexiune logica: motivul pentru care toti cocalarii asculta manele, hip-hop si variatii ale acestora se datoreaza, in primul rand, faptului ca acestea sunt in limba romana. Astfel, le este posibil sa patrunda semnificatia versurilor. De exemplu, nu-i asa ca ati auzit pe strada: "frate, ultimul album puya imi satisface nevoia intrinseca de reprezentare cognitiva a realitatii imediate si trezeste in mine sentimentul de empatie fata de propria persoana"? Ati auzit cu siguranta, numai ca era sumarizat in cuvintele "frate, sa moara familia mea", insotite de un zambet larg si un tricou mulat.
Faptul ca nu vorbesc decat romaneste, ii impiedica pe cocalari sa traga astfel de concluzii la auditia muzicii straine.
Cazul Florin Raducioiu, fotbalistul care, plecat de cateva luni in Italia, s-a intors cu nedumeriri: "Como se dice la voi?", dovedeste ca mintea cocalarului nu poate suporta mai mult de vocabularul unei singure limbi.
Deci, solutia imediata pentru eradicarea cocalarismului:
1. traducerea melodiilor straine dupa metoda dublarii filmelor si, astfel, largirea orizontului ingustat de calitatea muzicii romanesti
si
2. daca toata lumea incepe sa vorbeasca numai engleza, sau franceza, pana la urma si cocalarii vor incepe sa se exprime intr-o forma primitiva a acestor limbi. Iar romana va fi incet, incet uitata, si toti pseudoartistii astia romani vor incepe sa cante in limba internationala aleasa. Ei bine, in acest moment, brusc, reincepem sa vorbim romaneste, sugar free.

Din gara

2011-05-20T19:15:00.001+03:00

Evil Writings transmite live din gara de nord, baiatu n-ai o tigara, nu fumez da 1leu imi dai si mie am da' nu-ti dau, sorry, de la ce linie e trenu spre botosani 7 ma scrie sus, unde ma?, acolo sus ma, aaa, stimati calatori trenul rapid plm va sosi in statie cu intarziere 20 minute, deci m#ie am scapat ieftin.
Sa nu uit sa scriu despre tipele de la diverta, ah si despre nichita stanescu, dar se aproprie trenul, e aprope in statie, a veniiiit, weekend placut pa!

Filozofie in miez de noapte

2011-05-15T23:20:00.001+03:00

Pentru ca sunt un baiat citit (n-am ratat decat doua, trei numere din libertatea) si, de ce nu, cu imaginatie (cateodata imi imaginez despre ce-i o carte, dupa titlu, si nici nu o mai deschid, ca ar fi redundant) am stat intr-o seara si mi-am conceput, prin niste procese cognitive destul de simple, propriul mit al pesterii.

Daca Platon se rasuceste sau nu in mormant la ora asta este discutabil. Oricum, i-ati citit opera (e scriitorul ala batran de tot, nascut pe la 1950 parca) asa ca veti vedea ca nu va fi nimic jignitor la adresa lui.

Bun. Sa incepem:

Imaginati-va doua cupluri, cu o medie de varsta de 30 de ani, care joaca Monopoly (bine ma, Financial City, daca insisti), acasa la unii dintre ei, pe masuta din sufragerie. Cele patru persoane se cunosc de scurt timp, sunt prieteni mai mult de conjunctura, prin intermediul unui alt individ, care astazi intarzie sau nu mai reuseste sa vina.

Pe masura ce joaca, discutia lancezeste, ca intre oameni care nu au inca foarte multe lucruri in comun. Tot ce se spune este de bine, asa cum impun normele bunului simt.

- Ati aranjat foarte frumos!

- Cat de bine arata bibelourile in vitrina!

- Ce machiaj super ai!

Nu mai are sens sa insist pe valoarea de adevar al unor astfel de declaratii. Cert este ca discutia merge in aceasta directie, indiferent de ce gandesc cu adevarat membrii cuplului aflat in vizita. Normele sociale le impun o atitudine admirativa fata de gazde. Spre deosebire de Platon, personajele mele nu stau legate pe scaun in fata unui zid pe care sunt proiectate umbrele modificate ale realitatii. Ele sunt legate, bdsm style, fata in fata. Intre ei este zidul de norme si reguli de comportament care deformeaza absolut fiecare gest si cuvant. Fiecare vorba spusa trece prin acest filtru si ajunge in urechile care vor tresari incantate. Ambele cupluri stiu despre sine ca mint, dar nu sunt constiente insa de minciuna celor din fata lor. Asta este orbirea, este intunericul din pestera: egoul, autosuficienta si lipsa de profunzime impiedica un cuplu sa detecteze falsitatea celui din fata, desi este constient de propria ipocrizie.
La plecare, in drum spre casa, cei doi membri ai cuplului aflat in vizita schimba impresiile adevarate despre ceilalti doi:
- Oribil au aranjat!
- Si cum se machiase/imbracase. Noroc ca stau aproape de centura!
- Bibelouri? Nici nu cred ca se mai gasesc pe vreundeva. Iti inchipui ca, probabil, chiar au depus efort sa le achizitioneze.
Dar parerile astea vor ramane pentru ei. Bunul simt ii va impiedica sa le faca cunoscute in afara cuplului. Lanturile ii vor tine legati bine de scaun in timp ce curva imbracata in piele, numita Civilizatie, le va administra niste biciuri jucause pe spinare.

In miez de noapte insa, unul din cei doi se trezeste sa bea apa. In drum spre pat, vede calculatorul deschis. Incepe sa browseze un pic, desi inca isi simte ochii grei de somn. La un moment dat, ajunge pe pagina de home de la blogspot. Lanturile incep sa slabeasca. Inca nestiind bine de ce, da sign up si isi face un cont, ceva gen parererianonime.blogspot. Da click pe New Post si se uita indecis la pagina alba. Acesta este urcusul spre realitate. Nu a mai scris pana acum, dar isi da seama de puterea care ii este oferita. Lanturile sunt cazute jos si isi misca cu vioiciune mainile pe tastatura. Isi descarca, la adapostul blogului anonim, toate impresiile si ura care i s-a adunat ca fierea in stomac.
In Mitul pesterii al lui Platon, cel care a cunoscut realitatea, intors in pestera, este ostracizat, este catalogat drept inadaptat. Personajul nostru insa continua sa se poarte civilizat in societate. Nu exista o schimbare de 180 de grade in comportamentul sau. Continua sa perie gazdele apartamentelor in care se duce, sa laude machiaje stridente si sa aprecieze formal lipsa bunului gust.
Noaptea insa, monitorul emite lumina, intocmai ca un soare. Internetul devine metoda de refulare, de corectie si de expunere a realitatii dure, fara niciun fel de dezavantaj. Aceasta este diferenta. Zambetele prietenoase se transforma in grimase de furie in fata monitorului, dar raman aceleasi zambete inlantuite atunci cand persoanele sunt fata in fata.
Ceea ce este paradoxal: internetul ne permite sa fim ipocriti pana in fundul oaselor, dar, in acelasi timp, este un mijloc de coercitie al comportamentelor care nu sunt adecvate, si ne permite sa ne apropiem unii de altii, avand ca etalon aceasta gura necenzurata a lumii. Acest caracter coercitiv al lui ne face sa fim mai atenti in jurul nostru, la ce este real si ce nu, la ce se cuvine si ce nu se cuvine si, in final, ne poate ajuta sa aflam propria noastra valoare, in raport cu altii si cu acele norme sociale pe care incercam sa le respectam.

De asemenea, Internetul e foarte util daca-ti place pornografia.

Cu trenul

2011-05-10T23:10:00.000+03:00

Stau linistit. Mi-am gasit locul si in fata mea e o tipa destul de buna, adica are niste țâțe mari, in orice caz. Dar nu ma holbez, in ciuda faptului ca inventarul bunurilor destinate procrastinarii e dezastruos: am un mp3-player cu bateria descarcata, o carte pe care am citit-o deja, un telefonul cu 3 generatii in urma si nu fumez, nu beau, nu vand faianta. Asa ca stau si, din cand in cand, arunc o privire fugara in decolteul generos al colegei mele de drum, incercand sa instaurez intimitatea.

Timpul se scurge in acest mod plictisitor pret de 10 minute. Tocmai deschid cartea, leganat de mersul de personal al trenului intercity cand, INCEPE.

Dar, inainte SA INCEAPA, permiteti-mi o mica digresiune:

Scrisoarea mea deschisa, catre batranii care nu stiu sa mearga cu trenul, desi au mers toata viata.

~~Bai testicule~~ Stimate domn,

aveti 65 de ani. Ati avut o viata frumoasa, uneori tumultoasa, poate ati avut si copii. Cu siguranta, la un moment dat ati fost intr-un varf de forma fizica si psihica. E normal sa nu mai aveti agerimea de altadata. Totusi, uitandu-ma in ochii dumneavoastra inteligenti si (inca) vii, nu-mi pot imagina ca nu stiti sa cititi. Sau ca nu puteti face conexiuni pe care le poate face, cu oarecare greutate, chiar si un melc. Sau ca nu sunteti in stare sa intrebati alte persoane acolo unde nu reusiti de unul singur. Procedeul e simplu si dumneavoastra il cunoasteti, pentru ca ati mers cu trenul de foarte multe ori in viata: va uitati la bilet si tineti minte urmatoarele doua informatii
- numarul vagonului
- numarul locului
Daca nu le tineti minte, pastrati biletul la indemana. Atat. Apoi va uitati pe tablita vagonului si va urcati in cel al carui numar coincide cu numarul vagonului scris pe bilet. Ajuns inauntru, gasiti locul al carui numar coincide cu numarul locului aflat mai devreme. Gata. Mai ramane sa nu adormiti si sa coborati la statia potrivita (e bine sa va pregatiti cu o statie inainte, ca sa fiti sigur).
Chiar nu-mi pot da seama cum, de fiecare data, reusiti sa va asezati pe locul altcuiva si sa va intrebati mirat cum de-au dat "aia" doua bilete cu acelasi numar. Sa cereti cu glas tare compararea biletelor si, abia apoi, sa va dati seama, cu stupoare, ca ati gresit vagonul.
Multumesc pentru atentie.

Scuzati-mi, va rog, aceasta mica refulare. Deci, chiar atunci cand deschid cartea, INCEPE. Initial e doar un zgomot de fundal, stii, ca atunci cand esti in metrou si citesti si lumea vorbeste in jurul tau, dar reusesti sa te concentrezi pe ce faci tu. Apoi, dintr-o data, un cuvant iti atrage atentia. Tot castelul de concentrare pe care l-ai cladit in jurul tau si-al cartii, cu ziduri din nume de personaje si intamplari interesante, se naruie dintr-o data. Toata atentia iti este captata, impotriva vointei tale, spre ceea ce auzi.

Ce-a inceput? In stanga mea, pe randul celalalt, la geam, sta o domnisoara draguta, de vreo 25 de ani. In mana tine nici mai mult nici mai putin decat un iPhone 4, pus la incarcat in priza de sub masa.
Si ce aud? --- "Ce faci fa, alo! Ma auzi acum? Suntem proaste fa...!"
De ce sunt proaste? --- "...ca aceptam asa ceva de la ei. Ne pierdem viata cu indivizi d-astia ca ei. Cei mai prosti din curtea scolii, noi i-am ales"
De ce sunt proaste? 2 --- "cand auzim 'scuza-ma', ramanem cu gura cascata"

Timp de o ora si ceva, cele doua amice au continuat convorbirea telefonica. Toata discutia poate fi rezumata in ce am scris mai sus. Bine, ar mai fi detalii: ca prietenul ei ii cere bani, ca ea nu vrea sa-i dea, ca n-are chef de el, ca se simte exploatata etc. De altfel, faptul ca n-avea bani era un fel de laitmotiv al discutiei (vorbea la un iphone 4).
Ei bine, dupa o ora si ceva, cand deja eram cufundat in lectura cartii mele, atentia imi este iarasi daramata de-o lovitura de kickbox de cartier:
"Stai asa fa, ca ma suna Capi."
What the fuck? What the fuck? De ce pe toti looserii astia cocalari, ii cheama (sau isi spun ei) fie Geani, fie Mario, fie orice alt nume exotic? De altfel, pun pariu ca pe Capi il chema de fapt Kapi sau, de ce nu, Kapy.
Tipa raspunde cu un ton intepat:
"Buna, vorbeam cu Larisa" (alt nume bun de agatat pe mirc).

Sigur, nu o sa intru prea mult in detalii, pentru ca iarasi iese un articol cat o carte: se pare ca tipul a sunat-o sa-i ceara bani. Raspunsul a fost unul pe masura tupeului cerintei, spus raspicat in microfonul aceluiasi iphone de ultima generatie:
"aveam un milion si planuiam sa-ti iau un cadou de ziua barbatului. Stii ce-ti dau fraiere acum? M#ie, m#ie fraiere, asta iti dau". (am cenzurat muia respectiva. numai eu am voie sa injur pe blogul asta).

Asta a fost povestea primelor 2 ore ale calatoriei mele cu trenul. Sigur, probabil ar trebui sa trag o concluzie, dar nu am ce concluzie sa trag. Poate doar sa atrag atentia asupra paradoxului: probleme in dragoste are toata lumea. Dar probleme cu banii, un client Apple? Mai rar domnule, mai rar asa ceva...

FBook si safismul

2011-04-30T14:07:00.001+03:00

Folosesti facebook, nu-i asa? Doar in timpul orelor de serviciu, zici tu. Nu conteaza, de fapt. Stim deja ca ai o viata personala.
In dreapta, exista o mica categorie numita People you may know. Click pe See All si hai sa vedem niste statistici facute rapid, in contul meu, pentru primele 50 de persoane:

45 persoane de sex feminin
1 de sex masculin
3 institutii

De fapt, statistica se extinde asemanator si pentru urmatoarele 50 de persoane, dar mi-e lene sa numar.

Partea interesanta insa, vine abia acum. Am intrat pe contul prietenei si, iata aceeasi statistica:

24 persoane de sex feminin
16 de sex masculin
10 institutii

Deci, ce concluzii imediate putem trage?
1. Algoritmul de sugerare a prietenilor este homofob, dar are o afinitate pentru lesbianism.
2. Totusi, il putem invinui? Tuturor ne plac lesbienele. Right guys? Guys? Already switched to youporn? Ok, let's move on.

Marele secret al premierului

2011-04-27T23:37:00.003+03:00

Cu agresivitate si mult talent, hackerii [acneicii] din spatele blogului Random Evil Writings si-au ascutit stickurile usb [stickuri micro], si-au invelit cu panza de camuflaj laptopurile [unul singur], si-au manjit fetele ca pt razboi cu rimelul prietenelor [sa fim seriosi, si-au cumparat singuri rimel de la sephora ca sa para ca au prietene], au deschis niste porturi in firewall, au rostit un tatal nostru si au purces la treaba.

Toata lumea stie deja de faptul ca Apple stocheaza informatii, cu ajutorul iPad, despre locurile in care s-a plimbat posesorul device-ului.
De asemenea, se stie ca premierul nostru, domnul iBoc, si-a cumparat ca orice roman, nu cu mult timp in urma, un iPad.
Intrebat de reporteri daca nu exista vreun pericol dpdv al securitatii, prim-ministrul ar fi raspuns:

"Datele mele pe care le am pe tableta sunt date publice, asa ca nu prezinta pericol pentru siguranta nationala. Din acest punct de vedere, pot sa utilizez fara niciun fel de problema tableta[...]"

Pozitionati strategic, langa gardul Casei Poporului, am pornit laptopul nostru chinezesc cu Linux Ubuntu Lucyd Lynx [un Windows XP obosit de fapt] si ne-am strans toti ciorchine in jur, gata sa dam iama in datele publice ale premierului. Sa-l gasim a fost usor, ne-am conectat la reteaua nesecurizata a parlamentarilor si inceput scanarea dupa hostname-uri...hopaaa: iBoc. Bucurie maxima.
L-am mapat rapid prin niste metode pe care nu le voi dezvalui aici [am ghicit parola: era numele unei blonde] si am inceput sa cautam.

Era putin trecut de ora 13 cand am facut descoperirea socanta. Ne uitam in paralel, pe internet, la discursul pe care premierul il tinea chiar in acel moment in fata senatorilor si deputatilor. Umblam prin niste fisiere denumite ciudat: "blink", "left foot", "right foot", "left hand", "right hand", "talk", "talk bulshit", "lie" etc.
Apoi, unul din noi a constatat un lucru absolut incredibil. Cand dadeam dublu click pe blink, premierul clipea. Cand dadeam dublu click pe left hand si apasam sageata in sus, premierul ridica mana. Si tot asa.
Am continuat sa sapam, cu rasuflarea taiata. Toate comenzile necesare coordonarii premierului erau la indemana, acolo. Puteam sa-i transmitem frazele pe care sa le rosteasca, sa il punem sa faca gesturi.
Ne-a fost clar imediat ca ne conectaseram cumva, chiar la persoana prim ministrului. Ca acesta este un fel de Terminator, venit din viitor, dar pentru cine stie ce motiv? Pentru cine stie ce scop?
Ne-am distrat cateva minute controlandu-l, am apucat chiar sa facem niste promisiuni: ca intr-o luna de zile se va termina autostrada pana la mare [stim ca, de fapt, lucrarile sunt abia la inceput] si ca vom creste salariile parlamentarilor [aici am primit urale din sala], apoi am continuat cercetarea.
Eram cu totii extaziati, respiram accelerat si ne uitam din zece in zece secunde in jur sa nu vina vreun jandarm. Jandarmul a venit, dar numai ca sa ne ceara o tigara. I-am dat si a plecat fredonand manele, stiind ca o putere mai mare vechea asupra obiectivului.
Tocmai accesam niste fisiere denumite ciudat: tb1, tb2 etc, cand ne-a lovit:

Am ramas inmarmuriti si am apasat imediat power off/power on dar nu s-a mai intamplat nimic. Intrasem pe un taram controlat de altcineva, iar acel cineva si-a dat seama. Laptopul nu a mai pornit niciodata.

Acesta este monstruosul secret al premierului. Am jurat sa ramanem tacuti si sa nu spunem nimanui, sa scriem doar pe acest blog pe care il citim doar noi.

Innocentium (amor, pecunia, caritas)

2011-04-22T01:04:00.004+03:00

Ridicaţi-vă puţin privirea. Nu mult, vreo 4, 5 centimetri. Mai jos un pic. Şi încă puţin la stânga, aşa, aproape, gata...gata....GATA!

Bon: ce scrie acolo?

Cu siguranţă zâmbiţi acum gândindu-vă la inocenţa mea. Până la urmă, ce novice în ale internetului şi-ar posta adresa de email aşa, la îndemâna oricărui prost sau web crawler?

Me. Just being myself .

Dar eu am un stil ciudat de a aborda lucrurile. Un pic anormal, să zic. Printre alte perversiuni, aflaţi că mă dau în vânt după spam. Da' ce zic eu...iubesc spamul atât de tare încât uneori am erecţie când îmi accesez emailul. Ochii îmi sclipesc şi pulsul îmi creşte.

Me again. Ecstatic.

Evident, există o explicaţie logică în spatele acestei pasiuni bizare: v-aţi dat deja seama de faptul că un sociopat autist ca mine nu primeşte niciodată emailuri. Că cei mai apropiaţi amici ai mei sunt băieţii care comentează videoclipuri pe youtube şi că pe prietena mea o cheamă vanessa4you (yes, i'm still horny, why don't you chat with me anymore?). În aceste condiţii, spam-ul devine un surogat care suplineşte nevoia de atenţie, intrinsecă oricărui internaut.Cândva sau altcândva, undeva sau altundeva, cineva s-a gândit sau nu s-a gândit că mailul ăla poate va sau poate nu va ajunge la mine. Îmi este suficient...

Aşa că deschid mailurile, avid:

I am waiting to hear from you urgently please

Dearest one

I am writing this mail to you with tears and sorrow from my heart. Iwill really like to have a good relationship with you, and i have aspecial reason why i decided to contact you. I decided to contact youbecause of the urgency of my situation here, I am Princess AnitaKigiase 21years old girl from Liberia, the only daughter of Lateprince Harry Johnson kigiase the deputy minister of national securityunder the leadership of president Charles Taylor who is now in exileafter many innocent souls were killed, My father was killed bygovernment of Charles Taylor, he accuse my father of coup attempt.I am constrained to contact you because of the abuse I am receivingfrom my step mother. She planned to take away all my late father'streasury and properties from me since the unexpected death of mybeloved Father.

Opresc citatul aici, pentru că mai încolo devine prea personal. Tare vă mai grăbiţi să vă bagaţi nasul în relaţia mea cu prinţesa Anita. Poate că vreţi şi voi să vă bagaţi pe fir. Poate că nu vă impresionează faptul că tatăl ei a fost omorât şi că mama vitregă plănuieşte să-i fure averea şi vreţi doar s-o f#teţi. Nu, n-aţi citit cu atenţie: prinţesa asta vrea sa aibă o relaţie de durată. Cu mine.

I luv u 2 babe!

Vă mai spun doar atât: mă roagă în genunchi (sau echivalentul electronic al rugatului în genunchi) să îi dau un email sau un telefon (dar nu pe telefonul ei, ci pe al unui preot, unu' Father Moses, pentru că ei nu i se permite să vorbească la telefon şi l-am putea folosi ca intermediar că pentru dragostea adevărata nu există obstacole şi oricum avem nevoie de binecuvântarea divină). Să vă mai zic şi de 30% din averea ei care-mi va reveni mie, după ce o iau de nevastă? Acum chiar o să visez frumos la noapte. Dar până atunci...

YOU HAVE WON $1,950,000.00 AMERICAN ONLINE LOTTERY

Congratulations as we happily announce to you today the draw of the AMERICAN ONLINE LOTTERY, Sweepstakes International program held in New York. 2011 promo Sponsored by UNITED NATION for the Privilege once, Your e-mail address was selected as one of the lucky winners to receive $1,950,000.00. You are to Contact Mr. Gorge J. Yamin for more details.

American Online
Customer Care unit
New York.

Câte veşti bune azi. Tocmai mă întrebam dacă voi reuşi să am o prezenţă onorabilă la nunta cu prinţesa Anita. Sincer, îmi spuneam că poate vechiul meu tricou cu Metallica nu e chiar potrivit pentru o ceremonie fastuoasă.

Dar acum, graţie Loteriei Americane, îmi voi permite un nou tricou cu Metallica şi prinţesei Anita nu îi va fi ruşine alături de mine. Poate că domnul George J. Yamin va avea bunăvoinţa să scadă contravaloarea unui tricou Metallica din cei 1 milion 950 de mii de dolari şi să îmi dea restul de bani şi tricoul. Nu cred că ar avea ceva împotrivă. Pare un om de treabă.

CONFIDENTIAL………….

From the desk of Mr. Ibrahim Aboubakar,

The senior auditor in charge of foreign remittance unit,
Bank of Africa (boa).
Ouagadougou, Burkina Faso.

Dear friend,

Ah. Se pare că e rost de o afacere şi în Africa. E vorba de vreo 8 milioane de dolari pe care vor să îi livreze în contul meu: 40% pt mine, 55% pt bancher şi 5% pt caritate.

Nu ştiu alţii cum sunt, dar pe mine mă sensibilizează puternic acţiunile astea umanitare. Unii oameni sunt atât de generoşi. Fie, o s-o accept cei 3 milioane de euro chiar dacă numai pentru cei cinci la sută destinaţi carităţii.

În fine, suficient pentru seara asta. Am trimis deja datele contului meu bancar şi am plătit câteva mici comisioane ca să pot primi milioanele de dolari. Acum aştept.

Mâine voi verifica mailurile cu Viagra şi Cialis. Îi arăt eu prinţesei Anita.

Aproape de tiiiineeee

2011-04-19T21:56:00.000+03:00

Hei, tu! Tu, de colo! O să arzi în iad, cunoşti acest mic amănunt? N-o zic io (ba da, eu o zic), dar chiar faptele tale te condamnă. Te-am văzut cum ai mers la biserică de paşte, cu faţa pocăită. Eram acolo, da, da, eram chiar aproape de tine. Te-am văzut făcându-ţi cruce şi intrând, de parcă erai acasă la tine. Dar nu erai acasă şi nu, chiar nu se cuvenea să te comporţi aşa. Ai intrat, ocolind babele, după ce ţi-ai făcut, scurt, de trei ori cruce. Ai mers în faţă, până în dreptul scaunelor alea de pe margine şi ai aşteptat, cuminte, lumina.

Dar ce-i asta? Ai venit cu lumânări de acasă, nu le-ai cumpărat de-acolo? Arză-te-ar ... ceee? Eşti femeie? Porţi pantaloni la biserică? Băi pulică, ai intrat cu pălăria pe cap? Şi tu, proasta lumii, eşti cu capul descoperit? Unde, Doamne Dumnezeule, unde va este respectul faţă de tradiţii? Unde?

Te-am văzut cum aruncai priviri în dreapta şi stânga, fără să fii pătruns de cântarea popii. Eram aproape de tine doar, ţi-aduci aminte? Dar te-ai întrebat vreodată de ce ai intrat printre primii? De ce ai prins locul ala bun, în faţă, cu vedere la odăjdiile popii? Ştii măcar unde ai greşit? Nu ştii.

To the creştinortodox.ro mobile:

"In Sfanta Biserica toata partea barbateasca intra cu capul decoperit, iar partea femeieasca cu capul acoperit (Corinteni 11, 4-6) rostind rugaciunea: „Intra-voi in Casa Ta, inchina-ma-voi in biserica Ta cea Sfanta intru frica Ta, Doamne, povatuieste-ma intr-u dreptatea Ta, iar fata de vrasmasii mei indrepteaza inaintea Ta calea mea”."

Parcă nu mai eşti aşa sigur pe tine acuma nu? Parcă simţi o mică căldură la picioare, unde, brusc, a apărut o groapă. Parcă flacările lumânărilor devin din ce în ce mai vii, pentru că, nu-i aşa, erai prea ocupat cu imaginea uberală a tipei din dreapta ta ca să mai fii atent când intră popa:

"Cand iese preotul cu Cinstitele Daruri la Axion rosteste rugaciunea: „Doamne Iisus Hristoase,Fiul lui Dumnezeu, mantuieste, miluieste si daruieste tot ceea ce ...”."

Iar acum te gândeşti la detergenţi de vase...

Îţi plănuieşti retragerea. Da, ai scos-o la capăt şi pe anul ăsta. Ai luat lumină direct de la popă, fentând babele din jur (gata să-ţi dea cu lumânărilea alea groase, de asalt, peste faţă) iar acu împarţi şi tu lumină în dreapta şi stânga de parcă ai fi măcar diacon sau alergător la olimpiadă. Gândurile îţi zboară la ouă şi la friptura de miel de-acasă, deşi n-ai ţinut post decât vineri dimineaţa între 9 şi 10. Te observ, îţi întind chiar şi eu lumânarea şi mi-o aprinzi fudul dar ştim amândoi, cat de bine ştim, că ai uitat ce trebuie să faci la ieşirea din biserică.
Nu, închisul uşii nu e pe nicio listă:

"La iesirea din Sfanta Biserica rosteste rugaciunea: „Doamne Dumnezeul meu, tie iti incredintez ..." etc, etc, etc.

Ah şi bă, vorbeşti prea urât în pula mea. O să arzi ipocritule, du-te dracu.

O pauză adolescentină

2011-04-07T21:37:00.000+03:00

Aveam în minte ceva amuzant dar iată, sunt două lucruri pe care nu le fac împreună: să am coşuri pe faţă şi să scriu pe blog. Vă daţi seama cum aş arăta?

Deci pauză astăzi.

Vă rooooooog

2011-04-06T20:11:00.000+03:00

Când mă gândesc la ţărişoara noastră, la cât de mult suferă datorită vampirilor care scumpesc benzina, o lacrimă, ba chiar două încep să-mi alunece pe obraji.
Bă, de fapt mă pufneşte râsul. Boc, acest Oliver Twist al românilor, a declarat, conform Realitatea.net:

Necazul este că nu ai, nu ai pârghii prin care să intervii în acest domeniu, asta este marea problemă a statului. De stat de vorba, stăm, dar poţi să-i rogi, ei pot să spuna nu.

Eu zic că guvernul este pe drumul cel bun şi se pare că premierul a descoperit cum să abordeze cu succes problema. De inspirat milă, inspiră şi sunt convins că se poate şi ruga cu un ton foarte frumos. Este un fin politician acest Boc şi îşi joacă atuurile cu multă dibăcie: şi-a dat seama că avantajul lui este statura - nici măcar nu trebuie să se aşeze în genunchi când îi roagă, poate presta cu capul sus şi mândrie.

Priviţi, o mică reprezentare a "discuţiei" dintre premier şi companiile care vând benzină:

Please Sir, can I have some more?

Doi japonezi

2011-04-05T21:51:00.001+03:00

Avem competiţia în sânge. Da, cu toţii am visat să-l vedem pe van damme caftindu-l pe chuck norris, hakkinen furându-i campionatul lui shumi, captain planet ăla bun bătându-l pe captain planet ăla rău, peter north trăgându-i-o jennei jameson (şi rocco siffredi să se uite haha).
Dar să trec peste acest început trivial. Am citit mult în ultimul an: nu-mi aduc aminte să mai fi citit atât de mult de când eram clasa 9-a sau a 10-a. Miller, rushdie, fowles, pamuk, llosa, marquez, waltari, asimov, clarke, scrisoarea lui tudor chirilă pentru adolescenţi şi alţii mai mult sau mai puţin cunoscuţi au contribuit la ameliorarea culturii mele generale, aia lobotomizată de politehnică. Dar atenţia mea e concentrată în momentul de faţă pe literatura japoneză, mai exact pe doi reprezentanţi ai acesteia: Haruki Murakami şi Ryu Murakami. Nu mă obosesc să fac recenzii la cărţi aici, că sunt alte bloguri de specialitate care au făcut deja asta. Tot ce vreau să fac e să-i pun faţă în faţă. Haruki cu imaginaţia lui debordantă, cu lumea incredibilă în care nu ştii ce e realitate şi ce-i doar un vis, cu pisicile lui vorbitoare şi pete ciudate pe obraz care trebuie linse, cu acordurile lui fine de jazz şi referirile la duke ellington. Ryu, diametral opus, descriind amănunţit degradarea societăţii şi a valorilor morale japoneze, de un realism şocant, cu scene obscene de sex, gâturi tăiate, copii abandonaţi suferind de autism şi tot ceea ce ochii noştri atât de sensibili se prefac că nu observă.
Deci Murakami vs Murakami. Ryu versus Haruki. Cine câştigă?

Ok, atât cu beletristica. Revin la începutul articolului şi la prima propoziţie. Absolut toate vietăţile din jurul nostru se dezvoltă, supravieţuiesc şi progresează datorită competiţiei. Toată istoria omenirii se confundă cu comportamentul agresiv şi competitiv.
Şi vin băieţii ăştia şi ne învaţă altceva:

Parkour este o disciplină atipică: pregătirea fizică joacă rolul cel mai important, dar corpul este doar o unealtă, este complet subordonat psihicului. Şi nu există competiţie, pentru că nu există reguli. Este singurul sport care oferă practicantului un lucru care cu greu se mai găseşte în viaţa noastră: libertate.

La cumparaturi

2011-03-24T22:58:00.007+02:00

Sunt singur la shopping în Cora. De fapt, sunt la cumpărături, dar vreau sa atrag pe blog şi proştii care dau search după shopping pe google.
Am un stil aparte de a face cumpărături. Ştiu dinainte ce trebuie să cumpăr, aşa că mă îndrept direct spre zona potrivită. Iau produsul de pe raft şi îl pun în coş, apoi trec mai departe. Doi metri mai încolo îmi aduc aminte să verific termenul de garanţie. Mă întorc. Verific termenul şi de pe celelalte produse similare. Îl aleg pe cel potrivit şi îl aşez cu blândeţe în coş. Mă plimb printre rafturi cam cincisprezece minute şi coşul (nu-mi mai iau d-ala mare, metalic, că nu mai am cu ce să duc cumpărăturile acasă) se umple cu mâncare despre care ştiu că va ajunge expirată la gunoi, pentru că mănânc puţin atunci când sunt singur.

Mă îndrept spre casă, aşadar. Găsesc una liberă, o dată la câteva luni. Dar ASTĂZI găsesc una liberă, deci norocul îmi surâde. Aşez produsele pe banda aia rulantă, deşi tare mi-aş dori să le ia tipa de la casă direct din coş. Mă uit la ea cu speranţă, dar nici măcar un gest de încurajare pe faţa ei plictisită. Îmi dau părul într-o parte, cu un gest reflex, dar nu vrea sa flirteze cu mine. Oftez şi aşez în continuare produsele pe bandă.
Termin tocmai când se aşează un cuplu în spatele meu. Sunt foarte atent la detalii, ca de obicei: amandoi pe la 45 de ani, cu un coş mare, plin de cumpărături. El e mare şi foarte solid. Pe faţă are expresia omului care ştie bine să facă pe prostul. Vine şi stă foarte aproape de mine.
Îmi aşez alimentele în pungi, un pic alertat de faptul că tipul a mai înaintat un pas în direcţia mea şi se află acum în dreptul POS-ului (care se află în zona unde se termină casa de marcat). Tipa de la casă termină de trecut toate cumpărăturile mele, eu mă chinui în continuare să le aşez în pungi aşa că nu bag de seama iniţial că mă întreabă ceva. Apoi văd că tipul îi întinde, ferit, aproape pe ascuns, un card.
Imediat devin atent. Sinapsele se supraîncarcă. Îmi aduc aminte cum, pe vremea când nu mergeam singur la cumpărături, m-am oprit şi mi-am făcut un card Cora.
Pe cardul ăsta acumulezi puncte, pe măsură ce faci cumpărături. La sfârşit, poţi transforma punctele în nişte obiecte (gen tigaie, cuţit, prăjitor de pâine etc). Cert e că trebuie să cheltuieşti câteva zeci de milioane bune ca să aduni suficiente puncte încât să primeşti cel mai de căcăt produs din lista lor. Aşa că, până acum, am procedat ca orice om normal: am găsit o utilitate cardului, aceea de a-l folosi la curăţatul gheţii de pe geamul maşinii (câteodată îl mai împrumut şi vecinilor, că aşa sunt eu, altruist).

Deci am făcut conexiunea între gestul suspect al individului, întrebarea tipei de la casă pe care nu am auzit-o şi cardul Cora. Întrebarea cu siguranţă era: "Aveţi card Cora?". Mi-am dat seama de situaţie şi aproape m-a bufnit râsul apoi, imediat, m-am enervat. Am zis repede, cu glas tare: "da, am card cora". Individul a încremenit cu mâna întinsă peste casă. Preţ de câteva secunde se lasă tăcerea şi totul încremeneşte. Apoi scot portofelul, scotocesc un pic după card şi îl întind în timp ce tipul se retrage mormăind ceva de genul: "E totuna...".

Să mori tu? Doamne ce oameni răi. Să se repeadă la punctişoarele mele Cora ca un uliu asupra unui iepure. Ca un şacal asupra unui hoit. Ca un român asupra unor lucruri gratis.

Compromise
Conformity
Assimilation
Submission
Ignorance
Hypocrisy
Brutality
The Elite
All of which are Romanian dreams!

Rockrider

2011-03-20T12:41:00.002+02:00

Cu siguranţă mijloacele de coerciţie funcţionează la români. Numai că doar pentru perioade scurte de timp. Ăştia, adică noi, românii, suferim de o formă ciudată de pierdere a memoriei. Demonstrez imediat.
În fiecare dimineaţă mă trezesc bine dispus. Desigur, sunt puţin obosit: viaţa mea de supererou în tură de noapte este un pic stresantă. Nu pot să mă plâng însă: ca supererou a cărui putere magică este de a împiedica tinere studente să ia note mici la examene, am şi multe avantaje. Dar mă opresc aici...
Sar din pat, mă îmbrac, mănânc şi mă îndrept în pas alert spre metrou. Totul merge cum trebuie. Aglomeraţia îmi oferă aceeaşi stare de linişte şi calm de zi cu zi. Numai că e mai mult de agitaţie şi nervozitate. În fine, ies de la metrou, clipesc ca să-mi obişnuiesc ochii cu lumina zilei apoi mă uit în jur să-mi dau seama ce fel de zi e. Pt că sunt două tipuri de zile:
1. toata lumea pleacă cu maşina spre serviciu
2. oripilaţi de cât timp au stat în trafic în ziua precedentă, numai 50% mai pleacă cu maşina la serviciu
Astfel, lungimea cozii de maşini, respectiv timpul pe care îl voi face cu autobuzul de la Aurel Vlaicu până după podul de la bulevardul Aerogării, este o variabila direct proporţională cu tipul de zi în care mă aflu.
Deci mă uit cu atenţie, pentru că la rândul meu am mai multe opţiuni:

A. Dacă este o zi de tip 1, atunci am variantele
A1. aştept autobuzul 10 min şi încă 20-30 de minute până la serviciu, pentru cele 3 staţii care sunt de mers
pro: nu prea există motive pentru care aş face asta. poate doar dacă a plouat şi nu-mi funcţionează superputerea de a pluti peste noroaie.
A2. merg pe jos
pro: e un sentiment deosebit de satisfacţie să trec în pas lejer pe lângă maşini cu roboţei hemoroizici la volan.
minus: odată ajuns, trebuie să mă scutur serios de praf.

B. Într-o zi de tipul 2 traficul este acceptabil. Intervine însă problema aglomeraţiei din mijloacele de transport în comun. Deci iarăşi două opţiuni:
B1. iau autobuzul şi mă înghesui ~10 minute în el alături de persoane de o calitate, uneori, îndoielnică
pro: ajung mai repede
B2. merg pe jos

Ah, plecasem de la ideea că românii au memoria scurtă. Mă refeream la ăia care pleacă cu maşina, dau de un trafic infernal, a doua zi merg cu metroul sau autobuzul şi văd că traficul e ok iar a treia zi iar în maşină.
Dar acum îmi dau seama că, de fapt, nu există nici măcar o metodă de a merge în mod civilizat dintr-un punct A într-un punct B în Bucureşti.

Ah, ba da:

Opus pistorum la bac

2011-03-11T00:27:00.001+02:00

Eram sub duş şi tocmai mă gândeam la colega mea cu strungăreaţă atunci când mâna a început să-mi alunece.... Oh, shit! Trebuia să scriu pt blog acum, nu pentru rubrica mea din CoolGirl. Scuzaţi, le mai încurc câteodată...

Ok, aveam altceva de spus aici: mă gândeam zilele astea la cât de mult m-am maturizat în ultimul timp (începutul acestui articol dovedeşte cu prisosinţă acest lucru). Am terminat facultatea si masterul, a început să-mi cadă parul şi parcă nici la Cartoon Network nu ma mai uit mai mult de trei, patru ore pe zi. Aşa că am devenit nostalgic: ce mişto era în facultate, ce mişto era în liceu, ce tânăr plin de iniţiativă, cu viitor etc, etc. Apoi am trecut mai departe: dacă aş fi înapoi în liceu cu cunoştinţele de-acum ce tare ar fi. Şi de aici ideea m-a izbit precum a izbit piatra capul caprei, crăpa-i-ar capra capul pietrei precum a crăpat şi ea capul caprei. Sau ceva în genul ăsta.
Cum ar fi dacă m-aş transporta în timp şi aş înlocui varianta de mine mult mai puţin cool şi deşteaptă din trecut? Şi cum ar fi dacă mecanismul maşinii timpului ar lua-o razna şi m-aş pomeni că m-am înlocuit fix în mijlocul examenului de bacalaureat? Cum ar arăta lucrările mele la română, sau la matematică atunci?
Am pornit investigaţia, căutând subiectele de la bac 2003.

Dar, între timp, vă rog intraţi în atmosfera de liceu cu acest scurt videoclip:

Le-am găsit, aşa că voi face o scurtă demonstraţie cu modul în care aş aborda acum subiectele:

Matematica

Ajuns la acest subiect de pe foaia de examen, mâna s-a îndreptat ezitant spre creştetul capului. Este posibil ca numerele alea cu căciuli să aibă vreo importanţă pentru mine în viitor? Profesorii patrulează amândoi, fiecare pe un rând: unul din faţa clasei în spate şi celălalt din spate în faţă.
Nu pot să-mi distrug viitorul lăsând foaia goală, trebuie să găsesc o soluţie. Dacă nu iau bacul, slabe şanse să construiesc maşina timpului şi să mă întorc să mă ajut să pic bacul, deci aş crea un paradox temporal care poate să distrugă lumea.

Cultură pop: inutilă la rezolvarea exerciţiilor de mate

Încerc să calculez pe degete, ca la facultate, dar nu-mi dă niciuna dintre variante. Ok, soluţia de backup: mă uit întrebător spre colegii din dreapta şi din stânga. Ăştia se uită înapoi spre mine cu şi mai multă speranţă.
Deci 1 + 2 + 3 + 4+ 5+ 6, cât de greu poate să fie? În fine, aplic o altă metodă consacrată în facultate: încercuiesc toate răspunsurile la nimereală şi asta e, îmi las restanţă.
Profit de timpul câştigat şi mă uit în jur: colegii mei scriu de zor. Majoritatea vor fi căsătoriţi şi cu copii până în momentul în care eu mă voi hotărî să mă întorc în timp. Dar devin prea liric, mai bine trec la proba de limba şi literatura română.

Limba şi literatura română

Ahh, materia mea preferată. N-am tocit referate pentru bac vreodată, deci ar trebui să mă descurc excelent.

1. Ilustrează trăsăturile prozei romantice, prin referire la o operă literară studiată

Rumoare în clasă. Subiectul nu e mură-n gură aşa cum ne-am fi aşteptat. Naiba mai ştie ce s-a studiat în liceu. Mai bine le dovedesc că sunt un băiat cult şi mă refer la o carte oarecare. O ştiu pe cea mai potrivită: Henry Miller - Opus pistorum. Cartea ridică probleme de morală, personajele interacţionează într-un mod să-i spunem intim, iar Parisul anilor 30 reprezintă cel mai romantic loc pentru desfăşurarea acţiunii.
Cartea debutează exact cum ne-am aştepta la o proză romantică: cu niste scrisori adresate tânărului autor de către iubita acestuia, Tania.
Începe aşa:
"...cred că o să înnebunesc dacă mai trece o singură noapte fără să mă fuţi"
Ajuns în acest punct al comentariului meu, mă opresc, un pic neconvins că folosesc cuvintele corecte. Dar cine sunt eu să pun la îndoiala valoarea prozei lui Henry Miller, unul din cei mai mari scriitori americani.
"Mama şi-ar fi dorit şi ea să fii aici, să i-o tragi şi ei, m-am prins de asta din felul în care vorbeşte despre tine".
Autorul găseşte mijloace ingenioase de a introduce noi personaje, fără să ne abată totuşi atenţia de la subiect. Iată, e abia începutul scrisorii şi deja avem trei personaje. Relaţiile dintre ei sunt complexe, autorul face şi o subtilă referire la caracterul efemer al dependenţei copiilor faţă de părinţi
"La ora asta nu cred că mai lasă pe cineva în afară de Peter să o fută"
Miller continuă în forţă cu prezentarea personajelor, atingând cu fiecare frază noi dimensiuni în privinţa relaţiei dintre ele.
Mă opresc şi recitesc satisfăcut ce am scris până aici. E bună teza, profesorii vor fi impresionaţi. Tânărul eu pe care l-am înlocuit ar trebui să fie mândru de viitorul său. Continui în acelaşi mod şi, după ce umplu cinci, şase pagini cu citate şi explicaţii, predau lucrarea.

Sunt lucruri din astea mici, cum ar fi încercuitul unor litere pe o foaie, de care depinde cum va arăta viitorul tău. Dar ajungi după câţiva ani să constaţi că ce te diferenţia de restul colegilor mai puţin pregătiţi, nu mai există. Că aveţi fix aceleaşi cunoştinţe despre ce înseamnă Z6 şi că şcoala face mai mult diferenţa între voinţa ta de a memora lucruri inutile sau mediul familial în care trăieşti. Ai o şansă mai bună pentru că, la un moment dat, după multe exerciţii, ştiai să rezolvi nişte probleme. Dar puţine din problemele alea le vei întâlni în viaţa reală şi chiar şi atunci, soluţia nu îţi va fi la îndemână. Ce face şcoala pentru tine? Ce faci tu mai departe în viaţă astfel încât să nu fi pierdut timpul de pomană? Adevărul e că priveşti cu superioritate oameni mai neşcoliţi din jurul tău pentru că ţie îţi sunt vag familiare nişte noţiuni abstracte. Te-ai "descurcat" să iei examenele. Ai memorat lucruri pe care le-ai uitat imediat după ce ai predat lucrarea. Nu ţi-ai găsit nici o pasiune. Iar tot ce ai învăţat, ai învăţat tot empiric, exact ca şi cei care s-au lăsat de şcoală în clasa 12-a. Dar, pentru că ai mai frecat menta patru, cinci ani, tu joci la un alt nivel.

În concluzie, sper că v-am dovedit că m-aş descurca într-un fel sau altul, dacă m-aş pomeni acum la examenul de bac, cu subiectele în faţă.
Şi încă o mică chestie vreau să adaug: dacă eşti băiat, nu eşti militar şi porţi pantalonii băgaţi în încălţări, atunci eşti un prost fără pereche şi îţi recomand să mori.
Mulţumesc.

Bine ati venit! Stati afara!

2011-03-06T20:17:00.003+02:00

Modul incognito

2011-03-04T23:01:00.001+02:00

A început aşa: am băut două beri într-un bar. Apoi m-am dus acasă şi am băut o sticlă de vin cu o carte şi massive attack, lucruri care merg foarte bine împreună. Pentru că nu mâncasem prea mult, m-am ameţit destul de bine, aşa că m-am culcat. Dacă îmi scrie cineva pe vreun chat, scriu şi eu înapoi. Dacă am ce scrie pe blog, scriu. Dacă nu, nu.
Dar de data asta m-am culcat. N-am visat nimic până a doua zi pe la 9, când m-am trezit. Iniţial nu mi s-a părut nimic ciudat, apoi am observat că nu sunt învelit. Eram culcat pe deasupra păturii. M-am ridicat în capul oaselor crezând că sunt încă mahmur. Dar nu mă durea capul şi nu eram ameţit. Am scos o uşoară înjurătură în timp ce îmi priveam palmele. Erau străvezii. Le-am dus în dreptul ochilor, ba chiar le-am lipit de ochi:
fără nici o urmă de îndoiala, vedeam prin ele. Vedeam secundarul ceasului mişcându-se ritmic. Apoi m-am uitat jos, spre picioare: tălpile mele pluteau la vreo 10 cm de sol. O rază de soare pătrundea prin spaţiul rămas la mijloc, între cele două draperii. Trecea, ca o lamă de cuţit, prin piciorul meu stâng.
Am început să păşesc înainte sau înapoi. Picioarele mi se mişcau normal, dar la o distanţă de 10cm de sol, în continuare. Am încercat apoi să mă aşez pe scaun. Am trecut însă prin el ca şi cum n-ar fi existat.Îi vedeam picioarele intrându-mi în burtă şi ieşindu-mi prin spate. Partea care era în mine nu o vedeam, aşa cum nu îmi vedeam nici intestinele sau vasele de sânge. Ca şi cum aş fi fost gol pe dinăuntrul pielii semitransparente.
Am dat să mă aşez pe pat, dar si prin acesta am trecut. M-am gândit că adineauri stăteam totuşi întins pe el. Şi nici prin podeaua apartamentului nu cădeam jos, în scara blocului sau de partea cealaltă a pământului.

Mi-a luat un timp până să învăţ să controlez gravitaţia. Dar a fost ceva nativ totuşi. Era scris în noul meu cod genetic. Am exersat aşezatul pe scaun sau pe pat, sau mersul. Nu îmi folosesc muşchii, de fapt, nici măcar nu simt că am muşchi. E ca o plutire continuă. Dar undeva în interiorul meu se află un nucleu cu o masă extraordinară. Pot respinge sau apropia obiecte după cum vreau, în mod absolut controlat. În spaţiul ocupat de corpul meu transparent acţionează alte legi fizice.

Trei zile am stat şi m-am gândit dacă e bine să ies afară sau nu. Mă simţeam precum Gregor, gândacul. Ciudat, malformat. Am stat şi m-am gândit. Nu mi-a fost nici foame, nici sete. Noaptea nu am dormit, iar ochii mei nici măcar n-au sesizat diferenţa între zi şi noapte. De multe ori am stat lângă peretele exterior şi, din când în când întindeam mâna: aceasta trecea prin zid şi, dacă mă uitam pe geam, o vedeam ieşind din perete ca o excrescenţă bizară.
A treia zi am hotărât să ies. Nu mai suportam apartamentul. Sub pătură începuse să crească ceva, din ce în ce mai mare. Ştiam ce e, dar nu am ridicat pătura să mă uit. Am decis să plec de acolo. Iniţial mi-am căutat cheile, dar am zâmbit şi am trecut prin uşă. Apoi, controlând gravitaţia, am alunecat prin podea până la parter. Am căzut fix lângă vecina de jos. Mâna mea era suprapusă peste a ei. În momentul în care corpurile noastre s-au întrepătruns astfel, am simţit o plăcere indescriptibilă. Îi auzeam sângele curgând şi unghiile crescând.
Mi-am tras mâna şi mi-am cerut cu glas scăzut iertare. N-a zis nimic, părând că nu mă observă. A tremurat uşor totuşi, ca şi cum i-ar fi fost frig şi s-a uitat peste umăr. La mine s-a uitat dar expresia nu i s-a schimbat în niciun fel, ca şi cum n-aş fi fost acolo.
Am mai atins-o o data cu mâna, pe umăr şi m-am înfiorat cu totul. A început să meargă spre ieşirea din bloc, aşa că am plutit împreună cu ea, stând fix în faţa ei, cu mâna lipită de umăr. Îi simţeam inima bătând, îi auzeam saliva alunecând pe gît, labiile foşnind, creirul gândind şi în mine era împinsă o entitate străină care mă completa şi îmi oferea o senzaţie de păcere incomensurabilă. Mi-am împins mâna mai adânc, prin umăr, până la inimă: i-am trasat conturul inimii, mi-am mulat pumnul în jurul ei, apoi m-am împins şi mai adânc, până când faţa mea a intrat prin faţa ei şi m-am intors şi aveam corpurile aproximativ suprapuse. Pluteam împreuna.
Am ieşit din ea extenuat, fără energie, dar satisfăcut.

În zilele următoare am repetat experienţa cu mai mulţi oameni. Să-i posed, aşa cum îmi place să zic. Iniţial nu reuşeam să intru în mai mult de o persoană pe zi, dar încet, încet, senzaţia de oboseală s-a diminuat. Tot aşa s-a diminuat şi cea de plăcere. Am început să intru în din ce în ce mai mulţi oameni, într-un timp din ce în ce mai scurt. E ca o perversiune, ca un viciu. Ca o hrană.

Este 9 dimineaţa acum. Aştept metroul. Sunt ridicat la aproape 2 metri deasupra liniilor, paralel cu linia peronului. Se apropie, este plin de oameni. Într-o fracţiune de secundă, trec prin el, prin corpuri străine, pătrund în spatele chipurilor adormite, ating organe interne, inimi, creiere, admir imagini pe retine precum nişte tablouri celebre, adun în mine amintiri şi speranţe şi dezamăgiri şi violenţă şi pasiune şi, deşi sunt singur, suntem împreună.

Vestitorii primăverii (şi idioţii)

2011-03-01T21:35:00.002+02:00

Ies de la metrou şi încep slalomul printre ţigani. Tarabele au izvorât precum ciupercile după ploaie sau după o vizită la curvele de pe centură. Merg alert printre ele, ignorând chemările îmbietoare cu mulţi de h şi ă. Apoi, deodată, o tarabă îmi atrage atenţia: dispuse la vedere se află mărţişoare placate cu aur.

"Incredibil", îmi spun frecându-mă la ochi. Şi, într-adevăr, e incredibil.
Apoi, murmur:
"Touché, domnilor ţigani. Touché! Aţi mizat, din nou, câştigător...".

Altfel, e perfect credibil: o bătrână ţigancă cu ochii în lacrimi stă în mijlocul curţii palatului din Pipera, cu o salbă de galbeni ruptă în mâna stângă. În faţă are un ceaun pus pe foc, iar în mâna dreaptă o bucată de fier cu care amestecă. La fiecare cinci minute, ţiganca scoate oftând un ban de pe salbă şi-l aruncă în ceaun, apoi amestecă cu îndârjire. Ceaunul este pe jumătate plin de o substanţă vîscoasă, galbenă, lichidă: haur!
În faţa ţigăncii, de partea cealaltă a ceaunului, trei puradei pregătesc mărţişoarele. Unul din ei îi leagă o aţă alb cu roşu, al doilea îl ia şi-l spală bine. Dacă face treaba de mântuială ţiganca îi dă o palmă răsunătoare peste ceafă şi ţipă la el: "Curăţă bine fir-eai al dreacu, că nu iese electroliza!!"
În fine, al treilea puradel scufundă mărţişorul într-un alt ceaun, lângă care se află o baterie de volkswagen şi adaugă şi nişte aur.
"Pune, pune haur acolo, să fie", comandă ţiganca, desprinzând încă un galben din salbă. "De noi depinde să vestim primăvara. Suntem vestitorii primăverii", adaugă ea amuzată, amestecând în ceaun cu îndârjire.
În fundul curţii palatului, un Volkswagen Passat stă cu capota ridicată.

Şi se găsesc idioţi complexaţi care cumpără apoi mărţişoarele placate cu aur. Să plângă pisi de bucurie. Să i se umfle ţâţele de plăcere.

L-am gasit pe Ristea!

2011-02-23T23:12:00.003+02:00

Acum câţiva ani, un amic îmi povestea o întamplare amuzantă dintr-un tren. În vagonul în care se afla amicul meu (mă simt precum Caragiale cand spun "amicul") se mai găsea o clasă de şcolari. Aceştia, ca orice trupă de şcolari, se amuzau făcând glume idioate (e inutil să vă dau exemple, pentru că, dacă am ales bine targetul demografic al blogului, majoritatea dintre voi nu a terminat gimnaziul, deci glumele sunt proaspete în mintea voastră.)
Acest grup însă avea o particularitate: cum se făcea o glumă şi izbucneau toţi în râs, cum se găsea unu' care să întrebe deodată: "Bă, unde-i Ristea? L-aţi văzut mă pe Ristea?". În acest moment toţi tăceau, se uitau suspicioşi în jur după Ristea, nu îl găseau şi începeau iar cu glumele. După cinci minute iar: "Unde-i Ristea mă?", "Care l-aţi văzut pe Ristea?".
Sumarizând, Ristea era leit-motivul grupului şi numele lui impunea o tăcere respectuoasă imediat ce era rostit.

Asta îmi povestea amicul meu, cu umor, deşi câteva fire de păr alb şi un uşor tremurat al capului dovedeau că acel drum cu trenul durase câteva ore lungi de tot. În ciuda celor câţiva ani care au trecut de atunci, memoria mea de elefant premiant la citire în a 2-a, a reţinut detaliile şi numele. Şi am purtat această amintire în cap atâta timp, stând acolo, în stare latentă, aşteptând să răbufnească precum alienii din burta camarazilor lui Ripley.

Astăzi, la sediul ENEL, m-am aşezat la coadă. O persoană în faţa mea, un domn bătrân, încerca să-şi plătească factura. Problema lui însă era că nu avea asupra lui această factura, pe care tocmai încerca să o plătească.

D-na: Deci n-aveţi facura?
D-nul: Nu, că n-am fost acasă când au trecut cu lumina.
D-na: Şi nu v-au lăsat-o în cutia poştală?
D-nul (îngândurat): Uite că nu m-am uitat?
D-na: Şi nici codul ENELTEL nu-l ştiţi nu?
D-nul: ...

În acest moment doamnele de la ghişeu, scârbite de o astfel de situaţie frecvent întâlnită probabil, au încercat să folosească SISTEMUL ca să-l găsească.

D-na: Cum vă numiţi?
D-nul: Ristea Ion.
Aici am ciulit urechile. Amintirile au răbufnit precum puroiul din coşurile unui adolescent (ok, e momentul să trag linie. mai scârbos de atât nu voi fi în articolul ăsta.)
D-na: Cum?
D-nul: Ristea
D-na (autoritar): Pe ce stradă staţi?
D-nul (cu glas tremurat): Ristea Ion..
D-na: Ce stradă?
Ristea: şoseaua Dâmboviţa.
D-na: Ce număr?
Ristea (nesigur): Ăăăă....şoseaua Dâmboviţa.
D-na: Deci încă o dată: Ce stradă?
Ristea: 142...ăăă...adică Dâmboviţa.
D-na: Şi numărul?
Ristea: Dâmboviţa...şoseaua Dâmboviţa142
D-na (butonând la SISTEM): Deci şoseaua Dâmboviţa142?
Ristea: Da.

Doamna reuşeşte să-l găsească şi urmează supliciul plăţii: scoate banii, numără banii, scoate măruntul, dă suma potrivită, ia restul, ia chitanţa, bagă la loc portofelul, deci dragi şcolari, în concluzie, l-am găsit pe Ristea: plătea de ceva ani factura la ENEL.

Cum sa-ti gasesti colegii de scoala pe facebook

2011-02-20T16:01:00.000+02:00

Ştim cu toţii de ce îţi cauţi foştii colegi de şcoală pe facebook. Nu te ascunde degeaba:
în gândul tău speri că au ajuns nişte aurolaci idioţi, exact aşa cum le-ai prezis că vor ajunge. Că (în sfârşit) vei reuşi să impresionezi prin succesul tău neţărmurit în viaţă. Da, acum le vei arăta că eşti, ai fost şi vei fi mai bun ca ei. Şi că ai #la mai mare, dacă te interesează acest amănunt.

Sistemul metric nu va mai fi niciodată la fel pentru ei

Ziua 1

Cu aceste gânduri în minte ma logez pe facebook şi mă apuc de treabă:

îmi fac upgrade cu cea mai bună poză (făcută din spate, de sus în jos, la unghi de 30 de grade dreapta)
modific angajatorul: NASA.
pozez un Ferrari pe calea Victoriei şi mă photoshopez la volan.
fac un cont fake, Larisa XXZ şi uploadez poze cu o tipă sexy, găsită pe net. Mă photoshopez lângă ea şi îi mulţumesc lui dumnezeu pentru talentul meu nativ de a folosi magnetic lasso tool şi feather.
adaug In a relationship with Larisa XXZ şi îi comentez pozele cu mesaje gen: "Who's my sexy bitch?? :*||:*"

Bon, acum, evident, nu este OK să mă apuc să dau add în dreapta şi stânga, pentru că se vor prinde imediat de scopurile mele necinstite. Aşa că trebuie să localizez victima: să zicem că fostul coleg de bancă.
Îi dau add şi un mesaj privat:

"OMG! Ce întâmplare să dau tocmai peste tine în timp ce căutam aleator nume de persoane pe facebook"

Apoi aştept.
Zece minute mai târziu primesc confirmarea. Prima legătură a fost făcută cu succes.

Ziua 2

E timpul să mă apuc să inspectez lista de amici ai colegului de bancă. Găsesc o mulţime din ceilalţi colegi şi le dau add, însoţit de mesaj privat:
"OMG! Te-am găsit în listă la XXX! Sunt Y, nu ştiu dacă mă mai ţii minte".
Continui să fac aşa până reunesc aproape toata clasa în lista de prieteni.
În tot timpul ăsta fac nişte conversaţie de complezenţă pe wall-ul fiecăruia. După câteva zile, lansez bomba:
"Reuniune promoţia ZZZ, luni, la liceu etc etc. Veniţi însoţiţi".

În ziua reuniunii sun la un serviciu de escortă şi chem cea mai bună tipă. Vreau să îi dau nişte instrucţiuni despre cum să se prezinte dar apoi mă răzgândesc şi o rog să spună într-o engleză stricată că e din Venezuela.
Ba nu! Că e din Venezuela ŞI că e fiica preşedintelui, ba nu, a prim-ministrului, să nu bată la ochi.
Apoi sun şi închiriez o maşină de lux.

Apoi mă rog să nu descopere acest blog.
In your face, classmates!

Codul paznicilor

2011-02-17T22:28:00.001+02:00

Introducere
Există multe meserii pe lumea asta, dar nici una nu este mai puţin înţeleasă şi mai nedreptăţită decât aceea de paznic.
În primul rând, omul are o înclinaţie naturală spre această meserie. Este în firea omului şi a oricărui alt animal să-şi apere teritoriul, să-şi ridice buzele şi să mârâie agresiv spre intruşi. Astfel se explică dedicaţia cu care paznicii îşi păzesc obiectivul. Ei se îndrăgostesc de perimetrul lor ca de o amantă şi nevoia de a ţine deoparte privirile şi prezenţa nesuferită a altora este stringentă.
De exemplu, un paznic a parcurs în pas alergător distanţa de 100m ca să-mi spună să nu fotografiez asta:

Sigur, în acest caz, motivele sunt evidente: aparent am descoperit tezaurul ţării. Dacă află ţiganii de locaţia asta remote în care statul a depozitat tot ce i-a mai rămas de preţ, atunci va fi jale.
Aşa că, paznicul, motivat foarte bine de aceste considerente, mi-a sugerat să trag cu privirea o linie punctată imaginară de-a lungul gardului. Vederea periferică a obiectivului nu trebuia să depăşească acea linie.

Intrigă
Mă frământă ceva. În fiecare seară, după ce ziua pare că s-a terminat şi mă bag în pat gata să îmi reîncarc bateriile, ÎNCEPE SĂ SE AUDĂ. În mod cert, când stai la bloc, sunt multe zgomotele pe care le poţi auzi în liniştea nopţii, dar de data asta e ceva diferit. Seară de seară, de când sunt singur, începe să se audă în surdină, foarte, foarte, foarte fin, aceeaşi bucată dintr-un cântec popular foarte cunoscut, cântat la fluier. Se aude preţ de vreo cinci minute, întotdeauna aceeaşi bucată, apoi gata. Evident, m-am gândit că are cineva pusă o alarmă la telefon, dar presupunerea asta e cam trasă de păr. Zgomotul se aude, cumva, de jos. Iar dedesubt nu stă nimeni.

Punctul culminant şi toate celelalte puncte omise
Aşa că imediat am tras concluzia, după ce am urmărit la biblioteca naţională istoria casei în care stau (!): aici a locuit, mai demult, un paznic. Acestuia îi placea tare mult băutura şi să cânte din fluier o anumită melodie. Din păcate, urmărit de nenoroc în viaţă, părăsit de nevastă şi de amantă, apoi pierzându-şi jobul, el a înghiţit într-o zi, accidental, o mare cantitate de medicamente. Evident, a murit, a fost îngropat, dar sufletul i-a rămas acasă. Şi, aşa cum am demonstrat mai sus şi cum ne învaţă şi emisiunile despre case bântuite de pe Discovery, iubindu-şi cu pasiune locuinţa, mă vede ca pe un intrus şi urmăreşte să mă alunge. BOO!

Încheiere
În nopţile cu lună plină, un cântec de jale se aude, parcă mai tare ca niciodată, peste sirenele ambulanţelor din sectorul patru. Paznicii capitalei se foiesc toţi neliniştiţi în gheretele încălzite. Dar ştiu că nu se poate altfel. Ştiu că odată ce au semnat Codul Paznicilor, nu mai este cale de întoarcere: Păzim până la moarte! Şi după!

La cumpărături

2011-02-12T00:11:00.003+02:00

Am ascultat cu regret știrile conform cărora domnul Băsescu își deplânge salariul mult prea mic. Bă, în ce morții mă-sii de țară trăim, dacă nici măcar președintele nu e mulțumit de salariul pe care îl primește?, mi-am zis sincer revoltat. Am strâns pumnul cu ciudă, citind mai departe declarația de altruism:
"salariile sunt in functie de cat produce tara, iar in momentul de fata atat ne putem permite."
Și, mai departe:
"Si eu as vrea sa am un salariu mai mare de 1.100 de euro pe luna, mai ales ca n-am voie niciodata sa am un costum ros in coate. Trebuie sa am tot timpul o camasa alba, o cravata, niste pantofi nescalciati si pentru asta as vrea sa am un salariu mai mare."
Întotdeauna am susținut faptul că românii sunt leneși și că nu muncesc, dar nu credeam că lenea lor are consecințe atât de grave, încât, iată, nici măcar domnul președinte nu își permite un rând de haine curat și de bună calitate, să facă cinste țării pe unde o reprezintă.
Cu acest lucru în minte, încă indignat, am pus mâna pe telefon și am sunat direct la Palat.
Îmi răspunde o voce morocănoasă, dar fără agresivitate:
- Alo?
- Buna ziua. Aș vrea să vorbesc cu domnul Băsescu.
- Cine sunteți?
- Un blogger.
- Ok. Așteptați un minut.
În receptor se aude Vivaldi pentru câteva secunde, apoi o altă voce se aude în receptor:
- Da?
- Domnul Băsescu?
- La telefon.
- Domnule președinte, îmi cer scuze că vă deranjez, dar abia acum am aflat știrile.
- Ce știri?
- Nu știam că sunteți atât de strâmtorat
- Voiculescule, tu ești mă?
- Nu, nu. Sunt un blogger. Vreau să vă fac o propunere.
Câteva secunde pauză.
- Ce propunere?
- Știu niște băieți de unde vă puteți cumpăra niște haine mai ieftine, dar bune...
Iarăși pauză câteva secunde, apoi se aude vocea președintelui, de data asta interesată:
- Ascult.
- Dacă vreți să ne întâlnim, vă garantez că scăpați ieftin cu două trei costume și pantofi, cât să faceți față cerințelor de demnitar.
- Cine ziceai că ești.
- Un blogger. Random Evil Writings e numele meu.
Stă un pic pe gânduri.
- Nu ești ăla cu discuția cu dracu?
- Exact.
- Ce băieți știi?
- Niște băieți cu marfă bună. Ne întâlnim azi?
- Bine. Acceptă și card că n-am scoși bani și n-am niciun bancomat prin preajmă?
- Da, au un POS din ăla.
Cădem de acord asupra orei și locului întâlnirii. Mă prezint acolo cu 10 minute mai devreme și fumez o țigară așteptând. Îl văd sosind de departe. E incognito. Poartă un trenci gri, gen Colombo, niște pantofi negri, un pic scâlciați. Stropi de noroi îi murdăresc pantalonii în spate. Are un zâmbet de mic afacerist pe față.

Dăm mâna și discutăm două minute. Îi spun că am simțit că este de datoria mea de cetățean să îmi ajut președintele și, implicit țara, să ne reprezinte cât mai bine în lume.
- Magazinul e chiar după colț, îi spun.
Mergem întins. Are mersul legănat, ca un marinar, deși ar putea fi și alte motive pentru asta.
Băieții prezintă costumele, niște superbe replici Armani. Ochii președintelui sclipesc. Probează mai multe costume și se uită satisfăcut în oglindă.
Se interesează de preț apoi își alege două costume, cu greutate.
Scoate cardul să plătească. Băieții bagă cardul în POS apoi i-l returnează, nefericiți:
- Fonduri insuficiente!
Domnul Băsescu se uită jenat în stânga și dreapta. Scot cardul, bine că am luat salariul, și îl intind băieților, care fac transferul.
Proteste cu jumătate de gură.
- Nu, lăsați domnule președinte, este o onoare.
- Salariul, după buget...
- Măcar atât pot face pentru țara mea.
- Aici ai dreptate. Măcar atât poți face.

Cum să faci bani

2011-02-04T23:46:00.000+02:00

Ce mai pot sa scriu despre sex? Site-urile de profil acoperă domeniul în întregime, indiferent de perversiunea pe care o ai.

Aşa că în acest articol mă voi axa pe celălalt motiv pentru care oamenii accesează internetul: banii.

Mai exact, vă voi scrie un scurt ghid despre cum să faceţi bani. Sigur, veţi spune, există o grămadă de indivizi care pretind că te pot învăţa sa faci bani, dar aceştia sunt doar spameri şi hoţi. Eu însă, nu vin cu povestea prinţului nigerian care vrea să scoată milioane de euro din ţară prin intermediul contului tău bancar.

N-ar merge niciodată: în mod clar,
arăt a prinţ etiopian.

Nu domnule. Eu vă voi da sfaturi sigure, care vă vor aduce sume considerabile de bani, aproape fără efort.

Protestaţi în continuare, dar unde sunt banii mei dacă e atât de uşor sa-i fac şi ştiu atât de multe? De ce scriu articolul ăsta în loc să fiu în oraş să-mi cheltui banii?

Good point! Mă duc în oraş şi vă zic altădată.

Discuţia mea cu Dracu'

2011-02-01T22:40:00.001+02:00

Nu vreau să mă laud, dar am murit în cel mai original mod cu putinţă. Moartea mea va rămâne în analele istoriei, spre satisfacţia istoricilor homosexuali.
Pe la 11 seara eram la Romană, în faţa clădirii unde se află magazinul Diverta. Vis-a-vis, în faţă la Mc'Donalds, o ceată de emo o frecau aiurea. Aşteptam să se facă verde, la trecerea de pietoni, cu ochii pe ei.
Deodată, de pe străduţa de lângă magazin, se aude vocea cristalină a unei fete:
- Băiatu'? Hei, băiatu'! Nu te supăra...
Mă întorc supărat şi mă uit cu privirea jignită a bărbatului desconsiderat. La 26 de ani, eşti mai matur decât, decât, decât dacă ai mai puţin de 26 de ani, sa zicem.
-Vino puţin să mă ajuţi!, aud în continuare vocea.
Mă chiorăsc în noapte la silueta fetei. Are ţâţe mari? Da? Bon! Mă îndrept spre ea fără să şovăi. Intru pe străduţă şi ajung lângă ea.
E mică de înălţime şi are părul lung şi ondulat. E îmbrăcată complet în negru, bănuiesc că vrea să pară mai slabă sau cine ştie, o fi vreo rockeriţă d-aia fără personalitate.
- Cu ce te pot ajuta?, întreb galant, aşa cum m-au învaţat normele sociale.
- Păi, trebuie să duc ăsta până în clădirea de colo.
Mă uit în jos urmând direcţia privirii ei şi casc gura a mirare.
- Ce p...
- Şşşş!, exclamă ea, ducându-mi degetul la buze. Nu-i frumos faţă de....
Mă uit în jos şi dau aprobator din cap, dar în continuare sunt stupefiat. Nu mă pot hotărî ce să fac mai departe. O privesc pe tipă în faţă, pare destul de onestă şi inofensivă.
- O...Ok, zic cu o uşoară ezitare în glas.
- N-ai încredere?
- Nu prea. Dar mi se pare prea urât să refuz o fată când mă roagă ceva.
- Aşa de binecrescut eşti?, mă chestionează cu un zâmbet batjocoritor pe faţă.
- Nu. Sunt un rebel. Nu-s nici rocker, nici manelist sau hipster, ca toţi românii. Sunt binecrescut, e un nou curent...
- Şi d-aia mă ajuţi să duc ăsta?
Face un semn cu capul spre obiectul de jos.
- Da.
"Şi pt că ai ţâţele alea mari", murmur în barbă.
- Ce-ai zis?

Mă aplec spre obiect şi îi fac semn să facă la fel. E greu, prea greu, aşa că aproape îl scap jos de la vreo 10 cm.
- Ce!?!? Nu-i gol?, aproape că îi strig în faţă
- Nu..., răspunde ea cu jumătate de glas.
- Vrei să spui că....
- Da.
Rămân stupefiat. În nici jumătate de oră voi fi mort, iar peste o oră deja îl voi fi cunoscut pe dracu.
"Dacă-i bal, bal să fie", murmur iar în barbă şi ne opintim amândoi la obiect. E destul de mare, iar ea îl ţine în aşa fel încât eu suport cea mai mare parte din greutate. Numa de nu s-ar desface, sau nu l-am scăpa pe jos.
Intrăm în clădire, şi urcăm cu chiu cu vai o scară. E tipul ăla de clădire veche, cu lobby, scară de lemn şi camere sus. Tipa a început să gâfâie de la efort. Mie îmi tremură mâinile.
- Pe aici, zice ea, deschizând uşa unei camere.
Aşezăm obiectul pe o masă, apoi ne scuturăm mâinile, obosiţi. Încep să-i dau târcoale, curios.
- Ascultă, îţi mulţumesc pentru ajutor, dar cred că ar fi mai bine să coborâm.
Dau din cap cu nervozitate. În spate are o oglindă. Îi privesc mutra simpatică. În oglindă este tot cu faţa la mine.
- Cam bizară povestea asta, insinuez.
- Ţi se pare?
- Da.
- Cum te cheamă?
- Da' pe tine?
Se mişcă în jurul meu. Imaginea din oglindă nu se mişcă odată cu ea.

- Oglinda aia e ciudată.
- Nu oglinda e ciudată, tu eşti.
- Cine-i în sicriu?
Fac un semn cu capul spre coşciugul de pe masă.
- O persoană.
- Pot să mă uit?
- Nu.
- De ce?
- Cine şi-ar dori să vadă un om mort?
- Eu îmi doresc, acum.
Îmi evită privirea.
- Atunci deschide-l.
- Ok.

Mă întroc cu spatele la ea şi trag de capacul sicriului. E înţepenit. Trag cu toată forţa în sus, pare să cedeze, încă puţin efort, se ridică, gata!
Dau linţoliul într-o parte, curios, apoi mă dau brusc doi metri în spate. Mă uit panicat în jur, dar nu văd pe nimeni. Nu este nimeni în cameră cu mine.
În cutia de lemn se află tipa pe care am ajutat-o până acum. Este ea, fără îndoială. Palidă, cu buzele vineţii.

Mă îndrept spre uşă şi trag cu putere de ea. Este blocată, nici măcar nu se clinteşte. Mă uit spre oglindă, eul din ea se uită la mine. Mişc mâna dar mâna lui nu se mişcă. Închid ochii şi îi deschid.
Pentru mine a fost o clipire normală. Dar cât timp a durat cu adevărat, nu ştiu. Acum sunt întins pe masă, în sicriu. Linţoliul de pe faţa mea este dat într-o parte, iar tipa de mai devreme este aplecată deasupra mea. Gura ei este la 10 centimetri de faţa mea.
- Ce faci?, o intreb
- Tu ce faci?
- Ăsta nu e un răspuns.
- Ba da.

Încerc să mă ridic, dar nu pot. Sunt amorţit tot. Capul însă îmi este limpede.
- Vreau să plec acum.
- Nu eşti curios?
- Nu.
- Visezi?
- Posibil.
Visez, asta este cel mai logic răspuns.

- Te-a mai întrebat vreodată vreun personaj din vis dacă visezi?
- Nu.
- Aşa ceva se întâmplă de obicei doar în filme.
- Da.

Încerc iar să mă ridic, dar fără succes.
- Nu te poţi mişca, observă ea.
- Pot vorbi.
- Despre ce vrei să vorbim?
- Despre vise.
- Nu.
- De ce?
- Pentru că nu visezi.

Închid ochii şi îi deschid. Nimic nu s-a schimbat.
- Este ceva sexual în povestea asta?
- În afara ţâţelor mele mari?
- În afară...
- Nu.
- M-ai drogat?
- Nu.
- Cum te cheamă?
- Pe tine?
- Dan.
- Nu ţi se potriveşte.
- De ce?
- Pentru că n-am mai văzut niciun Dan întins în sicriu, făcând pe mortul.
- Sunt mort?
- Da.

Clipesc iar, îndelung. Capul cu păr lung şi ondulat este în continuare deasupra mea.
- Cine eşti?
- Ştii deja.
- Ba nu?
- Ba da.
- Cum pot vorbi dacă sunt mort?
- Nu poţi.
- Acum nu vorbim?
- Nu.

Fac un efort de concentrare, pentru a mă trezi. Îmi aduc aminte absolut tot ce mi s-a întâmplat până în momentul în care am clipit şi m-am trezit în sicriu.

- Nu visezi.
- Ba da.

Deschid ochii. Deasupra mea nu se mai află nimeni. Buzele mele nu se mişcă.

- Unde eşti?
- În tine.
- Cine eşti?
- Sunt parte din tine.
- Partea cu ţâţe mari?, întreb un pic amuzat.
- Dacă vrei.
- Ce doreşti?
- Nu eu, ci tu doreşti ceva.
- Ce?
- Să ştii cine sunt.
- Da.

Capul fetei apare iar lângă mine. Are ochii înroşiţi. În mâna stângă ţine o oglindă deasupra mea. Individul din oglindă vorbeşte. Ştii deja cine sunt. Ba nu. Ba da. Nu ştiu, înţelege. Sunt parte din tine, accepţi? Nu.

Ba da, ştii deja acest lucru.

Calm like a bomb!

2011-01-30T17:11:00.001+02:00

S-a strâns destul de mult gunoi. Iau sacul cu ambele mâini, sperând să nu se rupă, închid uşa cu greutate şi cobor scările. Ies afară din scara blocului şi traversez neregulamentar strada spre ghenă.

Evident, sacul se rupe, cu cinci metri înainte să ajung. Adun ce-a căzut pe jos în rămăşiţele sacului, îl iau în braţe şi parcurg repede distanţa rămasă.

Arunc cu satisfacţie gunoiul în tomberonul golit azi dimineaţă de Rebu. Mă întorc şi dau să plec, dar apoi, cu întârziere, creierul meu procesează uşorul zgomot metalic care s-a auzit în momentul în care sacul a atins fundul containerului. Aerul expirat capătă forma unor înjurături pe măsură ce îmi dau seama de idioţenia pe care am făcut-o. Mă întorc la tomberon şi arunc, cu jale, o privire înăuntru. Nu m-am înşelat, pe fundul metalic, printre alimentele în descompunere, sticlele de plastic şi tot felul de substanţe lipicioase şi cleioase, cheile mele ies în evidenţă. Răsuflarea ia forma unei înjurături şi mai grosolane.

Mă uit dreapta, stânga, nu e nimeni, mă aplec peste marginea murdară, mâna stângă mă susţine, jumătatea superioară a corpului şi capul sunt practic în tomberon, miros fetid, mâna dreaptă întinsă la maxim, cheile rămân la o depărtare de un sfert de metru. Să-mi bag...!

Ghetto keys!

Mă întorc cu faţa spre stradă, cel puţin trei oameni îşi continuă drumul, cu zâmbete ironice. Mă uit dacă are vreunul mâini mai lungi ca ale mele, dar toţi sunt scunzi, parcă trăiesc în ţara piticilor. Caut un aurolac sau un cerşetor amator de un câştig rapid şi simplu, dar incredibil, nici urmă de vreunul prin preajmă. Mă plimb obidit printre tomberoane, căutând o unealtă, găsesc o crenguţă de brad, de vreo 10 cm, o iau, mă întorc şi mă chinui sa agăţ cheile, aproape reuşesc să o bag prin inel dar crenguţa se rupe iar cheile alunecă şi mai departe, sub un sac. Îmi reiau căutarea, într-un colţ al ghenei se întrevede, sub o grămadă de zăpadă îngheţată, o creangă mai mare dintr-un brad de crăciun. Trag de ea, gheaţa o ţine, trag şi mai tare, gheaţa rezistă, morţii mă-tii, trag strângând din dinţi, cu toată forţa, în sfârşit reuşesc să o desprind. La intrarea în spaţiul cu containere stă o femeie şi se uită ca la film, dar n-o bag în seamă, ştiu ce am de făcut, sunt mândru că am reuşit să obţin unealta din brad, mă îndrept spre tomberon, hai veniţi la tata.

Nu mi-am luat mănuşile când am coborât, aşa că mâinile îmi sunt aproape îngheţate. Mă chinui cu creanga aia de brad să agăţ cheile, le fugăresc prin tot tomberonul, n-am fost în viaţa mea într-o situaţie mai penibilă, fac un efort de concentrare, reuşesc să agăţ inelul, le trag în sus, mă simt precum în filmele cu puşcăriaşi care prind cheia cu un fir de aţă şi un ac şi reuşesc să evadeze, încă jumătate de metru, precum leonardo di caprio în titanic când caută cheile alea pe sub apă, încă zece centimetri, mă mişc uşor, cu minuţiozitate întind mâna stângă şi reuşesc să le agăţ.

Privesc cheile şi mâinile murdare cu mândrie ancestrală, victorie a animalului inteligent împotriva vicisitudinilor, victorie a dibăciei împotriva limitărilor biologice, înfrângere a orgoliului şi mândriei.

Wake up

2011-01-24T23:19:00.000+02:00

Să fiu sincer: nicodată n-am fost prea patriot. Şi mai sincer: mi se rupe dacă vorbesc româneşte sau maghiară şi cred că oamenii superiori n-au nevoie nici de tradiţii nici de structuri lexicale complexe pentru a se face înţeleşi. Generaţiile diferă foarte mult între ele iar oamenii sunt campioni la a uita ce au învăţat din episoade anterioare vieţii lor.
De exemplu, există războaie, deşi niciunui om normal nu-i place războiul şi, istoria ne învaţă, nimic bun n-a ieşit din vreun război vreodată*
*dacă nu ai o fabrică de arme, sau orice alt interes de natura economică.

Războiul e precum ţigările: îl omoară pe taică-tu şi-o violează pe maică-ta. Dar oamenii, cumva, uită. La fiecare câteva zeci de ani găsesc resurse în sufletul lor să simtă dragoste de ţară şi mândrie naţională.
Dar toate astea nu-s pentru mine. Parcă aş face parte dintr-o sectă: am un al dracului sentiment de empatie pentru toate fiinţele, indiferent de ce limbă vorbesc. În mine nu au loc însă sentimente "nobile" precum dragostea de ţară.
Însă, o ură mai adâncă şi mai evidentă decât cea a lui Băsescu, Boc şi restul clicii de la conducere faţă de România şi poporul român nu cred că mai există la altcineva în lume. În România, clasa conducătoare a ajuns la un asemenea nivel de rafinament, încât furtul, nepotismul, minciuna şi lăcomia (caracteristici omniprezente la românaşii parvenţi) nu mai sunt de ajuns. Acum românii trebuie umiliţi, trebuie să înveţe că nicio lege nu este mai presus de anumite funcţii, că cizma care şi altădată îi arunca în noroi acum le este înfiptă adânc în gât şi n-are de gând să-i mai lase să se ridice.

5 motive pentru care mă va durea spatele

2011-01-22T00:21:00.008+02:00

Am citit multe prostii în viaţa mea: bloguri de puşti de 15 ani, ziare d-alea cu titluri mari şi multe poze, comentarii pe youtube ba chiar şi un roman de Sandra Brown. Ok, pe ăsta ultimul, doar l-am început.
Hai fie, m-aţi prins, e mult spus început: am citit primele două paragrafe înainte să mă cuprindă senzaţia de vomă. Bine, nu vă mai uitaţi aşa, de fapt am citit doar titlul şi coperta spate a cărţii.
Offff, recunosc, în realitate am văzut odată pe cineva în metrou citind o carte de Sandra Brown. Dar se pune oricum, nu?

Ei bine, în seara asta am dat peste un nou tip de aiureală scrisă ca să fie: e vorba de ACEST MIRIFIC ARTICOL.
Cei care mă cunosc ştiu foarte bine că sunt o persoană serioasă şi organizată (o mai ştiu şi persoanele cu care am susţinut interviuri), aşa că mă voi ţine de cuvânt şi chiar voi da cinci motive pentru care mă va durea spatele, în urma citirii articolului.

Primul motiv este, după cum empiric aţi dedus, faptul că m-am cocoşat de râs citind frazele prezentate ca sfaturi serioase. De exemplu, citez:

1. Gimnastica faciala

Multe femei si-au pus sperantele in exercitiile faciale si au crezut ca au gasit metoda perfecta pentru a avea un ten tanar si frumos chiar si dupa ce au trecut de a doua tinerete

Printscreen din filmulet:

Foto: Invisible Men - porn session

Sa fim serioşi, cu riscul de părea porci misogini şi lipsiţi de sentimente: femeile chiar au găsit metoda potrivită de a avea un ten frumos.

Al doilea motiv, coincide, cât de bizar!, cu al doilea exerciţiu fizic prezentat în articol ca inutil şi, posibil, periculos sănătăţii. Într-adevăr, dacă nu eşti atent, Săriturile ţi se vor strecura în toiul nopţii în casă, camuflate într-un costum de ninja, şi te vor sufoca cu perna.
Dacă le dai şansa, Săriturile îţi vor sparge contul bancar şi vor fugi apoi cu prietena ta în Hawaii, demarând în trombă cu un Ferrari din faţa casei tale, în timp ce aceasta explodează cu tine înăuntru.
E un exerciţiu al dracu de periculos.

Citez:
"Din pacate, eficienta lor e aproape de zero. Sariturile nu au nicio legatura cu exercitiile cardio, nu solicita in niciun fel deosebit organismul si, cel mai probabil, nu ard nicio calorie. "

Aşa cum nici neuronii tăi, daca n-ai scris asta după 25 de beri, stimabile, nu au avut nicio legătură cu exerciţiile de dezvoltare a capacităţilor mentale.
A, şi mă doare spatele de mor: m-au bătut toţi cei cărora le-am trimis articolul, creierul lor manifestând o idiosincrazie psihică faţă de atâta prostie concentrată. Eu le-am trimis mass pentru că, altfel, urma să nu câştig la loto în următorii zece ani şi pentru că astrele urmau să se alinieze într-o poziţie nefastă pentru mine.

Al treilea motiv
Ah, abia aşteptam să ajung la ăsta. Citeşte vreun fan South Park pe-aici? Rându trei, dreapta? Bravo ţie.

La exerciţiul ăsta trebuie să fiu de acord cu autorul articolului: la prima impresie ceva mai inutil decât acest "device", nu mi s-a mai părut de pe vremea când făceam integrale triple la facultate.
Dar, de fapt, ce vorbesc eu aici? Băieţi, aţi văzut vreun device mai cool decât ăsta pe care să-l faceţi cadou prietenelor voastre? De preferat înainte de Valentines Day, ca să aibă antrenament pentru ol' fashioned!
Gata cu gluma: uitaţi-vă cu atenţie în colţul din stânga jos al pozei de mai sus. Ce scrie acolo cu caractere ale alfabetului latin? Există vreun lucru mai interesant pentru un om decât să ştie când va muri? Poate ca da, dar, în orice caz, şi acest amănunt este foarte interesant. Aşa că am dat click acolo şi am aflat: cică voi muri în urma unei dureri foarte mari de spate. Acuma parcă mă simt ciudat. Parcă mă doare un pic, parca.....arrrrrghhh....

Al patrulea motiv
Nu, n-am murit încă. În schimb vă voi da o veste proastă: mi-e lene să mai aberez pe seama acestui subiect (chiar aţi crezut că sunt om serios şi organizat?). Aşa că vă veţi mulţumi cu trei.... aaa, ba nu, vor fi patru până la urmă:
O sa las deoparte motivele ştiinţifice pentru care unele din exerciţiile prezentate, făcute incorect, pot fi dăunătoare sau inutile. Subiectul în sine este irelevant, la o astfel de exemplificare şi justificare.
Dragă domnu' autoru' articolului, îţi dau circumstanţe atenuante. Cred ca ai scris articolul singur acasa, după o cantitate însemnată de alcool, în zgomotul unei partide sănătoase de sex a vecinilor tăi mult mai arătoşi ca tine.
Dacă nu, atunci ura ta împotriva oricărui tip de mişcare mă face să cred că, în curând, ne vei invita pe toţi cititorii tai, mai mult sau mai puţin de ocazie, la fericitul eveniment din viaţa ta Stop Cardiac Şi, cum sunt destul de zvelt, sigur voi fi ales printre cele 16 persoane care-ţi vor căra coşciugul.
Iar apoi mă va durea spatele...

Scriem bine sau nu mai scriem

2011-01-15T00:48:00.003+02:00

Nu ştiu ce naiba se întâmplă în jurul meu..
Ok, nu în jurul meu cu adevărat: pe terenul nostru de joacă, destinaţia transhumanţei trupurilor noastre schizofrenice sau obeze în trupuri virtuale perfecte. Pe internet, mult mai simplu spus.
Până nu demult, acu 3, 2 sau chiar 1 an aveam o mică plăcere vinovată: îmi plăcea să râd de proşti şi prost-crescuţi, eufemistic vorbind. Şi, naiv cum sunt, credeam că este un subiect care nu-i atrage pe alţii, mai deştepţi ca mine, aici, pe internet. Că atunci când gradul de enervare atingea anumite cote periculoase, puteam fi sigur că mă pot descărca într-un mod măcar tangenţial cu originalitatea. Hai fie, mai erau câteva bloguri care făceau fix același lucru, ba chiar cu mai mult umor. Dar le puteam număra, datorită mâinilor mutante, pe toate cele 102 degete ale mele, IBM compatibile.
Dar de la o vreme nu mai pot respira din cauza articolelor împotriva cocalarilor şi maneliştilor. Îmi vin mailuri cu tot felul de ghiduri despre cum să recunoşti un cocalar, cum îşi petrec cocalarii ziua, câte sinapse au şi cât de performantă este aceasta.
Desigur, primele întrebări care-mi vin în minte sunt: oare cocalarii nu sunt cel mai bun lucru care ni s-a întâmplat? Oare nu ne-au unit pe toți într-o luptă acerbă împotriva lor? Nu ne-au dat un sens vieții și, astfel, ne-au arătat sensul vieții? Oare nu ne este mai ușor la interviuri, când ne diferențiem de cocalari ca oamenii față de cimpanzei? Nu ne e mai ușor să impresionăm o fată când scuipăm delicat cojile de semințe în palmă și le aruncăm apoi elegant la coș, în loc să le scuipăm, ca țăranii, direct pe jos?

În fine, multe se pot spune despre articolele anti-maneliști și cocalari de pe internet.
Dar de departe cel mai penibil articol de felul ăsta este ăla cu Bendeac, benzinăria și BMW-ul X6. Nu știu acuma dacă este scris chiar de acel Bendeac sau nu, pentru că nu intru pe asemenea bloguri. Cert este că emailul se numea: "Scrisoarea lui Mihai Bendeac către cine vreți voi", iar textul era patetic. PATETIC. Îl știti probabil: ori v-a amuzat și pe voi, ori sunteți printre pr...ii (primii? proboccienii? probăsescienii?) proștii care pun botul la astfel de manifestări empatice (empatie față de oamenii cu bun simț, desigur). Dacă nu-l știți, cu atât mai bine.
În timp ce cocalarul lângă X6 este o condiție sine qua non și garantează o întâmplare care merită să fie povestită, după ce este molestată de cocalar, tânara noastră vedetă are o abordare cel puțin ciudată. Citez:

"Am plecat si m-am oprit dupa 200 de metri. Am tras pe dreapta si am plans protejat de casca.
Da! Recunosc! Am plans! Am plans pentru ca mi-am imaginat ce s-ar fi intamplat daca as fi fost un roman obisnuit si nu "vedeta" de la televizor"

Eu zic că dacă nu era vedetă de televizor, își băga și el dick-ul, ca tot românul. Dar așa, cu câteva mii de adolescenți emo care citesc, dă mult mai bine plânsul.
Să plângi e noul: "te fut în gură porcul pulii mele".

Și-apoi, după o porție sănătoasă de lacrimi, articolul continuă cu o înșiruire de reguli pentru cocalari, pe care artistul are bunătatea să le împărtășească.
De exemplu:

"3. Tricoul mulat se poarta pe un corp perfect. Stiu ca in lumea voastra perfect inseamna atat mers la sala si inghitit steroizi cu pumnu' ca ghiolbanu', cat si burta de bere si ceafa plina de slana. Noi insa ne facem datoria..."

Ce mă enervează cel mai tare este că articolele de genul ăsta, în 99% din cazuri, nu reflectă o furie adevărată ci dorința de apărea mai bun în ochii celorlalți. Targetul nu sunt cocalarii, ci chiar diametral opusul acestora, indivizii ăia banali care citesc bloguri în loc să se plimbe cu bmw-ul. Dar chiar nici pe aceștia nu-i interesează sentimentele tale. Chiar și lor trebuie să le dai pâine și circ. Așa că tânara noastră vedetă introduce o înșiruire de reguli de comportament al cocalarului în public, un lucru desuet și făcut de o mie alți blogeri înainte.

În opinia mea, există o singură metodă de a putea descrie astfel de întâmplări: să fii ironic, să faci câteva glume bune și să lași agresivitatea goală și patetismul deoparte.
Altfel, pe lângă oameni civilizați și cocalari, va mai exista o categorie de oameni, penibili: cei care vor neapărat să-și declare superioritatea față de niște maimuțe.

Ouija Board (Inbreeding-ul amintirilor)

2011-01-09T01:32:00.004+02:00

Totul a început cu nevoia imperioasă de a discuta cu cineva din afara grupului. După atâția ani pe care i-am petrecut împreună, cu greu mai găsim un subiect de discuție interesant:

Cum ne vom distra de Revelion la anu'
este subiectul preferat, întotdeauna

Probabil asta se întâmplă în mai toate grupurile mici de oameni care-și petrec timpul împreună: experiențele sunt comune iar rarele schimbări sunt cunoscute de toată lumea chiar înainte să se întâmple. Asta e procesul de inbreeding al amintirilor. Exact ca și in cazul inbreedingului biologic, experiențele care alimenteaza legătura dintre celulele componente ale grupului devin din ce în ce mai mai puțin interesante și lipsite de importanță.

Devine imperios necesară extinderea numărului membrilor, aducerea unui suflu nou, a unei păreri noi, a unor povești noi.
Dar nu-i ușor pentru nimeni să se integreze într-un grup deja format. Ciudat, dar tocmai din cauza amintirilor care îi leagă pe ceilalți, așa cum îi leagă sângele albastru pe membrii palizi și bolnavi ai caselor regale. Integrarea e grea și datorită exigențelor mari, de ambele părți. Spun asta din proprie experiență: faptul că grupul nostru are un grad extraordinar de ridicat de inteligență nu ne-a ajutat niciodată.

Nici faptul că suntem atât de urâți
nu ne-a ajutat vreodată

Așa că am apelat la mijloace extreme. Ce-ar fi dacă, în locul unui membru nou, (care sa vină cu ideile lui noi, cu părerile lui impertinente, cu dorințele lui indezirabile, cu atitutindea ... în fine bă, ne băgăm p@la în tigaia ta), am apela la cineva care să fie alături de noi doar atunci când ne dorim. Care să fi fost martorul unor întâmplări la care noi nu am fi putut participa, care să fie sufletul petrecerii și adoratul tuturor DAR, numai atunci când ne dorim. În rest, să trăiască într-un spațiu nedefinit, mereu cu urechea ciulită la chemările noastre

Astfel am decis să apelăm la Ouija Board. Ne-am adus repede aminte ce am învățat în anul I, la cursurile de Autocad și Desen Tehnic, apoi am trecut la treabă:

Am sperat că spiritele ne vor vorbi fără diacritice

Hotărârea a fost unanimă: în ciuda pălăriilor de hipster, Caragiale ar fi un membru mai mult decât plăcut al întâlnirilor noastre. Ne-am așezat în jurul mesei, am aprins o lumânare, am stins lumina, am pus mâinile pe pahar și am întrebat:

-Caragiale, ești aici?

Tăcerea înghețată ce a urmat întrebării a crescut tensiunea momentului. Degetele noastre abia atingeau paharul. Răsuflările ~~întretăiate~~ erau întretăiate. Din bucătărie se auzea limba ceasului marcând secundă cu secundă trecerea timpului.
Apoi paharul s-a mișcat. Ne-am uitat unii la alții, dar mișcarea fusese prea bruscă ca s-o fi putut face cineva din noi. Paharul a indicat iute literele D și A.

- DA!

Ne-am uitat toti în jur, curioși, dar nimic deosebit nu se vedea.

- Caragiale, vrei sa faci parte din grupul nostru?, am trecut noi direct la subiect.

Iarăși tăcere, tensiune și un dans turbat al inimilor în piept (iar eu aveam chiar și o erecție). Apoi o ușoară mișcare: constrâns de situație m-am reașezat pe scaun, picior peste picior.
Brusc, iarăși paharul a început să danseze pe tabla. M-am uitat la ceilalți: degetele lor abia atingeau marginea de sticlă, ca si al meu. Exclus să îl miște ei. Paharul a indicat repede șase litere, apoi a rămaș nemișcat.
Caragiale nu ne-a mai răspuns la nici o întrebare ulterioară.

Am dus paharul la secțiunea PaPa :* și am fugit toți pe balcon să fumăm o țigară. Un timp nu ne-am vorbit, fiecare dintre noi se gândea ce ar putea să însemne ce ne-a spus spiritul.
Erau șase litere, pe care unul din noi le notase pe foaie pe măsură ce paharul se oprea deasupra lor. Cele șase litere formau un cuvânt, iar acest cuvânt era: PERETE
Evident, am cercetat pereții din toata casa, dar nimic special nu ne-a atras atenția: păianjenii erau la locul lor, varul căzut era în continuare căzut. Absolut nimic deosebit.

N-am mai stat mult până să plece fiecare pe la casa lui, lăsându-ne pe noi doi singuri acasă. Prietena mea s-a culcat, iar eu m-am așezat un pic la calculator, sa-mi verific profilul de facebook.

Pe WALL am găsit asta:

"Luke"? He's more like a "Dick" to me

De atunci dormim cu rândul. I-am avertizat și pe ceilalți. Dimensiunea spre care am făcut legătura stă deasupra noastră deschisă ca o gură uriașă. Caragiale pândește!

Pseudo

2010-12-29T17:44:00.001+02:00

Voi începe prin a mă cita pe mine însumi:
"Astrele mi-au spus că voi scrie un nou articol.
Căcat, aveau dreptate."

Eu sunt de-al internetului. Rareori mă uit la televizor (altceva decât emisiuni sportive), rareori ascult radio (dacă nu ascultă altcineva din încăpere), rareori mă masturbez (altfel decât vizionând un film pe redtube.com). Deci singurele mele surse de informaţii ar fi viaţa reală şi internetul.

Ok, pe cine păcălesc? Singura mea sursă de informaţii este internetul, nu am o viaţă în afara calculatorului.
Aşadar, nu credeam că pot exista porcării mai mari decât ce găseşti scris/filmat/fotografiat pe internet. Dar m-am înşelat teribil: azi dimineaţă am prins rubrica de horoscop la o emisiune pe protv ("răzvan şi dan", parcă).
Şi brusc, în timp ce o ascultam pe doamna prezentatoare, care citea horoscopul cu o mutră extraordinar de serioasă, un adevăr, o idee, o epifanie m-a izbit în moalele capului, reamintindu-mi astfel şi meniul de cu o seară înainte:
de secole există oameni care reuşesc să facă bani prin tratarea într-o manieră serioasă a unui subiect hilar, cum este acela al împărţirii oamenilor în categorii în funcţie de luna naşterii şi al prezicerii viitorului comun al fiecărei categorii rezultate. În acest scop:
- s-au identificat punctele de interes ale indivizilor: bani, sănătate şi dragoste
- s-a identificat un background istoric şi pseudoştiinţific
- s-a alcătuit un vocabular de specialitate pentru a oferi greutate spuselor (ca la spital, când îţi spune doctorul că suferi de epistaxis)

Apoi am trecut ideea la un stadiu superior: este uimitor cum, în epoca noastră, una a minunilor tehnologice (reţea globală, comunicaţii wireless disponibile în toată lumea) şi a explorării fără precedent a spaţiului (sondele Voyager au ajuns în spaţiul interstelar), mai există indivizi în opinia cărora civilizaţiile antice deţineau nişte adevăruri care sunt, în prezent, insondabile omului modern.
Într-adevăr, este minunat să învăluieşti istoria într-o aură de mister, dar asta e ca şi cum ţi-ai ascunde singur căciula şi ai căuta-o. Problema nu este cercetarea istoriei ci interpretarea rezultatelor cercetărilor ca adevăruri dovedite şi folosirea lor în dezvoltarea unor pseudo-ştiinţe, aşa cum e astrologia.

Sigur, sună bine să spui că maiaşii au făcut nu ştiu ce calendar care se termină în nu ştiu ce an şi să deduci că vine apocalipsa atunci. E frumos să interpretezi versurile (ale dracu de interpretabile) ale lui Nostradamus. E uşor să vezi elicoptere în hieroglife egiptene şi chiar şi mai uşor să crezi că viitorul tău pe o perioadă determinată poate depinde de poziţia astrelor.

E uşor să crezi toate astea. Dar numai dacă eşti idiot.

Extraordinara mea întâlnire de Crăciun

2010-12-23T22:42:00.000+02:00

25 decembrie. Ora 1 AM. Stau pe scaun. Sunt pregătit cu 6 cutii de bere, două pachete de țigări, două țepușe și o frânghie. Cele două țepușe sunt dispuse strategic: una în fața mea, până sub bărbie, iar cealaltă în spate, până la ceafă.
Iau o gură de bere și mi-l imaginez pe Petre Ispirescu răsucindu-se în mormânt. În poală am un motan cu blana gri. E gras și toarce mulțumit.
În afară de pisică, sunt singur acasă, ceea ce numesc acasă fiind umila mea vilă cu doar un singur etaj, vedere către lac, horn și șemineu. Acesta din urmă e foarte important: stau chiar în fața lui, deși nu arde niciun foc.
Din când în când ațipesc și capul îmi pică în una din cele două țepușe. Mă trezesc datorită durerii și devin și mai hotărât. De data asta nu voi mai face nicio greșeală. Planul l-am pregătit cu minuțiozitate și nu are cum să dea greș.

Zâmbesc satisfăcut în timp ce mai sorb o gură de bere din cutie. Cred că-i a cincea sau a șasea. Urinez direct în șemineu, când îmi vine, ca să nu părăsesc postul.

Ora 3 jumate. Nicio mișcare. Oare planul meu a fost greșit din start? Tot anul m-am comportat ideal: am dat bani la cerșetori (ok, asta e dovadă de prostie, nu de bunătate), am ajutat băbuțe să treacă strada, am dat like la toate cauzele de pe facebook. Am strâns prezervative, seringi și gunoaie de pe jos în Vama Veche. M-am cuplat cu cea mai urâtă fată pe care am găsit-o și am făcut totul să-i cresc încrederea în sine. M-am antrenat chiar și pentru niște erecții, în acest sens.
Dar acum, la fel ca în fiecare an, nicio mișcare nu se aude pe horn. Dacă Moș Crăciun are un simț special și își dă seama când faci cu toată inima bine și când doar pentru că ești obligat? Dacă tot efortul a fost în zadar? Gândul mă face să strâng pumnii cu furie, așa că, brusc, se aude un mieunat groaznic și mă trezesc cu două gheare rapid peste gât. Mă sperii și arunc pisica cât colo. În pumni mi-au rămas două ghemotoace de blană. Mă șterg cu ele pe gât.

Ora 4:45 Se aud pietricele căzând pe horn. Inima îmi bate puternic. Să fie ăsta momentul mult așteptat? Să fi reușit, pentru prima oara în viață, să-l păcălesc pe Moș Crăciun să vină la mine? Încep să cadă din ce în ce mai multe pietricele. Respir rar, ca să nu fac zgomot. Pisica se uită și ea fascinată, parcă în transă.
Două picioare îmbrăcate în pantaloni de postav roșu apar în șemineu. Încă puțin, încă puțin...
Exact în momentul în care picioarele ating pământul mă reped cu frânghia în mână. M-am antrenat 6 luni de zile la proba de viteză 100m pentru momentul ăsta.
Înfășor frânghia în jurul picioarelor, încremenite de surpriză, și fac un nod marinăresc.
M-am antrenat 2 săptămâni în port ca să pot face nodul ăsta.

Leg frânghia de balustrada scării apoi, ca să mă calmez, sorb din cutia de bere. Este legat atât de bine că nu se poate mișca deloc. Trag de picioare spre mine și, încet, încet, moșul iese cu totul de pe horn. Îl întorc cu fața spre mine și mă uit cu satisfacție la fața lui schimonosită de frică.

- Salutare, îi spun. Sa, Lu, Ta, Re, repet sacadat. Cărui fapt datorez această onoare?
Moșul dă să spună ceva, dar se abține. Mă plimb de colo colo în fața lui și mă apuc să-mi reamintesc:
- Acum 20 ani, ai primit o primă scrisoare de la mine. Mi-aduc bine anul ăla aminte. Aveam nota 10 pe linie în carnet și participasem la olimpiada de matematică, deși aveam doar 6 ani. Deci nu îți ceream altceva decât ce mi se cuvenea. Bănuiești probabil că am fost destul de sictirit când am primit de la tine un pulover și o culegere de matematică. Dar și eu am început să suspectez ceva când, anul imediat următor, s-a repetat povestea. Apoi iar, după încă un an. Anii au trecut și, încet, încet, mi-am pierdut speranța că voi mai primi cadoul pe care îl meritam. Motivația mea de a fi un om bun a devenit egală cu zero. M-am transformat, datorită ție, într-un om vicios. Fumam. Beam. Futeam în stânga și-n dreapta....Apoi am făcut 10 ani.
Ani la rând m-am afundat din ce în ce mai adânc în noroi iar tu nu mi-ai mai adus nici măcar cadourile alea de căcat de dinainte. Eram din ce în ce mai dezamăgit de tine, sincer.
Așa că am luat decizia să te răpesc. Mi-am antrenat psihicul și fizicul pentru momentul ăsta...

Las o clipă de pauză pentru efect. Apoi adaug sardonic:
- Și acum iată-ne aici.

Moșul stă întins pe spate și reușește, în premiere, să articuleze câteva cuvinte:
- Ce vrei de la mine? Bani? Femei?
Izbucnesc în râs cu pofta. Un râs descreierat, de om sărit de pe fix, ba chiar într-o doagă de binelea, cu o spumă ușoară de salivă în colțurile buzelor.
M-am antrenat doi ani de zile să pot râde așa, pentru efect.

- CE VREAU? Deci chiar n-ai citit scrisorile alea? Acest amănunt mă enervează, îți spun sincer...

Mă duc și iau pisica în brațe și mă prefac că-i șoptesc, dar destul de tare încât să audă și Moș Crăciun:
- Nu-i așa că ne enervează moșul ăsta? Nu-i așa că ne-am antrenat doi ani de zile să zgâriem persoane fără apărare, în zona testiculară?
Motanul miorlăie aprobator.

Moșul deschide ochii din ce în ce mai mari, pe măsură ce apropii motanul, cu ghearele scoase și ochi scânteietori, de el.
- Zi-mi numai ce vrei!, exclamă el, speriat de-a binelea
Opresc mișcarea:
- Ok, îți spun. Vreau să fie război în lume. Vreau ca oamenii să se urască unii pe alții. Să se omoare cu pietre. Mamele să-și pedepsească copiii când iau note bune. Păsările să migreze vara în țările calde și iarna să se întoarcă înapoi și să moară toate. Mașinile să consume din ce în ce mai multă benzină și apoi petrolul să se termine. Locurile din cimitire să se termine și să se construiască cimitire supraterane, ca niște blocuri. Prostituatele să presteze gratis și să aibă toate sida. Vreau toate aceste lucruri sau apropii motanul de tine!

Moșul stă în cumpănă, nefiindu-i ușor să lupte împotriva bunătății sale intrinseci. Îl mai las două secunde, apoi adaug, aproape în șoapta:

- ...toate astea, sau...

Ochii moșului se fixeaza pe mine, cu speranță. Îi trag un șut în coaste, ca să îl sperii și mai tare
- Sau?, geme el
- Sau...

[to be continued]

Ipocrizie generală (II)

2010-12-22T00:36:00.003+02:00

Cum să mă exprim? Mi se rupe inima pe sub valva tricuspidă când plec dimineața la serviciu și, până la metrou, parcă merg prin pădure la peste 1000 m altitudine. Lumea îmi zice să o ard chill, de parcă aș fi un nenorocit de hipster din Romană, că brazii îs aduși din pepiniere din Danemarca, unde cică la fiecare al treilea brad, unul este legitimat, antrenat și băgat în echipa națională. Apoi, exportat în România.

E o chestie care mă intrigă: Crăciunul simbolizeaza nasterea lui Iisus, bradul simbolizează viața veșnică (că-i cu cetina tot verde), cerșetorii din pasaj de la unirii simbolizează nivelul ridicat de trai al celorlalți români, concertele lui Ștefan Bănică sunt un mesaj ironic privind lipsa calității muzicii românești (adică, un exemplu practic).
Deci, iarna, totul înoată în simbolistică, mai ceva ca exprimarea unui George Călinescu sau Nicolae Manolescu. Cu toate astea, oamenii simt nevoia unui brad natural. N-au nevoie de ceva artificial, de un simbol al acestuia. Ei vor să tragă pe nas, în casă, mirosul ăla superb de brad de munte. Vorbim de aceiași oameni care ori n-au făcut în viața lor o plimbare pe munte, ori și-au marcat drumul cu pet-uri și gunoaie ca niște troițe la fiecare cotitură. Oameni al căror cel mai greu urcuș a fost pe scara rulantă, între etajul 1 și 2 al magazinului Unirea, cand o defecțiune a facut-o să se oprească. Fix aceiași indivizi care se duc la munte numa' ca să-și dea jos din mașină trupurile atrofiate și să tragă cu nesaț o gură de aer tare, căutând mirosul de mici.

Nu știu cum am ajuns în ultimii ani să urăsc iarna, dar mă gândesc că e vorba de bunul simț pe care ți-l oferă maturizarea. Atâta ipocrizie ca de sărbători nu se adună în sufletele oamenilor nici în mijlocul unei întâlniri corporatiste interdepartamentale. Toată lumea încearcă să fie mai bună: portarii sunt mai prietenoși, vânzătoarele îți dau pungă pe gratis la magazin, supermarketurile oferă un produs gratis la fiecare 3 cumpărate, prostituatele oferă un blowjob (să nu-i zic m*ie, că suntem în pragul sărbătorilor) gratis la fiecare 4 primite. Corporatiștii participă la tot felul de acțiuni umanitare.
Dar toate aceste lucruri sunt numai consecința stării de bine pe care le-o dă faptul că sunt oameni și animale care mor de frig și foame pe stradă. Din căldura căminului propriu, la lumina bradului natural bine împodobit cu instalații electrice strălucitoare, gândul la amărâții de pe străzi le umple sufletele de tihna omului aflat la adăpost. Și, abia apoi, de milă și compasiune.
Este îngăduința celui puternic față de cel slab: aceiași oameni care luptă pe facebook pentru drepturile și egalitatea între oameni, nu se vor considera în ruptul capului egali cu vreun gunoier fără școală.
Se uită în oglindă și speră să vadă un om (mai) bun, dar știu în sinea lor că nimic din ce fac nu va schimba lumea și că, orice ar face, omul nu se poate schimba nici măcar el însuși. Tot ce conteaza pentru el este nucleul, familia. Restul e ipocrizie generală.

iBoc

2010-12-18T19:46:00.002+02:00

Emil Coc, acest Gimli al politicii din România, este un neaoș reprezentant al țării. Drept dovadă, ca tot românu', a decis să facă cinste țării apelând la valorile tradiționale, la simbolismul rustic, la folclor și cultura neamului românesc: și-a cumpărat un iPad.

Încă două și își face o cazemată!

Principalul avantaj al iPadului, declară domnul Coc, este faptul că prinde bine interneții, ba chiar cică și bulgarii se văd fără purici. Într-un avânt pioneresc, încercând să se priceapă, stimabilul clujean afirma ceva cel puțin interpretabil: gadgetul îi permite să-și salveze datele fără să mai aibă nevoie de alte scule adiționale.
Deoarece sistemele Apple sunt recunoscute ca fiind unele din cele mai închise, putem deduce că premierul se referea în realitate la faptul că nu mai are nevoie, pentru a-și vizualiza datele, de niciunul din obiectele următoare:
- scăunel pentru a sta la birou
- pernă pentru scăunel
- pantofi cu toc pentru a ajunge să se urce pe scăunel
- modelul de tastatura querty pentru telefoane, adaptat la calculator
Dar acestea sunt simple speculații.

Mai mult de atât, presa intuiește și alte motive pentru care premierul ar avea nevoie de dispozitiv:
- carte de colorat la ședințele alea lungi și plictisitoare din parlament
- oglinda full-size
- sa puna degetul pe țâțele elenei undrea (ghiciți ce persoană apare pe wallpaper)

Însă, din partea oricărui român la care vă referiți, dar care nu-și ia însă iPad, domnule Coc: și M.M.M...e

Pe taramul spagii

2010-12-16T15:12:00.000+02:00

Întrerup pentru niște știri senzaționale acest hiatus al blogului, caracteristic sărbătorilor de iarnă.
M-am trezit bine dispus, ca orice individ pe care-l așteaptă o aventură nouă. Așa cum se trezește starul Discovery Channel, Bear Grylls, știind că urmează să mănance câteva râme, un ochi de vaca și niște vomă semidigerată cu râme și ochi de vacă.

I'm going to eat you. Twice!

Mi-am dat părul cu gel, mi-am luat șosetele și chiloții ăia buni, nu am mâncat nimic și am ieșit în frigul pătrunzător de afară. Ne-am uitat amândoi cu jind la mașina parcată în fața blocului acum câteva zile, dar am trecut mai departe în pas alert.
Suntem cu ochii pe scurtături. Cea mai apropiată e printr-un cimitir, așa că intrăm. Știm exact la ce cruce să facem stânga, să intrăm pe portița roșie și apoi să ieșim pe lângă biserică (ocolind eventualul mort ce-și așteaptă rândul) la bulevard.
Intrăm în spital și ne îndreptăm spre sala unde se fac donările de sânge, cu venele palpitând de viață.
Ne lăsăm sângele, o parte din noi aproape leșină și apoi dăm să urcăm la etaj, să ne bage la dosar.
Scări spre etajul 1.
Stop.
Jandarm la capătul lor.
Stop.
Suntem în afara orelor de vizitare.
- STOP! Nu vă pot lăsa să urcați.
- Am donat sânge și mergem la asistenta...
- O singură persoană poate merge.
- Dar am donat amândoi
- Și nu poate o persoană să ducă ambele hârtii?
- Păi și dacă nu ne cunoșteam ce se întâmpla?
- Nu vă pot lăsa pe amândoi
- Ok, urc eu și, peste două minute, ea.
- Păi acum vă știu. Nu vă mai las
2 lei șpagă să-și ia și el o cafea și cerul se înseninează. Urcam amândoi spre ASISTENTA ȘEFĂ (altă mare amatoare de venituri neimpozabile) și-i dăm bonul să ne înscrie în catastif în dreptul persoanei pentru care am donat. Ne trece cu zâmbetul pe buze în timp ce zâmbetele noastre livide sunt mai degrabă furioase.
O nouă barieră este doborâtă: nici când donezi sânge nu scapi fără să dai bani pe tărâmul șpăgii, spitalul românesc. De altfel, dacă ai nenorocul să te îmbolnăvești, trebuie să înlocuiești tradiționalul halat alb:

mâneca dreapta + gluga - asistenta șefă
mâneca stângă - asistenta normală
trunchi - doctor
Nu uita: 2 lei/zi pt paznicul cu 4 clase și dubios de colorat, ca să poți primi vizite!

reQuery

2010-12-04T00:21:00.002+02:00

Nu cu mult timp in urma am scris articolul Queries, in care ma plangeam de idiotii care ajung la mine pe blog (si indraznesc sa plece oripilati).

Tudor imi comenta:
"tudorcelrau spunea...
Hahaha!

Era o vreme in care oamenii ajungeau la mine pe blog cautand "cum sa ma cuplez cu colegul de banca", de exemplu."

Si iata ca rezultatele se vad, sunt interesante si excitante. Dupa ce indivizii si-au luat know-how-ul despre cuplari de pe Blogul cel Rau, s-au intors la fratele si mai al dracu', Random Evil Writings, ca sa se dea mari, asa cum puteti vedea in lista cu primele 10 cautari pe google care i-au indrumat aici:

Random Evil Writings
un blog unde faptul ca ti-ai futut colega de banca CONTEAZA

Hai România! - un fel de Hail Satan!

2010-12-01T20:04:00.008+02:00

Aș fi ipocrit dacă, după ce arunc atâta căcat în România și români, nu aș recunoaște că mă voi bucura al dracu de tare de ziua liberă de 1 dec...nu, nu merge sa incep asa.

M-am trezit cu un zambet pe fata in timp ce razele soarelui intra pe fereastra vestindu-mi o noua zi libe...nope, nici asa nu-i ok.

Romania, zi nationala. Steagurile flutura vesele...cacat:

1 decembrie, ora 11:45, Gara de Nord: e frig de te caci pe tine. In concluzie, ma cac pe mine de frig, pt ca am plecat fara manusi si fara caciula de acasa. Plec la Ploiesti, unde planuiesc sa stau fix pana la ora 15:30. Trenul pleaca la 12:00, ajunge la 12:45, voi avea deci macar vreo 2 ore jumatate de stat de vorba. Intelegeti deci sentimentul de confort pe care il am acum, la 11:45, desi ma uit un pic chioras la trenul care stationeaza la linia 10, exact linia unde ar trebui sa se afle Rapidul 661, al meu. Placutele lui de identificare afiseaza Cluj-Bucuresti dar pare atat de inghetat si mort incat vreau sa i le smulg si sa le duc parintilor lui acasa. Intr-un splendid kitsch american, mai devreme mi-a aratat niste poze cu logodnica lui, o locomotiva diesel absolut superba:

Mhm...sexy!

Dar divaghez. Intre timp s-a facut 11:55 si nimic nu misca, mai putin oamenii de pe peron care s-au apucat sa faca tractiuni cu sacosele de rafie pline ochi. Unii din ei chiar reusesc sa se incalzeasca, spre deosebire de mine: in rucsacelul meu am doar o carte, aparatul foto si cateva pagini din ziarul libertatea pe care le-am luat in cazul in care vreo urgenta ma va impinge sa apelez la toaleta din tren.

Acum e ora 11:59:10 si mi-a fost anulata orice speranta ca trenul va gara in 30 de secunde, calatorii se vor urca in urmatoarele 25 de secunde si trenul va porni dupa o binemeritata pauza de 5 secunde. VOCEA imi confirma intarzierea: "Stimati calatori, rapidul mortii ma-tii va pleca cu o intarziere de 10 minute".

Rumoare pe peron. Zambete ironice. CFR Calatori reuseste imposibilul: trenul are intarziere inainte de a pleca, ba chiar inainte ca vreun calator sa se poata urca in tren.

CFR, preminatul clasei, are 10 pe linie

Dar ce sunt 10 minute? 10 minute e chiar mai putin decat perioada ideala pt o partida de sex, in opinia lui Paulo Coielho. N-ai timp nici sa asculti o melodie care tine mai mult de 10 minute. O bagatela. Un fleac.

VOCEA a simtit acest lucru, asa ca se face iarasi auzita, cu un ton sec, dar totusi suav, cu informatii interesante, dar totusi suparatoare, cu inflexiuni metalice, dar totusi atat de umana...

"Stimati calatori, Rapidul 661 va pleca cu o intarziere de 20 de minute".

20' - mult mai mult timp decat partida ideala de sex

Stai asa, imi zic. 10 minute treaca mearga. Dar 20 de minute e deja jumatate din timpul pe care trebuia sa il fac pana la Ploiesti. Si frigul, domnilor. Frigul mi-a cuprins atat de bine extremitatile, incat simt ca am o aura de gheata in jurul capului si al degetelor.

E ora 12:22, calatorii sunt asezati la locurile lor. Locul meu: o splendoare! La geam, langa aeroterma, absolut superb.

Ora 12:35 - se pare ca trenul, dupa efortul de a se desprinde de atractia gravitationala orizontala a capitalei, si-a pierdut suflul. Zace in plin camp, mort SI cu desavarsire inghetat. Aproape ca-mi iese abur pe gura atunci cand respir. Trebuie sa ma uit cand dau paginile la carte, ca sa fiu sigur ca am prins foaia subtire intre degetele mele amortite. Sufletul meu s-a retras spre centru lasand extremitatile fara sange, taramuri de un pustiu apocaliptic. Daca rostesc un cuvant acesta ingheata imediat in aer si mi se sparge la picioare. Mi-e frig, ba chiar mor de frig, asta incerc sa transmit aici, prin aceste trasaturi complicate de penita.

Ora 12:50 Trenul doar ce-a pornit. Ma uit la ceas, apoi provocator in jur. Nenea nasul chiar acum imi cere biletul. Ii dau biletul. Mi-l capseaza, facandu-si meseria. Banii curg. Din salariul meu la stat si de la stat in companii falimentare cum e CFR. Nici nu mai intreb cand voi ajunge la Ploiesti. Ca sa ma incalzesc, ma gandesc la discursurile bombastice, demagogice tinute de presedinte si premier cu ocazia zilei nationale. La apelul pe care-l fac fata de niste sentimente care nu pot exista la romanii care se inghesuie la fasolea si sarmalele gratis din parcurile din capitala. Gratuitatea este un miraj, inghititurile sunt la fel de hranitoare ca aerul, carnea la fel de buna ca pulpele de sobolani, iar vocea politicienilor la fel de mangaietoare ca portavocile metalice, orwelliene, cefereiene. Parada militara se scurge ca un cacat verde imens, infrumusetat cu decoratii sclipitoare, personalitatile saluta stand incremeniti si cretini, o clica de hoti parveniti, senilele tancurilor au nevoie de ulei pentru ca plombele care acopera gropile cedeaza.

Ora 13:00 Trenul se opreste iar in camp. Citesc cu incapatanare, chiar si aceeasi fraza de cate 10 ori, si nu las furia sa ma cuprinda. Sunt zen bah, futu-ti mortii ma-tii de tren!

Ora 13:45 Cu grija sa nu mi se sparga picioarele inghetate, sar de pe ultima treapta a trenului, aflata cam la jumatate de metru fata de pamant. Cobor in pasaj si salut trenul. Multumesc frumos!

21,5 RON / 59 km - Placerea noastra de a batjocori clientii, nepretuita

PS: vroiam sa scriu cu diacritice, dar momentan ma enerveaza tot ce-i romanesc (ma uit la tine, bai prima fraza din articolul asta).

Guess Who's Machete

2010-11-22T08:37:00.000+02:00

O mica gluma a la cracked.com:

Machete - moments before killin' a bad guy!

Machete - as depicted by the Paint department!

FurZilla!

2010-11-21T12:11:00.002+02:00

Un soft 100% românesc:

Digital monster

2010-11-18T21:49:00.003+02:00

Fiecare eră are monștrii ei. Fiecare generație are în sân un șarpe cu care trebuie să se lupte, teritorii pe care să le cucerească și idealuri de femei după care femeile își modelează trupurile.
În evul mediu și încă un pic după, erau chestii fizice: ciuma, lepra si alte boli. Se descopereau continente și insule. Femeile ideale erau toate cele care puteau face copii.
Bunicii au avut războaiele mondiale, lagăre, hortiști, fasciști, naziști. Femeile erau destul de pline și cu pubisul neepilat.
Părinții noștri au avut comunismul împotriva căruia să lupte. Miliție, securitate, partid, you name it.

Generația noastră, a ăstora sub 30 de ani, are și ea gorgonele ei:
Cel mai reprezentativ este IT-ul. Să lăsăm deoparte lucrurile bune, pentru că sunt evidente. IT-ul a favorizat apariția a milioane de locuri de muncă, e adevărat. Dar, aceste locuri de muncă nu produc nimic. 90% din ce înseamna IT la nivel global folosește doar la susținerea proceselor de vânzare. Iar vânzarea reprezintă trecerea din mână în mână a produselor și încasarea comisioanelor aferente, cu atât mai mari cu cât te îndepărtezi de sursa bunului vândut. Deci IT-ul transforma generația noastră într-una de leneși într-o formă fizică groaznică, apasând taste pentru mâncare dar fără să producă efectiv această mâncare.
Apoi, dpdv social, relațiile între oameni sunt din ce în ce mai lipsite de consistență. Cu greu poți să ai prietenii ăia pe viață, pe care părinții tăi îi au, pentru că tot timpul cunoști alte persoane prin intermediul retelelor de socializare online și atenția o dedici într-o parte sau alta, aleator.
Și individualitatea este compromisă: este mult prea ușor pentru copii să găsească modele "demne" de urmat. Totul le este inoculat, marketingul imposibil de evitat și capacitatea de gândire și de alegere scade.
În sfârșit, este pornografia. De la o perversiune la alta, vizitatorii site-urilor de profil se adâncesc din ce în ce mai mult într-o lume murdară și îngrozitoare. Și astfel se crează piață pentru pedofilie, zoofilie, scatofilie etc.

Deci, împotriva cărui lucru trebuie să luptăm? Paradoxal, împotriva a ceea ce ne face viața mai ușoară, ba chiar împotriva a ceea ce ne definește viața din ce în ce mai mult. Mă gândesc că populația lumii crește iar resursele de hrană rămân constante sau scad. Omenirea crează mai degrabă ferme de servere decât să hrănească milioanele de indieni, africani și chinezi care efectiv mor de foame. Pentru cât timp vor mai avea importanță slujbele care presupun învârtirea unor exceluri cu rapoarte și cifre, cum sunt majoritatea din corporații? Pentru cât timp o societate funcționala va mai putea fi susținută cu trupurile noastre din ce în ce mai bolnave, prietenii din ce în ce mai puțini iar viața reala înlocuită încet, încet de cea virtuală?

69

2010-11-13T21:22:00.000+02:00

Ai 10 ani. Ai venit de la şcoală. Ai mâncat ciorbiţa. Ai fost afară şi te-ai jucat. Ţi-ai terminat temele, ţi-ai făcut ghiozdanul şi ai mâncat iarăşi, de seară. Acuma, ca tot omul, te aşezi şi tu la calculator şi te apuci să citeşti ştirile. Politica e mai interesantă de când un individ de înălţimea ta e prim-ministru, mai ales că toate deciziile sunt la nivelul intelectului tău, dacă nu te jignesc.

Deci citeşti ştirile critic, dar cu inocenţa caracteristică vârstei. Nu uita, ai 10 ani, adica eşti clasa 4a sau a 5a.

"Guvernul Boc a reuşit terminarea a 40 de km de autostr...", dar hohotul de râs şi furia ţi se opresc în gât. Ochii ţi-au alunecat un pic mai jos pe pagină şi au rămas acolo, holbaţi la reclama colorată:

Nooooo!!! You're doing it wrong!

Ochii rămân aţintiţi pe ecran în timp ce mâna orbecăie pe birou după mouse. Graţie tatălui tău, care a setat router-ul să ignore query-urile cu cuvinte obscene, pornografia a rămas un element străin pentru tine. Sigur, a fost data aia când te-ai futut cu colega de bancă la şcoala, dar dacă-i real nu se pune, nu-i aşa?

Ce deduci din imaginea asta prezentă pe un site de ştiri arhicunoscut?

1. 69 e o poziţie. Dacă vrei s-o compari cu ceva, o poţi compara cu finalurile de dame la şah.

2. 69 se face între două femei

3. Femeile sunt îmbrăcate sumar

4. Poziţia 69 poate fi executată şi imperfect. Există o artă a executării lui 69, artă care include: ajustarea înălţimii prin metoda "patul lui procust" şi arcuirea în stilul "crupa calului"

5. 69 presupune să te uiţi la părţile inferioare ale trunchiului partenerului de poziţie. Tehnic vorbind, asta e suficient, dar practic trebuie să găseşti unghiul perfect din care să faci asta. Într-adevar, din poziţia buna şi cu gura deschisă, poţi vedea dintr-o parte în alta şi, de aici punctul 6

6. Poziţia se mai numeste şi "Ocheanul Uman"

Fără nicio legătură, cu diacritice

2010-11-11T22:31:00.003+02:00

Știați că la originea prezervativului se află celebrul condom catolic? Acesta era un obiect asemănător prezervativului de astăzi, numai ca scopul său diferea în punctele esențiale: în primul rând el era folosit atunci când se dorea conceperea unui nou copil. La fel ca azi, doar că invers. Prin bulă papală, prezervativul catolic trebuia să împiedice penisul bărbatului să atingă pereții vaginului femeii. Asta pentru că, după cum știm, preoților catolici le place sexul doar cu copii, altfel, în rest, e blasfemie. În al doilea rând, el trebuia să sfințească conceperea copilului. Astfel, în vârful mațului de pește care îndeplinea rolul de prezervativ, era montată o mică bucată din lemn, găurită în formă de cruce. Când bărbatul ejacula, sperma lua forma crucii în timp ce pătrundea în femeie și, astfel, se sfințea. Copilul născut nouă luni mai târziu urla numai în ave maria și alte cântări bisericești.

Okay, stiu că vă uitați uimiți la un prezervativ acum și încercați să vi-l imaginați cu o bucată de lemn în vârf, așa că recunosc: am inventat toată povestea. Dar este că v-am captat atenția? Este?
Problema pe care o am în ultima perioadă este lipsa de inspirație. Totul a început acum vreo trei luni când am descoperit cititul în metrou. E mișto să citesc în metrou pe parcursul celor 35 de minute pe care le parcurg zilnic. Sunt mai cult, mai informat și pot lua oricând atitudinea de snob bășinos ca toți ăilalți de citesc cu coperta la vedere. Dar, daaaaarrrr, exista un mare neajuns: nu mai pot fi atent la potențialii actori de pe blog, care înainte stăteau în jurul meu în metrou și tramvai de parcă dădeau casting. Nu mai aud nici o discuție interesantă, nu observ nici o situație amuzantă, nu vad nici o femeie bună și niciodată n-o să mă obișnuiesc cu ”nicio” în loc de ”nici o”, nici măcar în cazurile în care este adjectiv pronominal (note to self: află care-s rațiunile din spatele deciziilor legate de ortografie). Un cârd de maneliști ar putea sta lângă o ceată similară de bătrâni cu sacoșe de rafie în tramvaiul cinci și nici așa nu mi-ar atrage atenția.
Așa că am venit cu o idee...

[...]
Întrerup articolul pentru că soarta îmi surâde: pe protv se joaca Rapid-Steaua. Se joacă e mult spus, pentru că suporterii stelei aruncă cu obiecte pe teren. Comentatorii insistă asupra faptului că acest lucru n-are legătură cu fotbalul. Dar, în același timp, antrenorul Rapidului, Șumudică, se țigănește cu arbitrul, sperând că acesta o să întrerupă meciul. Sportiv, vrea să câștige la masa verde, să cruțe Steaua de o înfrângere pe bune, rușinoasă. Ăsta e fotbalul practicat de români și țigani.

Câteva minute mai târziu, satisfacție maximă: suporterii Stelei sunt evacuați de pe stadion și sunt forțați să treacă printr-un cordon de jandarmi. O Fortuna! Ah, orgasm vizual! De fiecare data când văd bastoanele jandarmilor atingând o spinare de suporter sunt atât de bucuros încât îmi vine să râd singur. Jap! Jap! Așa, da-i și-un șut în cur lu băiatu cu tricou alb de puta madre! Așa mă tată! Asta-i una din perversiunile mele: îmi place să văd idioți zvârcolindu-se de durere.
[...]

...așa că am venit cu o idee. Ce-ar fi să merg cu mp3-playerul pornit pe opțiunea de inregistrare tot timpul cât e lume în jur? Și apoi să ascult discuțiile în timp ce merg pe jos, când sunt la toaletă, când merg cu trenul, etc.
N-ar fi cea mai tare sursa de inspirație, în afară de meciurile din Cupa României?

The closed eyes visual delusion

2010-11-10T22:33:00.002+02:00

Am închis ochii sperând să adorm repede. Dar ceva îmi spunea că nu-i totul în regulă. Niciun vecin nu asculta muzică tare. Niciun câine nu lătra furios și disperat că trăiește într-un mediu din beton. Ieșind pe balcon, nici vreun bețiv pișându-se pe stâlpii de înaltă tensiune n-am văzut, sau vreo vecină adolescentă făcând o muie obscură vreunui tânăr absolvent de post-liceală, în scara blocului. Nici stele pe cerul negru ca păcura.
Totul era neclintit, precum fotografiile alea vechi, înrămate și atârnate pe pereți în casele bunicilor.
Am reintrat în casă, împiedicându-mă de prag și înjurând cu glas scăzut. M-am băgat în pat hotărât să adorm. Dar mi-era cald. Ba nu, frig. Ba nu, sete. Ba nu, mi s-a sculat p***ula. Nu mi-era somn, asta-i clar.
M-am ridicat iar și am rămas șezând pe marginea patului, într-un întuneric profund. Deasupra și dedesubtul meu, vecinii dormeau ca niște prunci. Sau poate ca niște morți în cea de-a doua zi de veghe. Nu vedeam nimic, iar celelalte simțuri erau neobișnuit de sensibile. Simțeam duhuri umblând pe lângă mine și atingându-mă în trecere. Auzeam voci șoptite în cealaltă parte a camerei, deși știam că sunt singur. Singur? Respir ceva. Dacă întind mâna în stânga sau în dreapta mă lovesc de obiecte. Sub cur am un pat la care cineva, cândva, a muncit. Și banii pe care i-am dat pe aceste lucruri sunt în cine știe ce burți. Sunt o verigă. Nu sunt singur: sunt înconjurat de ceva-uri și de amprente.
Apoi m-a lovit tristețea, inexplicabil. Vroiam să urlu. Aúuuuuuuuuuuu...dar buzele nu mi se mișcau. Vroiam să alerg într-o mulțime de oameni, să mă dau cu capul de o bordură, să fut zece femei deodată și apoi sa le fut încă o dată, pe rând, să mă scufund spre fundul unui ocean și să mor acolo asfixiat, încet și dureros, cu presiunea deformându-mi organele interne. Orice, numai să simt ceva.
Stăteam pe marginea patului, inert.
Apoi au venit ei.

Nu erau nici înalți dar nici mici. Aveau deasupra un nor verde, care-i lumina. Se țineau de mână. Aveau mina unor jucători de șah privindu-și ultima piesă de pe tablă. Nu purtau haine, dar nu le vedeam sexul.
M-am ridicat în picioare. Eram cât ei de înalt, dar parcă mai firav.
Am clipit lent dar nu au dispărut din fața mea.
Apoi mi-am dat seama ca mi-e lene sa scriu mai departe si m-am culcat.

Antigod

2010-11-10T19:27:00.002+02:00

Niste muzica de calitate pt cunoscatori:

Antigod (out 19th November) by S A M A E L

Cimitirul virtual

2010-11-04T22:38:00.001+02:00

Societatea doreste un singur lucru de la tine: sa fii un robot ascultator dar care, paradoxal, faureste libertatea omenirii. Din cand in cand iti arunca cate un os: o masina mai buna, o vacanta intr-o insula exotica. Cate un mic cadou doar atat cat sa te faca sa uiti ca te nasti sclav si ca privesti lucrul asta ca pe un lucru normal. Caci n-ai alta libertate decat aceea de a alege sa mori de foame, in loc sa muncesti pana la moarte.

Intr-un oras poti intalni milioane de oameni cu personalitati unice. Toti diferiti, alergand in dreapta si stanga pentru a-si indeplini propriile scopuri. Dar daca te ridici doar cu 20 de metri in aer, toata multimea va deveni o masa amorfa. O diferenta de cativa metri altitudine si individualitea fiecaruia dispare.
Societatea este linia orizontala de pe foaia de hartie a poligrafului. Istoria este acul care traseaza varfurile, iar varfurile sunt, bineinteles, oamenii. Sunt varfuri diferite, dar majoritatea incadrate si uniformizate de linia orizontala de deasupra. Din cand in cand un varf se ridica peste linie, iese in evidenta cumva. Datorita minciunii si a hotiei, exact ca la testul poligraf. Sau poate datorita nevoii celorlalti de a avea un model de urmat. Aceste varfuri vor ramane in istorie si in memoria oamenilor.
(Nu ma refer la Iisus sau alte personaje biblice. Daca Iisus ar trai in ziua dea zi, n-ar putea depasi linia orizontala a poligrafului. N-ar gasi nicaieri crucea pe care sa fie rastignit si nici oamenii pe care sa-i ademeneasca.)

Dorinta dintotdeauna a oamenilor a fost de a-si perpetua sangele si de a ramane in memoria celorlalti. Prima pare este perfect realizabila pentru majoritatea indivizilor. Este usor sa futi. Dar sa te remarci dintre miliardele de oameni insa, si sa fii retinut de istorie, este un lucru care devine aproape imposibil, pe masura ce populatia lumii creste si stigmatul de sclav ale unor reguli clare iti este aplicat inca din burta mamei.

Lumea de azi insa ne ofera solutia: avem mijloacele tehnice de a ne documenta propria viata. Avem camere de filmat hd, aparate de fotografiat, computere cu memorie efectiv inepuizabila. Putem sa avem stocata viata noastra din prima zi de nastere pana la moarte.

Si de aici, ideea: este absolut necesara infiintarea cimitirelor virutale.
Exista online-shopuri. Exista aplicatii ca second-life. Video-chaturi. Tot internetul este targetat catre clipa de fata si catre viitor.
Dar ce ai da sa iti poti urmari arborele genealogic cu cateva generatii in urma. Sa vezi viata strabunicilor, sa stii exact care iti sunt radacinile? Cati dintre voi stiu macar cum ii chema pe parintii bunicilor vostri?
Cimitirul virtual va oferi o solutie de stocare a datelor personale care iti documenteaza viata.Fiecare familie va avea un cont. Un fel de facebook, dar unde legaturile (prieteniile) sunt intre membri de familie, indiferent daca-s vii sau morti. Si fiecare membru va putea "ingropa" informatii. Uploadezi tot: filme, fotografii, audio. Si peste patru, cinci, sase, x generatii, aceste informatii despre tine vor fi disponibile urmasilor tai.

Suntem intr-un punct critic: de aici inainte toata istoria OMULUI poate fi inventariata. Nu a societatilor sau a maselor de indivizi. A OMULUI, adica a TA. In sfarsit, orice individ va putea trai vesnic, in memoria propriei familii macar.

Manelele se-ntoarce si loveste iar

2010-11-01T20:41:00.001+02:00

Mergeam azi spre metrou cu elanul caracteristic zilelor de luni. Am traversat de doua ori neregulamentar strada, am depasit tiganii care vindeau tigari, am trecut de shaormarie (erau deja cativa clienti) si am dat sa cobor scarile.
Ca de obicei, la intrare, o domnisoara impartea niste fluturasi. Am vazut-o ca mi l-a intins cam cu jumatate de mana (asa cum ii intindeam eu doamnei invatatoare carnetul inainte sa-mi dea patru), dar totusi l-am luat si am zis multumesc.
Apoi am vazut de ce se codea:

Un comentariu funny aici
nu-si mai are rostul

Libertatea, ziarul perfect pentru impaturirea feliilor de salam si sunca in tren, loveste din nou. Dupa cateva luni bune de analiza a pietei, departamentul de inovatie din cadrul ziarului si-a pus o intrebare: daca Adevarul a scontat pe faptul ca romanii vor cumpara cartile din colectia lor doar pentru ca dau bine in biblioteca, desi le-au citit deja, ce s-ar intampla daca colectia ar consta dintr-un produs de un succes rasunator in Romania? Ce s-ar intampla daca in locul demodatelor carti, ar fi muzica? Si, urmand rationamentul, daca in locul muzicii ar fi manele? Boom! Ideea i-a izbit si a crescut in creierul lor precum cangrena (deja prezenta) .

Astfel a aparut primul volum din "Manele din Epoca de Aur".

Acuma se intorc, cu o prezentare in dulcele stil clasic:

"Ti-a placut volumul 1?

Bucura-te! Mai scoatem unul!!!"

Si tot Bucurestiul dantui si petrecu pana in zori. De pe la ferestre, din taxiuri, din gurile a milioane de bucuresteni se auzira aceleasi versuri petrecarete din super hiturile "Mama mea e florareasa" si "La o masa mai retrasa".
Penibil.

- Plec pe... - Pleaca!

2010-10-28T17:35:00.005+03:00

Yahoooo!!!
Aleluia!!!
Una din cele mai mari dorinte ale mele poate sa devina realitate!
As vrea sa-i multumesc lui dumnezeu, pentru ca a raspuns rugaciunilor mele, diavolului, pt ca e acolo, in coasta primului caruia i-am multumit si-l preseaza sa ne atraga de partea lui si, nu in ultimul rand, as vrea sa le multumesc americanilor, pt ca ei au infiintat institutia care imi va indeplini una din cele mai mari dorinte.

NASA, asa cum este mentionat in aceasta stire, planuieste sa trimita o misiune numai dus pe Marte. Adica vor trimite niste oameni sa colonizeze a patra planeta de la soare, fara a le da posibilitatea de a se intoarce.
Deci, iata o ocazie extraordinara pentru Smiley sa dovedeasca ca nu canta prostii, ca e gata sa se sacrifice pentru arta, sa plece pe Marte, sa ramana acolo si sa ne faca pe toti fericiti.

Drum bun! Fie ca in atmosfera saraca a planetei rosii (cu care te vei obisnui repede, sunt sigur), daca deschizi gura sa canti, sa faci implozie.

Discursul meu de la Parlament

2010-10-27T21:34:00.001+03:00

M-am trezit de dimineata. Am imbracat costumul negru, de ninja, mulat pe corp. Mi-am asezat cu grija penisul pe partea dreapta apoi am tras pe mine o pereche de pantaloni si camasa. Mi-am luat legitimatia de pe imprimanta, mi-am pus ochelarii pe nas, m-am privit cu atentie in oglinda, apoi am plecat sa mananc multumit: aratam perfect, fix ca un reporter.

Am pornit spre casa poporului, cu metroul. Am rememorat planul, zambind usor in timp ce ma tineam de bara: n-aveam cum sa dau gres in ce mi-am propus.
Metroul m-a lasat la Izvor, unde am coborat aproape singur. Lumea deja incepuse sa se stranga in Piata Constitutiei atunci cand m-am apropiat de gardul palatului.

- Legitimatia dumneavoastra!, ma opreste autoritar un barbat cu sapca albastra si pistol.
- Je ne pas compris...., raspund eu cu un accent frantuzesc perfect.

Jandarmul se scarpina in cap, apoi isi cheama superiorul. Superiorul vine agale.
- Ce vreti?
- Je m'apelle...
- Sprechen deutsch?
- Non.
- English?
- Non, monsieur.

Dau sa intru. Imi pune mana in piept, oprindu-ma.
- N-aveti voie sa intrati, se rasteste. Ia uite-l pe asta ba, se crede la el acasa, continua el amuzat catre celalalt jandarm.
- Je travaille pour NBC.
Jandarmul ciuleste urechile.
- C'est que vous traitez un membre de la presse etrangere? Oho..ohoho..., imi joc eu cartea cu ultima fraza in franceza pe care o mai stiu.

Jandarmul isi ia mana din pieptul meu. Se uita incurcat la legitimatia mea pe care am printasem cu o seara inainte sigla NBC si un nume, apoi se da la o parte. A mers mai usor decat as fi banuit, fara sa fie nevoie sa apelez la bancnota de 100 de franci din buzunar.
M-am indreptat calm spre intrare. Nimeni nu m-a intrebat nimic. Cativa parlamentari se plimbau agitati de colo colo. Cu o zi inainte am memorat planul cladirii asa ca stiam exact unde merg. Stiam exact unde il gasesc pe primul ministru.
Intru intr-o toaleta si apoi intr-o cabina. Imi scot hainele, ramanand in costumul negru mulat.
Ma strecor in gurile de ventilatie, simtindu-ma precum un Bruce Willis mai tanar, mai pletos si fara catch phrase.
Labirintul de tuneluri argintii imi este cunoscut asa ca inaintez de-a busilea, fara zgomot.
Ajung deasupra biroului primului ministru si scot capacul de la gura de ventilatie.
Ma las nevazut in jos, in tacere, desi biroul pare gol. Ating pamantul, in aceeasi tacere. Mi se pare ca biroul e gol cu desavarsire, dar fac numai un pas in fata si impietresc intr-o fractiune de secunda.
Pe scaunul din fata biroului domnul ministru sta asezat, acoperit cu totul de spatar. Se uita concentrat la monitorul pe care este afisata o poza cu el si cu o blonda care are geanta si pantofi louis vuitton. Ofteaza.

Imi recapat calmul si ma reped spre iesire. Premierul ramane ca trasnit in scaun, vazandu-ma cum alerg pe langa el. Cand trec pe langa birou apuc in graba un costum care sta asezat pe un fotoliu, apoi ma indrept spre usa, scot cheia rapid, ies si incui biroul pe dinafara.
Dinauntru se aud niste lovituri usoare in usa. Neglijabil, abia se aude.

Din fericire pe hol nu este nimeni. Ma indrept spre o toaleta si imbrac costumul premierului. Ma strange si mi se vad sosetele pana deasupra gleznelor. Scot dintr-un buzunar cele doua masti: mi-o asez pe prima, apoi pe cea cu trasaturile primului ministru. Mi-o potrivesc satisfacut.
Ies afara si ma indrept spre sala in care are loc adunarea. Cand intru, mai multe persoane se uita curioase la mine, uimite de cei 20 centimetri suplimentari. Nu spun nimic insa.

Ma indrept spre tribuna, unde primul ministru tocmai este invitat sa vorbeasca. Ignor cutiutele asezate acolo special pentru el si imi dreg usor glasul.
Deghizarea functioneaza perfect pana acum.

Vorbesc:
- Dragi romani. Stimati domni si doamne. Ne gasim intr-o perioada dificila. Cand eram mic (rumoare in sala) eram al dracu de patriot. Lectura atator carti de istorie pline de vitejia strabunilor imi umpleau sufletul de mandrie nationala. Dar asta se intampla cu ceva ani in urma.
Acuma procesul de maturizare e sfarsit: nu ma joc pe calculator, citesc stirile zilnic si mi se pare penibil sa fiu suporterul vreunei echipe romane de fotbal.
Totusi, am o marturisire de facut...
- Esti un vampir!
- Ai supt sangele poporului!
- Esti gay!, se aud niste glasuri furioase din primele randuri.
Lumea incepe sa vocifereze. Ridic glasul:
- Am o marturisire..
- Daca ai o marturisire, de ce nu iesi pe balcon s-o spui celor o suta de mii de oameni?, se aude vocea stridenta a unei doamne in varsta. Cu cianura ai incercat?

Cateva pixuri, insigne si telefoane mobile sunt aruncate spre mine, dar le ignor. Totul decurge conform planului.
- Ok, voi iesi pe balcon.
Se face liniste.
Cobor de la tribuna si ma duc spre balconul care da spre Piata Constitutiei. Cei de jos incep sa vocifereze la adresa mea. Le fac cu mana si urlu:
- Am o marturisire...
De jos se aud injuraturi si o furie groaznica ii este adresata primului ministru.

Imi dau seama ca nu ma pot face inteles, asa ca duc mana la fata si inlatur prima masca, ramanand cu cea de-a doua. Jos si in spatele meu se face liniste. Totul incremeneste.
- Dragi tovarasi si prieteni, cetateni ai Romaniei. Pentru asta ati murit la Revolutie?

Dar restul discursului meu se pierde in urletul bucuros de jos. Lumea aclama incantata. Masca cu trasaturile lui Ceausescu este preferata celei cu trasaturile lui Boc.

Satanic Vals

2010-10-20T21:26:00.007+03:00

Din spatele tastaturii wireless sunt gata de ofensiva. Scriu cu dragoste, dar si cu ura (cu nepasare, daca facem media). Scriu cu inversunarea programatorului care tasteaza 10 randuri pentru a afisa pe ecran "Hello World!". Afisajul e trivial. Totusi, metoda prin care se ajunge la el este de importanta maxima. Scriu cu pixeli si fara penita, un cosmar al artistilor de moda veche. Scriu si in engleza si fara diacritice, sa moara de ciuda fanii cu ochelari de cal ai limbii romane.
Povestesc despre religie: religia este primul lucru care ar trebui sa-ti vina in minte daca ai ce manca, ai ce bea si niciun razboi sau grupare terorista nu da semne ca-ti va sufla salteaua de sub cur, cu tot cu bloc, la noapte. Sa incepem, dara.

Ca de obicei inainte de a da startul unui nou articol, am pornit cu faza de documentare. In ultimul timp n-am prea avut idei, asa ca azi servesc un subiect recurent: Rael.
Sursa de informare: siteul miscarii raeliene - rael.org
De data asta, fiind deja un individ informat (da, datorita curiozitatii mele extreme, chiar am stat si am citit cartile), m-am oprit in pagina de FAQ. Iata cateva lucruri amuzante:

Intrebare: Daca elohimii ne-au creat pe noi, atunci cine i-a creat pe elohimi?
Raspunsul lor este unul foarte prost ales. Surprinzator, este unul chiar mai neinspirat decat cel al religiilor teiste. Eu unul, mai degraba, daca tot ar fi sa cred in ceva, as crede intr-o fiinta supranaturala, omniprezenta, omniscienta (si alte epitete din referatele literare din clasa 8-a), decat in raspunsul raelistilor: pe noi ne-au creat elohimii, pe elohimi i-au creat alti elohimi, de pe alta planeta, pe aia altii si et caetera. Ei nu rezolva deloc problema genezei. Doar intind problema la infinit, sperand sa o faca uitata. Si, in entuziasmul lor general, se mai exprima si gresit: "it's an infinite cycle of life", zic ei, pentru ca suna bine, omitand faptul ca cycle inseamna ciclu, iar la un ciclu inceputul si sfarsitul sunt doua capete unite.

Intrebare: Cum pot raelienii sa creada in ceea ce spune un singur om?
Ei zic ca tot ceea ce sustine raelismul corespunde tuturor religiilor, legendelor, traditiilor si chiar stiintei moderne. Eu zic ca e normal acest lucru, pentru ca toate religiile, legendele, traditiile si chiar stiinta moderna, au stat la baza dezvoltarii ideilor din miscarea raeliana.
E ca si cum as lua eu o carte, as studia-o, as ajunge la un anumit nivel de intrepretare al ei, as scrie o a doua carte pe baza interpretarilor mele apoi mi-as sustine teoriile din aceasta a doua carte cu asemanarile gasite in cea initiala. Ar fi un infinite cycle of misinterpretation. Si tot s-ar gasi idioti care sa ma creada.

Intrebare (si cu asta inchei): Care-i parerea raelistilor despre pedofilie?
Un singur lucru mi-a placut la miscarea asta raeliana. E vorba, bineinteles, de libertatea sexuala pe care o promoveaza. Astia nu-s ca religiile alelalte care-ti permit sa futi doar cand nu e sarbatoare (parca asa e, nu?). Nu dom'le, ei incurajeaza sexul cu insistenta unei patroane de bordel din anii '30. Bineinteles, condamna pedofilia din toate puterile, ceea ce le confera o bila alba.
Un lucru insa mi-a displacut la raspunsul lor la intrebare: prea si-au dat silinta sa arunce cu cacat in catolici si in preotii lor pedofili.
Citez:
"When individuals have a fulfilled sexual life, they don't even think of imposing their sexuality on children, unlike Catholic Priests unfortunately do, due to their lack of sexuality. "
"Not only because our position is very clear condemning it as a mental disease, but also because, contrary to the politics of the Catholic church which has been hiding pedophile priests (see nopedo.org) and moving them from parish to parish so they can make more victims of their disgusting behavior, the Raelian movement has a ..." bla bla
Eu zic ca e gresit sa invinovatesti o religie pentru ceea ce fac niste slujitori ai ei: sa fii preot e o meserie, asta e clar. Si daca avem zidari pedofili, ingineri pedofili, criminali in serie pedofili, atunci de ce n-ar exista si preoti catolici pedofili? (daca mai scriu o data cuvantul pedofil, site-ul meu o sa intre in atentia fbi probabil).

Urasc ipocritii si raelienii astia par a fi printre ei. Pe de o parte, promoveaza dragostea intre oameni, ordinea sociala, aducerea la conducere a geniilor lumii (!) pentru a rezolva toate problemele ei (ale lumii), pe de alta parte vin cu un mambo jambo atat de greu de crezut incat aproape ca insulta inteligenta oricarui cititor.
Dar prea mult spatiu alocat unui nimic. Conform site-ului lor, miscarea numara ~65000 de membri in 90 de tari. Cam tot atatia oameni au fost aseara sa sustina pe Bayern Munchen la meciul cu CFR Cluj.

Fuck you, world

2010-10-20T15:14:00.001+03:00

Ce de cacat: am scris ceva, apoi mi-am dat seama ca nu pot da publish pentru ca destui cunoscuti vor interpreta spusele mele.

Incepe asa: "Oamenii si gandacii sunt singurele fiinte scarboase atunci cand ...".

O las pe altadata, cenzurandu-ma mai ceva decat presa atunci cand se incrunta mogulii.

Semivocalicul

2010-10-16T20:53:00.003+03:00

A mai constatat cineva ca e imposibil de citit pe internet, in limba romana, de Jack London, altceva decat Colt Alb?
Eu unul am cautat prin toate metodele povestile alea ale lui despre supravietuire si nu le-am gasit.
Am gasit in schimb altceva foarte interesant.
Enjoy:

http://www.box.net/shared/gkqe6ih56b

Lectia de mate

2010-10-14T00:03:00.001+03:00

Atunci cand doamna invatatoare a scos-o pe colega mea de banca la tabla, aceasta tocmai ma ruga sa transmit un biletel in stanga amfiteatrului.

Ana Stase s-a ridicat sovaind de langa mine si s-a indreptat spre catedra. Stiam ca nu si-a facut temele, nu si-a invatat si ca, din pacate, iq-ul ei este prea mic pentru a putea gasi o solutie pe loc. Deci, eram convins ca va lua un mare patru.

Singura ei sansa ramasese Emil Coc, piticul si bufonul clasei, care obisnuia sa sufle din prima banca, cateodata doar in schimbul unei palme prietenoase peste ceafa, insotita de prenumele Emil in loc de obisnuitele Muc, Bila, Shaq sau alte porecle rautacioase.

Invatatoarea: Ti-ai invatat?

A.S.: Doamna, la mine acasa pune mama termopane...

Am ramas impresionat de inventivitatea Anei (Stase)

I.: Da? Si a fost galagie? Nu ti-ai putut face tema?

A.S: Da

I: Atunci iti voi da o problema simpla, pe care o poti rezolva aici

Ana Stase a dat din colt in colt, uitandu-se pierduta spre clasa. Din banca am dojenit-o cu degetul mijlociu: Nu-i frumos sa minti Ana (Stase)!

I: Hai ca va fi ceva usor, vreau sa-ti dau o nota mare. Uite, sa presupunem ca in mana stanga ai 80 de per..parlamentari si in mana dreapta ai, sa zicem, legea pensiilor. Cati parlamentari ai in mana stanga daca ai declarat legea promulgata?

Fruntea Anei (Stase) s-a lasat usor spre podea. Pe ea au aparut niste dungi orizontale care indicau intensa activitate cerebrala. Profesoara se uita la ea nerabdatoare. Initial, am crezut ca Ana s-a pierdut cu totul.

Abia apoi i-am vazut ochii atintiti pe sub sprancene spre prima banca si pe Coc agitandu-se.

Il stiam pe Bila in stare sa sufle raspunsuri gresite. O mai facuse si cu alte ocazii.

I: Ei bine?

A.S.: Aaa...pai, cred ca, daca nu ma insel, am impresia ca (Emil se zbatea in prima banca) ca...170 de parlamentari in mana stanga si 5 magistrati de la Curtea Constitutionala atarnand sub forma de ghiul de degetul aratator.

Am ramas cu gura cascata. Emil incremenise si el asteptand reactia profesoarei care si ea ramasese cu gura deschisa si ochii incremeniti catre Ana (Stase).

I: Extraordinar. Treci in banca!

A.S: Dar...

I: Ai nota 10 pentru ziua de azi. Raspuns perfect. Bravo, esti cea mai buna eleva pe care o am. Te propun pentru olimpiada.

Ana Stase fugi in banca cu un zambet latit pe toata fata. Clopotelul se auzi chiar in momentul in care s-a asezat.

- La revedere copii, ne ura domana Invatatoare Selena Undrea. Ne vedem legea urmatoare. Si cine mai vine cu tricou cu trandafiri il dau iar afara din clasa. Dar nu-i pun absenta.

Credite si noile manele

2010-10-13T00:09:00.003+03:00

Sansele sa scap viata asta fara sa ma imprumut de la vreo banca sunt cu atat mai mici cu cat am de gand sa traiesc destul de mult. Daca pana acum 2 ore credeam ca bancile sunt niste institutii diavolesti, in momentul in care, deschizand cutia postala, am vazut un plic alb fara niciun fel de insemne pe el, am zambit, stiind ca ma va astepta o surpriza placuta.

Era o scrisoare de la Provident. Da, degeaba incearca sa impersoneze pe cineva. Este de la ei. Eu stiu ca-i de la ei si ei stiu ca-i de la ei (dar nu stiau ca-i pentru mine). Provident este o institutie de creditare, la care suni si ei iti aduc banii acasa (trebuie doar sa ai un buletin pe acea adresa si sa fii suficient de prost sau disperat incat sa semnezi contractul). Iata ce am inteles din scrisoarea lor pt. mine (cu rosu):

"Draga vecina (Salut, vrem sa te asiguram ca stim ca ai o nevasta)

Am plecat sa-l iau pe Bogdanel de la scoala. (Si daca vrei sa-l revezi pe Bogdanel cu bine)

Azi nu mai vin la tine sa-mi ghicesti in cafea. (Azi nu trimitem portareii la tine sa iti ceara banii, dar maine...)

Nu mai am de ce! (Stim ca ai ramas fara bani (si in viitor fara nevasta si copil). Nu mai avem de ce sa venim la tine. Vei primi instiintarea ca trebuie sa evacuezi apartamentul)

Am gasit un imprumut fara surprize. E simplu, e rapid si am ratele fixe. (Adica noi, Provident, am gasit pentru tine un imprumut fara surprize, simplu si rapid de la, ai ghicit, Provident).

Ce mai?! Stiu toate detaliile! (Mai putin cele scrise din greseala cu un font prea mic)

Iti las si tie cartea lor de vizita (Iti lasam cu nesimtire in posta o scrisoare nesolicitata, intr-un plic alb poate, poate ne dai si noua din banii tai aia multi)

Suni, vin ei la tine acasa si-ti explica tot. (Remarcati expresia: "vin EI". Baetii. Pregateste-te pentru explicatii).

Suna-i cu incredere (Te vom suna noi apoi, cu incredere, de 3 ori pe saptamana, sa-ti cerem suma imprumutata inapoi + dobanda noastra micuta)."

Scrisoarea este redactata cu un font cursiv (Monotype Corsiva, poate), pe un ton atat de extatic incat orgasmul literar al celui care a conceput-o este usor de ghicit. E ca o gluma proasta, un sut in curul bunului simt: adica, ei considera ca cineva se va imprumuta de la ei pt ca nu este in stare sa se prinda de faptul ca singurul lor scop este de a aduna bani. Dar se inseala. Singurul motiv pentru care o persoana ar accepta sa plateasca dobanda lor exorbitanta, ar fi disperarea si lipsa oricarei alte posibilitati de a face rost de bani. Dar lipsa de bani de acum va deveni lipsa de bani de saptamana viitoare la care se va adauga fatza portarelului.

Pe de alta parte, trebuie sa le fim recunoscatori celor de la Provident, companie al carei patron este inebunit dupa Dostoievski. Ei vor sa creeze un univers asemanator celui din Crima si Pedeapsa.

Dar Raskolnikov va umba degeaba cu toporul in mana: Boc a lasat toate babele fara pensie si bani.

Asta-i prima parte.
In a doua voi vorbi despre ceva social.

Cand eram eu mic, manelistii erau hip-hoperii. Adica, hip-hopul era muzica pe care o ascultau cei din clasa de jos (baietii aia mari de la bloc), abia ulterior aparand manelele.

Acum, in ulimii 2 ani, cum era de asteptat, o noua moda muzicala a aparut pentru a inlocui manelele. In mod ciudat, muzica nu este de un prost gust evident: de fapt, cei care o asculta sunt complet impotriva manelelor si asta-i principala lor mandrie. Este vorba, bineinteles, de hipsteri.

De fapt, atentia asupra acestui lucru mi-a atras-o mai demult blogul piticigratis, pentru ca eu nu stiam ca asa se numesc indivizii aia cu fular peste tricou, palarie in casa si pantaloni stramti cu tenisi. Le ziceam emo, generic, starnindu-le probabil furia, asa cum o starneste un rocker ce confunda black cu death-metalul.
SI daca blogul mai sus mentionat surpinde farte bine si violent ce reprezinta kulturhaus si clientii sai in romania, eu cu greu imi revin din soc: cum pot exista oameni atat de lipsiti de personalitate incat sa mearga intr-un club care are dress-code? Cum pot exista oameni pentru care imbracamintea reflecta personalitatea?

Kiss kiss

2010-10-06T14:39:00.002+03:00

În metrou, unde circul împreună cu atât de mulţi oameni, nu mă aştept să găsesc numai gentlemani şi gentlemane. Situaţia e chiar mai bună decât aş putea spera. De exemplu, prefer să merg cu metroul in zi de serviciu pe la 8 am decât să mă plimb prin parcul Tineretului sâmbăta după-amiaza. Calitatea oamenilor e net superioară.

Dar nimic nu mi se pare mai greţos şi nepotrivit decât o pereche de îndrăgostiţi care se manfiestă zgomotos în metrou. Adică la fel ca ăia de-au stat lângă mine azi dimineaţă: au apelat la toată gama de gesturi deranjante aşa încât am reuşit cu greu să nu vomit peste ei biscuiţii cu lăptic pe care i-am mâncat cu câteva zeci de minute înainte pe acorduri melodioase dimmu borgir.

TOATĂ GAMA: s-au pupat zgomots, plescăindu-şi saliva, s-au alintat cu tot felul de porecle, s-au înghiontit, s-au ciorovăit un pic (cu glas tare şi afectuos, să vadă cei din jur iubirea şi armonia deplină dintre ei), el i-a căutat în geantă provocând reacţia ei (moale, dulce) de protest ("Pot să ţin ceva în geantă şi să nu ştii tu?" "Nu!" (hotărât)). Explozii de tandreţe şi supărări bruşte. Zâmbete. Ameninţări. Diabet.

Vampirule, ce-ti mai place sa sugi sange

2010-09-29T23:35:00.000+03:00

Cand eram mic si am vazut filmul ala cu vampiri, Inteview with the Vampire, mi-am imaginat cu mintea mea de copil de 10 ani ca vampirii sunt cool: sugeau sange precum sugea sugativa cerneala cand imi faceam temele pt acasa, omorau oameni precum omorau romanii porci de craciun si se imbracau cu haine de epoca aidoma eroilor din romanele lui Ponson du Terrail. Apoi am citit cartea Dracula de Bram Stoker si le-am adaugat vampirilor o noua dimensiune (cea a rautatii demonice), ajungand pana la urma sa le acord un asemenea grad de coolness, incat intreg universul meu de copil cu imaginatie bogata risca sa se desfasoare intr-o lume populata de creaturi nocturne. La revedere cowboy, astronauti, elicoptere, submarine etc. Sa fii vampir era, la un moment dat, cea mai tare chestie din lume.
Asa m-au educat filmele si cartile pe care le-am citit.

Deci ce parere sa am despre Twilight? Da, despre filmul care-i invata pe copiii nostri (!) ca vampirii sunt niste emo care plang chiar si fara sa le dai un pumn in nas, doar cand le spui ca s-au machiat aiurea. Ce parere sa am despre o carte si un film care sustin ca vampirii se abtin de la a bea sange de om si recurg la metode de a se hrani alternative si gay. Ca vampirii umbla ziua in amiaza mare si ca joaca baseball. E ca si cum pantera Baghera din Cartea Junglei ar fi inlocuita cu o pisica grasa si lingusitoare sau ca si cum lui Captain Planet i-ar lipsi costumul mulat si ar purta pantaloni cu bretele si tenisi.
Cu o astfel de propaganda, eroii copilariei mele, vampirii, vor ajunge de rasul lumii si le va fi mai usor sa recunoasca ca au votat cu basescu decat ca beau din cand in cand sange din gaturi murdare de aurolaci.

PS: referitor la titlul articolului, iata ca ma aliniez si eu modei lansata de Libertatea. Sunt atatea bloguri si publicatii care imita la misto vulgaritatea unor astfel de titluri, incat ma gandesc ca totul face parte dintr-o miscare de contraatac SEO.

I was given a subject i couldn't refuse

2010-09-23T01:03:00.001+03:00

Era o zi excesiv de călduroasă afară și tocmai mă întorceam de la serviciu: același job plictisitor de vânzător de automobile second hand. Avem de toate: forduri tunate, opeluri ruginite, ba chiar și seaturi bătrâioare, cu scaunele mâncate de molii. Asta-i marfa pe care încerc să o vând, zilnic.
Cum ziceam, mă întorceam acasă și, din când în când, privirea îmi aluneca către torpedo, unde știam că se află PISTOLUL. Puțină lume știe că am o armă acolo.

Dar și mai puțină lume știe că sunt un fost Federal. Că sub masca de vânzător inofensiv se ascunde o armă mortală (mai mortală decât un glonț care a pornit deja spre capul țintei, ca să vă faceți o idee). Anii de serviciu, războiul din 'Nam, gloanțele încasate: s-a ales praful de tot trecutul, de idealuri, de faptele mărețe. Știți că l-am salvat pe președinte la un moment dat? Am o poză cu el și unii oameni se uită cu milă la mine și cu dezgust, afirmând: ”This scumbag once saved the President live!”. Dar societatea n-a știut să-și plătească datoria față de mine.

Cam astea erau gândurile mele, în timp ce mă îndreptam spre casă, aruncând din când în când o privire spre torpedo. Și, în acel moment, l-am văzut la un colț de stradă. Era el, așa cum mi-l aminteam din tinerețe: Macetă, țiganul. Macetă, omul cu atâtea omoruri la activ, câți km de autostrada are România.
Am oprit imediat mașina, am luat arma din torpedo și am ascuns-o în buzunarul de la spate. Apoi m-am îndreptat către el.

- Salut Macetă, i-am zis, neputând să găsesc un lucru mai puțin lame pentru început.
Macetă a ridicat plictisit ochii și s-a uitat la mine. În privire i-a sclipit ceva o fracțiune de secundă, apoi a plecat capul.
- Get the fuck out of here!, mi-a răspuns plictisit, cu jumătate de gură, permițându-mi să-i văd dinții ușor cariați.
- Omule, ce-i cu tine? N-ai sunat, n-ai dat nici un semn de viață atâția ani și acum mă expediezi așa. N-ai dat nici macar un SMS! Am fost Federali împreuna, ce naiba!
- Machete don't text!, îmi replică el iar cu un ton ceva mai agresiv.

Mi-am mângâiat ușor pistolul din buzunarul de la spate.

- Mă Macetă mă. Hai să mergem la o bere, nu se face să trecem așa ca doi străini unul pe lângă altul. Nu după ce am trecut prin tot ce am trecut împreună.
-We didn't cross the border. The border crossed us.
- Ce-ai mai făcut, pe unde ai umblat? Am auzit că ai fost angajat în garda primului-ministru o perioadă.
- I was given an offer I couldn't refuse...
- Lumea te caută acum...Poliția. Se spune ca premierul nu mai îndrăznește să părăsească casa. Că stă închis în camera și, din când în când, se urcă pe scaun și privește pe geam în curtea imobilului cu frică să nu fi acolo.
- Yes, he should have known: if you hire Machete to kill the bad guy, you better make damn sure the bad guy isn't you.
- Da, poate că a exagerat un pic crezând că te poate angaja să omori toți pensionarii din România...nu că n-ai putea, am adăugat cu prudență, observând gestul intempestiv al lui Macetă.
- He just fucked with the wrong gipsycan!

În acest moment, o mașină de poliție trecu pe lângă noi. Polițiștii se uitară fix la Macetă, apoi începură să gesticuleze în spatele geamurilor. Opriră mașina și deschiseră agresiv ușile.
Macetă fu fulgerător: pe primul îl lovi cu pumnul în față atât de tare încât omului i se sfărâmă mandibula și toata partea inferioara a feței îi atârna ca și cum ar fi fost foarte uimit.
Celălalt polițist trase: a fost un reflex al degetului, pentru că maceta vechiului meu prieten deja își făcuse treaba, iar mâna dreaptă a polițistului era pe jos într-o baltă de sânge.
Macetă se intoarse spre mine:
- Take me to the prime minister, mi-a spus.
- Ohooo, stai așa, nu mai am atâta influență ca pe vremuri.

Mă impinse în mașina poliției apoi se urcă la volan și apăsă accelerația.
- Esti nebun?, am exclamat, revenindu-mi. Ai văzut ce le-ai facut amărâților aia? Ai mai omorât pe cineva până acum?
Mi-a aruncat o privire sugestivă. Desigur, ce întrebare prostească: vorbesc cu Macetă acum.

- Ce vrei să faci?, am întrebat, dar totul mi-era deja clar: vroia să-l prindă pe prim ministru și să-l batjocorească, cum nu mai fusese batjocorit din clasele primare, când făceau colegii mișto de faptul că e pitic.
Macetă acceleră, aducând hârbul poliției la viteza de 120km/h și mult mai aproape de dezintegrare.
- Măcar ai vreun motiv să faci asta? Există vreo rațiune, vreo explicație logică pentru care îl urăști atât de tare încât să-ți pui toata poliția în cap?
Macetă a întors capul spre mine, concentrat și nervos. Sub haina de piele străluceau vreo 20 de cuțite de diferite lungimi.

- He cut my retirement pension, the motherfucker. I'm gonna settle the score...

Mașina zbura pe străzile orașului, cu Macetă ținând strans de volan și refuzând să schimbe a cincea și cu mine uitându-mă pe geamul din spate, la praful lăsat în urmă și la polițistul cu mandibula sfărâmată, lasat cu o expresie de uimire profundă pe chip.

Apoi am scos pistolul și l-am împușcat în cap pe Macetă. Ca să se termine filmul mai repede.

Zâna maneluţă

2010-09-10T00:43:00.003+03:00

Picasa are o functie de detectare a fețelor. Scaneaza toate pozele pe care le ai, extrage fețele si apoi le grupeaza dupa individ.

Chestia asta am facut-o si eu, strangand atatea portrete cu mine cate icoane cu Iisus sunt in Moldova.

Si, ca tot vorbesc de icoane, unul din portretele pe care nu le-a putut categorisi picasa, a fost asta:

"Why, this is good ol' Jesus Christ", mi-am spus in engleza, limba nativa a blogerului, pentru ca, instinctiv, deja simteam acest articol aparand din neant. Apoi, curios din fire, am deschis poza intreaga, sa vad cu ce ocazie l-am pozat pe stimabilul. Si, surpriza maxima:

Just look at this funny guy!

"Well, well, well...if it isn't the manele fairy! I reckon this is the best picture i've ever made!", am continuat sa imi scriu articolul mintal, aducandu-mi in acelasi timp aminte de seara de craciun cu ocazia careia am facut aceasta poza.

Era o seara magica si viteza cu care am apasat pe declansator a fost comparabila doar cu viteza cu care am luat apoi telecomanda si am inchis televizorul.

Queries

2010-09-07T15:12:00.001+03:00

Cateva semne de intrebare au aparut in mintea mea atunci cand am vazut ca au ajuns oameni pe blogul asta cautand pe google "de ce put tigani", "put tiganii", "cu capra injuraturi urate", "sex vomania" sau, clasicul "manele cu toti manelisti".
Si astea sunt doar cateva exemple dintr-o lista care are deruta orice spell-checker in asa hal, incat ar regreta amarnic faptul ca e spell-checker si nu un simplu joc de poker online cu reclame sexy in partile laterale.
Dar semnele de intrebare au ramas: de ce blogul meu, unul cult, care abordeaza subiecte stiintifice, beletristice, ezoterice si religioase, ajunge in situatia de a fi vizitat de indivizi pentru care folosirea literei "i" este o problema mai mare decat aflarea w,x,y,z dintr-un sistem de trei ecuatii cu patru necunoscute? DE CE?
Dar ei, ei ce vina au ca Google, neavand simtul ironiei, le intoarce ca rezultat la cautarile bolnave, un blog si mai bolnav?

Cu aceasta nedumerire in minte, am scris urmatorul email:

La sediu

2010-09-03T17:05:00.007+03:00

I Joi

Ora 14:45
Vizita la sediul central. Portar prietenos, dar autoritar. Nu ne da sansa sa vorbim cu altcineva, adevarat fiind insa si faptul ca nimeni altcineva nu parea sa fie la parterul cladirii. Sus se aud niste voci. Portarul ne indeamna spre un alt sediu pt ca, aparent, este expert in probleme care tin de administratia financiara.

Ora 15:10. Sediul al II-lea. Program de la 8 la 15 cu pauza de masa. O doamna care tocmai pune lacatul la usa, ne indruma, binevoitoare, catre sediul al III-lea. "Vorbiti cu doamna S.G.", recomanda ea. "Vorbim", raspundem noi, nefericiti.

Ora 15:35. Sediul al III-lea. Deschis. In sala mare de la intrare bate vantul, dar functionarii sunt aproape toti la ghiseele lor.
"Doamna S.G.?", intrebam cu speranta.
"Imediat, doua minute".
Aparent, doamna S.G. era chiar ocupanta singurului ghiseu care, in acel moment, era liber.
Vine doamna. Ii expunem problema, ii dam buletinul. Ne cauta in softul central.
"Aaa...nu la noi trebuia sa veniti"
"?!?!?"
"V-ati schimbat domiciliul nu-i asa?"
"Da..."
"Trebuie sa mergeti la sediul central"
"Pai de-acolo venim. Ne-au indrumat catre dumneavoastra", raspundem cu atata disperare, incat doamna s-a uitat pe sub ochelari la noi, cu mirare.
"N-am ce sa va fac eu. Noi v-am deschis dosarul dar l-am trimis catre sediul de care apartineti. Cu cine ati vorbit acolo?"
"Portarul..."
"Ah, vorbiti cu portarul si dupa aia va asteptati sa..."
"Pai ne-a impiedicat si faptul ca nu era nimeni altcineva acolo".
Se uita iar pe sub ochelari la noi. Da un telefon, apoi ne indruma catre Sediul nr. I.
"Mergeti acolo, la camera 101. Doamna M."

Ora 16:10 Sediul nr. I. Ignoram cu desavarsire portarul si urcam hotarati scarile, spre finalul penitentei. Ajungem la camera 101. In camera, 3 doamne. Expunem problema iar.
"Aaa...cu doamna M? Vine imediat. Asteptati 2 minute"
Asteptam cele 10 minute afara. Doamna M. apare cu niste hartii in mana, preocupata. Intra in camera 101 si, dupa 5 minute, ne cheama inauntru.
Dupa inca 10 minute isi da seama ca nu merge sistemul.
"Trebuie sa fac astea manual. Dureaza sa stiti...veniti maine dimineata".

II Vineri
Ora 13:10 La camera 101, hartia ne asteapta. UN CACAT DE HARTIE CU O STAMPILA PE EA.
Ora 13:15 Iesim din Sediul central

In concluzie, maxima eficienta: vineri ne-a luat doar 5 minute sa obtinem ce vroiam de la functionarii publici. Mare noroc ca eroarea care trebuia remediata le apartinea lor, nu noua.

Despre carne

2010-08-31T00:12:00.002+03:00

Carnea este un indicator exceptional al ipocriziei femeilor. Carnea gatita si pestii vii. La asta ma gandesc eu cand primesc mailuri din alea cu linkuri catre site-ul PETA, cu petitii online si bestiality(!). Nu, n-am nimic impotriva campaniilor de awareness, tin sa precizez intr-o exprimare corporatista exclusivista (pt ca ipocritele brainless carora le este adresat articolul stiu ce-i ala awareness, brainless sau ics-el-es), dar am un dinte impotriva amatoarelor de KFC care se simt induiosate pana la lacrimi de durerea porcului si claustrofobia gainii si care simt nevoia sa arate tuturor acest lucru.
Da, recunosc: si pe mine ma impresioneaza neplacut toate filmele cu animale omorate in fel si chip, pt ca sunt milos din fire, dar asta nu ma face sa renunt sa mai mananc carne chinuita. Si, observand (cu un mimin efort) diferenta dintre ceea ce simt si modul in care actionez, nu fac parada umanitarista in fata altora.
Iti trebuie, banuiesc, o doza de ipocrizie foarte mare ca sa reusesti sa te minti pe tine insuti ca oamenii sunt niste diavoli care tortureaza niste animale nevinovate si ca i-ai tortura la randul tau pe toti aia de fac asta. Si, apoi, sa cumperi si sa mananci exact carnea animalelor cu pricina (fie ca-i de la fast-food, carrefour sau whatever).
In momentul in care ai trimis emailul ala, ai facut un statement (da, si cuvantul asta il stiu ipocritele corporatiste ale caror 95% din emailuri au la subiect FWD) impotriva intregului proces de transformare a animalului in hrana. Faptul ca tu te afli in capul cel mai indepartat al lantului nu te face mai putin responsabil.
Singura solutie daca vrei sa trimiti mailul ala? Evident, sa devii vegetariana.

Si aici ajung la urmatorul punct: tipele alea care devin vegetariene pentru ca nu suporta chinul animalelor sunt niste ipocrite si mai mari. De ce? Pentru ca aproape toate mananca peste.
Ori pestele, un animal foarte bine adaptat la ceea ce face in apa acolo, are un mare flaw de design (orgasm literar corporatist): nu poate sa vorbeasca/tipe/produca zgomot.
Asa ca, bineinteles, iti e mai usor sa-i infigi un cutit in burta, sa-i cureti solzii de viu, sa-i scoti matele si icrele si sa mananci ceva light aproape vegetarian. Si a doua zi sa dai fwd la emailuri, sincer revoltata.

In concluzie, sa nu va mai prind in inboxul meu cu emailuri d-astea lacrimogene. Actiune bai, asta vreau. ACTIUNE, nu vorbe!

PS: observati, va rog, ca n-am facut celebra legatura intre vegetariene si organul sexual masculin. Uite asa baiat de treaba sunt eu.

Scurta mea prezenta la nunta

2010-08-26T17:00:00.007+03:00

"I play only by my own rules", ii spun femeii in varsta (o baba), care se uita la mine cu o expresie ciudata pe chip, desi nu m-a intrebat nimic. Sigur, sunt obisnuit cu astfel de priviri: maioul negru cu gaurele, ochelarii de soare, pantalonii albi si pantofii negri, ce constituie imbracamintea mea, intotdeauna mi-au asigurat atentia celorlalti.
Imi trag nasul zgomotos, din cauza racelii, si intru in biserica. Dintr-o privire, cu dexteritate, analizez toate tipele din incapere si clatin din cap dezaprobator: fustele scurte din ziua de azi nu mai sunt ce-au fost. Ma asez undeva in lateral si incep sa ascult slujba. Nici acum nu inteleg de ce s-a intors toata lumea la mine cand am inceput sa aplaud la sfarsit. Nici macar asa, ca le-am dat startul, n-au aplaudat, needucatii.
Mirii stau amandoi in fata acum si vad cum transpiratia le curge pe fetele lucioase. Intr-adevar, e cald aici, de la toate babele astea infofolite si lumanarile lor uriase.
Incep sa ma plictisesc. Usurel, cu grija, scot mobilul Samsung Corby roz din buzunar si caut o retea wireless. Uite una: Bis. Sf . Maria 2010.

"Secured connection, WPA2. Baga-mi-as!", exclam.

Ma deplasez usor catre preot. Inca un pas si apoi inca unul .
"Psst..."
"Tu, robul lui Dumne..."
"Pssssttt..."
"...zeu, o iei..."
"Heeeeiii", exclam putin mai tare decat as fi vrut.
Preotul si toata lumea se uita spre mine. Zambesc carismatic. Ii soptesc preotului:
"Care-i parola la wireless?"
Sprancene ridicate.
"Parola? Wireless?"
"2010 god arond", raspunde popa grabit si oarecum sever.
Mirii se uita si ei la mine cu gura cascata.
"Vreau doar sa dau mesaje pe twitter pt aia de n-au putut sa vina", lamuresc eu.
Ma intorc la locul meu in timp ce popa reia ceremonia.
Scot iar telefonul si ma conectez. Intru pe facebook si actualizez wall-ul-ul cu niste poze pe care mi le fac ba asezat pe un scaunel din ala de pe margine si zambind larg, ba cu spatele la miri, zambind si mai larg sau facand mustati sfintilor de pe pereti, de-a dreptul ranjind.
Apoi se intampla nenorocirea.

MA PIS PE MINEEE!!!
Nevoia vine brusc si imperioasa. In ultimul timp mi s-a intamplat numai asa, de cand am fost la curva aia, la basarab. Ma uit cu disperare catre iesire. O multime aproape impenetrabila de oameni o blocheaza. Usor aplecat, impleticindu-ma, inaintez catre usita din spatele preotului. Acesta tocmai le da sa muste din piscoturile alea.
Ma usurez in spate acolo, pe langa un perete, cu jumatate de corp vizibil pentru invitati. E asa bine...!

Ma intorc la locul meu exact cand ceremonia se incheie. Lumea tocmai se retrage catre iesire, cu lumanari, flori si toate cele.
Intotdeauna incerc sa ma feresc de momentul asta, cand se fac pozele. Vreau sa evit sa fiu tinta intrebarilor viitorului junior: "Da' asta chelios si burtos cine e?". N-o sa fiu acolo sa-i spun ca sunt noul lui motherfucker.
Lumea a iesit aproape toata, cand, deodata, se aude un tipat.
Toata capetele se intorc.
Baba de la inceputul articolului sta in genunchi in spatele altarului, in extaz:
"Uite maica icoana. A plans cu lacrimi de aur!"

Cumva, petrecerea de la restaurant nu se mai tine, asa imi spune mirele in timp ce plecam spre casa. Pacat, pusesem ochii pe sora miresei.

Hotii de sigle

2010-08-23T17:29:00.001+03:00

Doua lucruri se puteau fura usor de la masina prietenei mele: sigla din fata si un capacel de la carligul de tractare. Au disparut amandoua in mai putin de 4 luni.
Si, daca pe de-o parte e bine ca masina arata ca dracu si astfel nu mai e nimeni interesat sa o fure/zgarie/sa se uite la ea, pe de alta parte e naspa, pt ca arata ca dracu.
Iar in acest context, dracul nu e diavolul ala cu trasaturi fine si elegante (asa cum viseaza ~~proaste~~, ~~retarda~~ fanele Twilight)(inca o paranteza: procedeul asta de a scrie un cuvant pe care sa-l tai si sa scrii apoi un "antonim" al cuvantului respectiv este atat de raspandit pe bloguri incat vad ca au bagat optiunea direct in blogger - nici macar impresia de originalitatea sa n-o mai ai). Nu, dracu' arata oribil, exact ca o masina fara sigla din fata si asta-i ocazia cu care inaugurez procedeul literar "circular reference".

Sa furi sigle de masini este o afacere extraordinara. Pe langa faptul ca iti insusesti obiectul, in acelasi timp, creezi si cererea unui astfel de obiect pe piata.
De exemplu, eu am nevoie acum de o sigla seat. Si stiu ca se afla cel putin una second hand si ieftina, undeva, in bucuresti, de vanzare.
Asadar, tu, ala de-ai furat-o, du-te si pune-o la loc. Iti las banii sub roata din fata dreapta (da, imi este evident ca si jantele ti-au atras atentia).

Liberul arbitru

2010-08-18T22:57:00.000+03:00

Ca orice om intreg la cap, simt nevoia din cand in cand de schimbare. Uite asa reusesc sa ascult si black metal si hip hop, sa vad filme horror de mana 3-a si filme foarte bune, sa citesc fowles si apoi maneaua literara dan brown, sa scad de la 100 la 80 kg, sa imi tai ciocul desi stiu ca arat ca o bila cu nasul mare fara.
Si asa, inconstient, ma schimb de la un an la altul. De exemplu, am inlocuit placerea de a scrie versuri sau proza cu dejectiile zilnice de pe blog, desi stiu ca oricine poate fi amuzant si interesant daca injura si daca vorbeste de rau societatea din Romania. Dar ma sufoca ura mai ceva decat cravata pe Martin Eden.
Ne schimbam continuu, asta e ideea principala. Cateodata am un sentiment foarte ciudat fata de mine insumi: ca atunci cand, intamplator, iti dai seama ca un coleg anost de liceu sau facultate, cu care n-ai vorbit niciodata mai mult de 2 cuvinte, are si el o personalitate. Ca in spatele tacerii lui insipide, te judeca. Ma surprind cu atitudini si reactii pe care nu le-am avut niciodata. Si cu pareri.

Principala mea nemultumire o constituie traditia. Facem lucruri pe care nu le dorim doar pentru ca, in opinia generala, trebuie facute. Si chiar daca spiritul inca tanar, deci rebel, te indeamna sa faci lucrurile pe dos decat ar trebui (fara a fi insa emo, cea mai de cacat forma de rebeliune), situatia ramane: societatea te condamna. Iar societatea nu e ceva ce poti ignora, oricat ti-ai baga pula in ea.
De exemplu, imi pot trece blogul asta pe CV si sa pastrez speranta de a ma angaja pe vreundeva? Ma indoiesc, desi articolele de aici spun mai multe despre mine decat toate studiile pe care le am. Dar societatea e construita pe minciuna. Pe obligativitatea de a da informatii false despre tine doar pentru a face o impresie buna, pentru a te incadra in anumite tipare.
Societatea te impiedica sa fii tu insuti. Si, incet, incet, te schimba. Te face sa privesti cu ochi rai
orice manifestare excentrica, sa respecti traditiile. Sau, din contra sa nu mai respecti absolut nimic, din dorinta de a iesi in evidenta, dar intrand astfel intr-un alt fel de banalitate. Sa ajungi un individ cu personalitatea mulata pe a celorlalti.
Si, fie ca esti un traditionalist convins, fie ca esti un rebel anarhist, cand vei constata ca nu esti unic deloc, va fi prea tarziu ca sa devii tu insuti. Va fi prea tarziu sa te comporti asa cum numai bunul tau simt si liberul arbitru iti dicteaza.
Vei alerga in continuare cu limba scoasa dupa aprecierea altora.

Lacerate the stupid

2010-08-18T00:07:00.001+03:00

Filmele proaste exista din acelasi motiv din care exista si Divizia A sau manelele. Pentru ca exista oameni suficient de prosti care sa investeasca, altii si mai prosti care sa participe si, cei mai prosti dintre toti, oameni care sa le priveasca, asculte, cumpere etc.
Ca doar nu-si inchipuie nimeni ca actorii sunt cu totii talentati si cu o mie de fetze. Sau ca fotbalistii stiu toti sa dea cu piciorul in minge. Sau manelistii sa ... orice (ei sunt buni doar la luat gloante (tarnacoape in zonele rurale) in cap (in cap si in zonele rurale) ).

[...]

Doar ce m-a enervat un taran si mi-a intrerupt sirul (atat de logic) al gandirii de inginer. Suna pe nr. prietenei mele, balmajeste ceva de neinteles cum ca are telefonul de pe net, moment in care intru eu, in calitate de baiat rau la telefon:
"Alo?", intreb cu glas sever
"Alo" se aude un glas ca din fundul veceului din curte. "Cu cine vorbesc?"
"Cum adica cu cine vorbesti? Tu ai sunat, cine esti?"
"Vreau sa vorbesc cu tipa de mai devreme"
"Ai gresit numarul"
"N-am gresit, am numarul de pe net"

Inchid. Suna iar.
"Vreau sa vb cu tipa de mai devreme. Am numarul de pe net...intelegi tu..."
"Daca vrei sa vb cu o tipa, sun-o pe ma-ta" il las eu sa inteleaga prin faptul ca ii inchid iar telefonul.
Oricum, am replica pregatita daca mai suna inca o data. Si, pt ca boul nu suna cu nr. ascuns, o sa-i postez si numarul pe site-uri gay impreuna cu niste poze.

[...]

Ziceam de filme si de motivatia filmelor proaste: exista actori prosti, ei ce pot sa faca? Sa moara de foame? Sa isi dispere prietenii cu interpretari penibile la petreceri? Sa se angajeze ospatari si sa povesteasca cu trista speranta de faima pe care o au in fata?
Bai, stiti ce? Nu mai pot scrie despre asta. M-a enervat dobitocul ala prea tare. In pula mea, ce labagiu cretin trebuie sa fii sa te apuci sa suni aiurea ca sa vorbesti cu "tipe". Si, mai ales, ce pula mea poti tu, labagiu cretin, sa vorbesti cu o tipa? Sigur, telefonul iti ofera o anumita siguranta: nu ti se vede fata plina de cosuri si grasime si ochii tampi. Dar, un mare dar, prostia nu o poti ascunde. Chit ca suni tu in speranta ca dai de o curva pe care sa o amagesti cu bonurile de masa ale parintilor.
Dar, imi dau seama pe masura ce scriu, pur si simplu noi, aia cu IQ-ul peste medie, nu ne dam seama ce inseamna sa fii prost. Prostia in primul rand presupune sa nu iti dai seama de aceasta dizabilitate nici cand iti este aratata cu degetul. Din acest punct de vedere, prostii sunt asemanatori cu nebunii. Creierul lor, chiar daca nu prea dotat, are un mecanism de aparare impotriva lucurilor evidente deranjante.

O alta idee: mai nou, exista un punct in care Multimea X a prostilor se atinge cu Multimea Y a inteligentilor - este vorba, desigur, de limbajul licentios. Dar sunt diferente subtile intre o trimitere intelectuala in pizda ma-tii si una imbecila. In primul caz pizda ma-tii e ceva abstract, simbolizeaza un loc ascuns, mistic, din care te poti intoarce numai schimbat. E un loc al remodelarii si al schimbarii preconceptiilor. In al doilea caz insa, al imbecililor, pizda ma-tii e fix o pizda, ba chiar una neagra, mare si paroasa. Ea nu reprezinta nimic altceva. Diferenta asta, daca nu e perceptibila la nivelul convorbirii, exista cu siguranta la nivelul imaginatiei individului.

Nu intamplator, azi am citit ASTA. Si tot nu intamplator am scris acum putin timp ASTA. Suntem inconjurati. Suntem cu armele de jucarie in sus, si-s in forma de bloguri.

Faza lunga

2010-08-16T23:34:00.001+03:00

Intorcandu-ne din vacanta, pe valea prahovei, noaptea, o gramada de bucuresteni se ingramadeau in sens invers fata de noi, de parca se dadeau mici si bere pe gratis in statiunile montane. De parca alaturi de o noapte de cazare gratuita primeai si asistenta speciala din partea domnisoarelor de la barurile hotelurilor. De parca in capitala aparuse ciuma bubonica si toti bucurestenii fugeau precum sobolanii cand vine apa.

Si, daca drumul oricum e nasol cand ai o coloana de masini cu farurile aprinse pe sensul opus, ei bine, atunci cand se gasesc idioti care "uita" faza lunga, totul tinde sa se transforme intr-un drum mai neplacut decat o plimbare cu masinuta prin intunericul din tunelul groazei, impreuna cu un popa catolic, daca ai mai putin de 12 ani. De fapt, nu-i vorba de indivizii aia care "uita". Le bagi si tu faza lunga, isi dau seama si trec pe faza scurta. Le aplici stigmatul de idiot si treci mai departe fara sa te superi prea tare.

Dar sunt aia cu farurile reglate prost sau cu farurile mult prea puternice, care te orbesc si cand merg cu faza scurta. Si cand le bagi si tu farurile in ochi, schimba si ei rapid pe faza lunga, ca sa-ti dai seama ca ei merg regulamentar, de parca acest lucru ii exonereaza de raspundere.

In fine, sa vorbesc despre soferi e ca si cum as discuta despre studentii de la politehnica: sunt atat de multi si e atat de usor sa devii unul, incat, daca te numeri printre ei, ai mari sanse sa fii un idiot notoriu.

Cum am fost cu cortul la munte, am facut urmatoarea observatie: majoritatea romanilor trecuti de 40 de ani se duc la munte cu cortul ca sa stea. Ei campeaza si se apuca de facut provizii: strang ditai stiva de lemne, ancoreaza corturile cu tarusi, pietre, franghii, le acopera cu tot felul de materiale impermeabile, isi umfla saltele si perne ba chiar monteaza si o piscina gonflabila intr-un colt al perimetrului. Ziua intreaga si-o petrec cu aceste nimicuri si cu supravegheatul taberei. Stiu tot ce misca, sunt prezenti si deranjati tot timpul. Seara fac foc de tabara si gratar.

Spre deosebire, turistii straini, indiferent de varsta, vin sa faca traseele montane. Absolut toti inarmati regulamentar cu bocanci, pantaloni scurti, rucsac, busola, ceas, lanterna, bete, pelerine de ploaie, ap. foto dslr si tot ce se poate cara intr-o excursie pe munte.

Se spune ca pentru a avea un final reusit trebuie sa bagi o concluzie amuzanta si care sa sumarizeze esenta articolului. Asadar: ornitorincii pot trai 15-20 de ani. Si, in tot acest timp, nici ei nu-si dau seama daca sunt pasari, reptile sau pur si simplu visul pervers al unui zoofil.

Si da, am spalat de Sf. Marie. God damn me!

Intalnirea mea cu Dumnezeu

2010-08-05T23:33:00.003+03:00

Daca mi-ar fi spus cineva ca d-zeu asculta Pantera, i-as fi spus ca e nebun din doua motive: intai si intai pt ca Pantera nu canta o muzica chiar religioasa si, in al doilea rand, pt ca lui d-zeu ii lipseste motivul de a asculta Pantera: el n-a fost niciodata un adolescent cu cosuri pe fata, astfel incat sa simta nevoia de a se refugia intr-o muzica violenta, anarhista. Dar m-as fi inselat. In curand, aveam sa-l intalnesc.

Primul semn ca azi urma sa il intalnesc pe d-zeu a fost un mercedes alb, parcat pe trotuar, pe langa care am trecut dimineata. Pe latura dreapta a masinii scria cu litere rosii de tipar: "Domnul e aici, printre noi! Roaga-te!". Pe capota scria: "Inchina-te la Iisus" si, in fine, pe portbagaj: "Domnul e cu ochii pe tine!"
Am privit peste umar un pic stanjenit: nu-mi place sa fiu privit pe ascuns.
Al doilea semn a fost in metrou. Chiar in fata mea, pe scaun, o doamna de vreo 40 de ani citea o carticica mica, religioasa. M-am simtit cool pt ca eu nu cred in asemenea prostii.

Dumnezeu avea sa-si faca aparitia abia noaptea, dupa ce m-am culcat. Visam: in vis ma trezeam din somn, chiar in patul meu. Parea destul de real, numai ca in pat, asezata in fund statea o tanara domnisoara, blonda si destul de necunoscuta. Am privit-o pe jumatate adormit. A deschis gura sa vorbeasca, dar din gura ei a iesit doar un marait agresiv, ca de caine. Apoi a a facut o miscare brusca spre mine. Speriat, m-am trezit de-a binelea: eram in patul meu, transpirat, cu inima batand puternic si in jurul meu bezna. Apoi am auzit iar maraitul.

Cand am deschis ochii, era liniste. M-am ridicat din pat si am aprins lumina, apoi m-am intins iar. Dupa nici 2 minute aud usa de la camera deschizandu-se putin. M-am uitat surprins la ea si am vazut in spatele geamului o umbra inalta. Apoi am vazut o mana, patrunzand prin deschizatura ingusta: o mana neagra, cu pielea ca cea de pe labele gainii si cu niste unghii mari, ca niste gheare circulare, negre si ascutite. Se indrepta usor catre intrerupatorul de lumina. Atat de usor incat parea un slow-motion.
Mi-am dat seama ca va fi o situatie neplacuta daca va inchide lumina, asa ca am sarit din pat si am trantit cu putere usa. Prea tarziu, din pacate, mana a apucat sa loveasca intrerupatorul, apoi usa s-a deschis violent, impingandu-ma in pat. Liniste.
Am ramas impietrit, cu toate simturile ascutite la maxim. Nu am auzit nimic, apoi, pe masura ce ochii se obisnuiau cu bezna am vazut o pata neagra profilandu-se pe perdea. Era nemiscata, dar avea forma unui om, cu siguranta. Am luat telefonul mobil, am intrat pe facebook si mi-am updatat wall-ul: "Someone's in my room. Suspense..."
M-am ridicat din pat usor si m-am indreptat catre intrerupator, cu teama. Nici o miscare.
L-am apasat, camera a fost inundata cu lumina si, pentru prima oara in viata, l-am vazut pe dumnezeu.

Statea in dreptul ferestrei si ma privea fix. A miscat usor mana spre laptop si din boxe a inceput sa se auda Pantera, Uplift.Arata ciudat: cam toata pielea lui era ca cea de pe labele unei gaini, neagra. Avea cioc si gusa. Dar nu era dezbracat: purta un costum negru si cravata.
A intins degetul catre intrerupator si lumina s-a stins si s-a aprins la loc. Imi arata faptul ca poate sa faca ce vrea.
Apoi, dupa ce m-a analizat un pic, mi-a spus:
"Ah, scuze, asta nu-i planeta gainilor negre?"
"Poftim?", am raspuns eu.
"Planeta gainilor negre? Nu-i asta"
"Pai ce limba vorbesti?"
"Nu stiu. Corpul meu se adapteaza automat la limba pe care o vorbeste interlocutorul"
"Is that so?"
"Yes it is"
"Nu, nu e planeta gainilor negre."
"Cacat!"
"Cine esti?"
"Ce planeta e?"
"Pamant"
"Ah, Pamant, da...ASE? Hagi?"
"Ah, planeta gainilor negre, da...supa? Gratar?"
"M-ai intrebat cine sunt..."
"Stii ce?", l-am intrerupt brusc "nu vreau sa stiu cine esti. Intri peste mine in casa noaptea la ora 2, cu fatza asta, cu intrebari despre gaini. Ce pana mea e asta?"
A facut o pauza sa-mi dea timp sa ma calmez.
"Sunt Iisus Hristos"
"Cine?"
"Iisus"
Am scos telefonul mobil si am scris repede pe facebook: "Iisus is a chicken!"
"Dovedeste!", insist eu, desi un om cu aspect de gaina aflat noaptea in camera mea nu poate fi decat Iisus.
Duce mana la buzunar si scoate o carte de identitate pe care mi-o arunca. Ma uit pe ea:

Nume: Iisus Hristos
Tata: ceilalti doi din sfanta treime
Mama: Maria
Oras: Bethleem
Data nasterii: 1.1.0

"E-n regula", raspund. "Ce vrei?"
"Aparent am gresit planeta. Sunt in tura cateva milenii si trebuie sa o fac pe mantuitorul pe toate planetele din partea asta a Galaxiei. Asta e jobul meu: azi trebuia sa apar pe planeta gainilor negre. Acum imi dau seama ca sfantul duh a incurcat coordonatele. O sa-i fac raport pe tema asta."
"E un job?"
"Un job"
"Platit bine?"
"E doar o etapa. Suntem mai multi Iisusi, pentru mai multe galaxii. Facem voluntariat si cine strange cele mai multe puncte va fi ales Dumnezeu. Ala care are o moarte dureroasa pe planeta primeste puncte bonus"
"Si cat mai ai pana sa ajungi dumnezeu"
"Planeta gainilor negre ar fi ultima"
"Deci teoretic esti Dumnezeu"
"Da. Putem spune asta"
"Atunci, inainte sa pleci spre alte planete si sa ma lasi sa dorm, am o intrebare pentru tine"
"Da?"
"Cine-a fost primul? Oul sau gaina?"
"Ah, una clasica. Gaina, evident. Am citit in Libertatea saptamana trecuta"

Apoi am deschis ochii. In camera se auzea un marait amenintator: era vecinul, dadea gauri in pereti.

Despre capitala

2010-08-04T22:42:00.001+03:00

Ma gandesc la Bucuresti ca la o amanta, in secundele post-ejaculare. Adica cu regret si furie. O furie adanca, sincera, care imi face zona de langa tample sa zvacneasca vizibil.
Tot ce urasc pe lumea asta e de gasit in Bucuresti: oameni needucati si oameni educati care se comporta needucat ca sa nu para mai prosti, infumurare, drumuri proaste, mizerie, blocuri cenusii, chibrit-like, cu aparatele de aer conditionat la vedere, politicieni pitici, nepotism, paznici agresivi, ziarul libertatea si manelisti.

Si femeile. In Bucuresti nu exista prea multe familii care sa fi avut un statut social stabil mai mult de o generatie. Este atat de plin de parveniti, incat societatea parca are un bolovan legat de gat intr-o apa cu cativa centimetri mai sus de nivelul nasului. Societatea, aflata in aceeasi apa inalta, parca a primit un sut in testicule si simte nevoia sa se ghemuiasca cateva minute, sa-si revina.
Astfel, femeile pana in 30 de ani sunt majoritatea foarte vulgare: de la imbracaminte, coafura, oja pana la tonul vocii si cuvintele care le ies pe gura. Din pacate, aceasta obscenitate nu este contrabalansata de o cultura generala sau o valoare personala intr-un anumit domeniu (faptul ca ele sug pula cu maiestrie nu se pune): este doar tiganie imprumutata.

Aceasta tiganizare e mai vizibila la barbati, dar asta nu ma deranjeaza, ba, din contra, mi se pare un lucru bun. Cu cat mai multi cocalari in jur cu atat concurenta pentru un job/prietena cool va fi mai mica..
Eu unul cred ca totul a pornit in '98, cu ocazia campionatului mondial de fotbal. Atunci presa franceza s-a referit la fotbalistii romani prin cuvantul "tigan" si acestia, ca protest, si-au vopsit toti parul galben dand startul unei mode de atata prost gust, incat va uni intr-o masa amorfa de tarani, pana la urma, toti barbatii din capitala, indiferent de etnie.

Apoi e problema banilor: toata lumea in Bucuresti este atat de ahtiata dupa bani incat toate conversatiile, actiunile, manifestarile converg catre acestia. Toata lumea vinde ceva. Si daca nu vinde, atunci cumpara cu speranta de-a face o afacere. Te duci la cumparaturi intr-un super magazin? Nu exista stand la care sa nu te opreasca o tanara domnisoara care sa-ti vare pe gat un produs de calitate superioara. Nu exista zid pe care sa nu se afle o reclama, metoda de a te distra care sa fie gratuita si nu exista oameni care sa te opreasca sa te intrebe ceva informativ.
Singurul motiv pentru care un alt bucurestean intra in vorba cu tine sunt banii pe care spera sa i-i dai degeaba.

DT

2010-08-04T20:50:00.001+03:00

Desi nu-s amator de porno vintage, m-am uitat recent la filmul Deep Throat. Spre uimirea mea, am constatat urmatoarea diferenta intre filmele (nu doar alea porno) din ziua de azi si cele din anii 70:
daca astea recente, prin subiectele abordate, prin situatiile in care sunt pusi actorii, prin vulgaritate si obscenitate parca vor sa se apropie de filmele porno, pe vremea aia, invers, un film porno tindea sa se apropie de un film normal, avand o poveste, daca nu credibila, cel putin jucata cu bun simt de catre actori.
Si chiar si fazele hardcore erau altfel interpretate: cu o atitudine lipsita de vulgaritate, daca pot spune asta cand ma refer la o scena de sex oral.
Sau poate ma uit eu doar la filme porno moderne proaste.

Reclama

2010-08-02T23:39:00.001+03:00

Printre lucrurile care imi displac cel mai mult si pe care nu le pot evita, sunt reclamele. Poate ca ura mea isi are radacinile in perioada pre-internet, cand ma uitam la filme la televizor si din jumatate in jumatate de ora se dadea un sfert de ora de reclame.
Poate ca a inceput atunci cand tvr1 nu a difuzat celebrarea castigarii cupei mondiale la fotbal pentru ca au bagat 20 de minute de reclame, fortandu-ma sa ma dau jos din pat si sa ma uit pe internet.
Sau poate ca ura mea s-a aratat sub forma unor pumni stransi azi dimineata, cand, traversand o piata in drum spre serviciu, mi-am dat seama ca toti oamenii aia sunt stransi acolo ca sa imi ia, intr-un fel sau altul, banii.
In ziua de azi, notiunea de schimb nu exista: nu poti spune aproape in nici o situatie ca dai ceva pentru a primi altceva de o valoare echivalenta. Absolut toata lumea vrea sa castige ceva la un schimb. Tu insuti, intotdeauna, cauti chilipiruri.

Dar revin la reclame si la modul in care prezinta orice cocktail de chimicale drept sursa de energie si fun.

Este evident acest lucru: reclama nu reprezinta decat o metoda de manipulare al carei obiectiv este sa te faca sa cumperi produsul. Acum, in functie de copywriter, ele sunt mai bune sau mai rele, dar majoritatea apeleaza la cateva elemente sigure (din pacate nu am studiat nimic in acest domeniu, deci totul vine doar pe baza observatiilor facute in timp ce, cu paharul de laptic cu ciocolata in mana, privesc la tv reclamele la bere):

1. Toate personajele care au un rol intr-o reclama fie arata superb, fie sunt animale.

Unul din scopurile reclamei este de a-ti arata viata asa cum ti-ai dorit intodeauna sa fie: TU, in realitate un sociopat gras si mediocru, TU esti playboy-ul amuzant, inteligent si musculos sau bomba sexy, amuzanta si inteligenta in jurul caruia/careia se invart o gramada de prieteni cu zambete largi si dinti albi, perfecti. Practic, reclama reprezinta ceea ce ai visat tu intotdeauna pe cand te culcai singur si plin de cosuri, numai ca te scuteste sa-ti mai imaginezi detaliile.
Si ce constituie liantul, legatura intre realitatea din jurul tau (apartament ceausist, par gras, plin de matreata si-o lipsa mare de prieteni) cu cea din reclama? Este chiar produsul, acea mica cutie de racoritoare pe care o tin toti in mana, acea cutie de prezervative pe care le folosesc toti negrii dotati, acea pasta de dinti care iti albeste dintii. Subliminal, vei vrea sa substitui universul tau cenusiu, real, cu cel paradisiac din reclama. Subliminal, vei primi o mare muie.

2. Produsul este mai bun, pentru ca i se face reclama.

Ei mizeaza pe faptul ca tu, cu varsta cuprinsa intre 5 si 90 de ani, vei face o deductie logica: astia au bani sa faca reclama, rezulta ca produsul se vinde, rezulta ca produsul e mai bun decat altele. Deci, cu alte cuvinte, te conving de faptul ca este okay sa platesti o suma in plus, pentru ca primesti un produs de o calitate superioara altora. Mai trebuie sa insist asupra falsitatii acestui lucru? Clipul nu iti ofera nici o garantie sau demonstratie reala a ceea ce poate face produsul, sau exista amanunte scrise cu asterisc si font de 8.

3. Parerea specialistului

Reclama simuleaza o parere. In mod normal, daca nu ar exista metode de marketing, ca sa alegi dintre sutele de produse de acelasi tip te-ai baza pe experienta altor oameni, carora le-ai cere o parere sincera. Dar reclamele se grabesc sa te convinga ca nu ai nevoie de acest lucru.
Specialistul din reclama se gaseste sub diferite forme: cazul cel mai raspandit este cel al medicului. Halatul ala alb si stetoscopul atarnat de gat te conving mai mult decat orice altceva, pentru ca, in general, esti obisnuit sa nu contrazici medicul. Medicul stie ce spune, nu recomanda el degeaba daca recomanda. Si prezenta lui in reclama iti insufla sfiala aia pe care o ai in cabinet cand te pune sa-ti dai bluza jos.
E bine sa nu contrazici medicul.
Desigur, oamenii suspiciosi si rai, ar putea vehicula ca, pentru o anumita suma de bani, un medic ar putea recomanda un produs ca fiind excelent. Dar ce fel de oameni sunt aceia? Rau intentionati, cu siguranta.

Alte forme de specialisti: zugravul, betivul, omul de afaceri.

Asa cum spuneam in introducere: cand vei merge urmatoarea data prin oras, uita-te in jur la oameni si gandeste-te la faptul ca singurul scop pentru care se deplaseaza in jurul tau este pentru ca alearga dupa bani. Banii tai sau banii altora. Si motorul acestui efort il reprezinta dorintele insuflate de reclame: masini care ating suta la ora in 3 secunde, sisteme audio profesionale, vacante de vis in insule exotice.
Lucruri bune, dar complet supraevaluate.

Studiul

2010-07-31T08:07:00.001+03:00

Cei de la Realitatea au postat ACEST articol, de parca ar fi citit ce am scris aseara. 40%? Romania a castigat la fotografie intrecerea cu tarile africane.
Desi, studiul a fost realizat de Facultatea de Sociologie, iar astia sigur s-au dus prin vreun club gen Bamboo sa intrebe.

Multa cultura, putini neuroni

2010-07-30T22:08:00.002+03:00

Daca as avea 1 ron pentru fiecare om pe care l-as vrea mort, atunci as fi milionar, iar daca mi s-ar si indeplini dorinta, in bucuresti cozile la kfc ar atinge minime istorice, metroul ar fi pustiu la ora 9 dimineata iar pe autostrada spre mare ar zbura ciulini de colo colo in bataia vantului, nederanjati de nimeni.
Benzinariile ar renunta sa mai aduca diesel, apoi, dupa un timp, ar renunta si la benzina.
Ziarele s-ar scrie de mana si n-ar fi ziare, ar fi doar hartie igienica folosita pentru a marca teritoriul.
Batranii ar continua sa-si duca viata de pensionari in apartamentele ceausiste, dar n-ar mai avea cine sa le dea pensia si n-ar mai avea nici la ce post tv sa se uite.

Cu siguranta ati observat ca exista, in jurul vostru, oameni prosti. Dar, cum acest lucru nu este un amanunt interesant, imi duc observatia mai departe: exista oameni culti care sunt prosti. Adica, avand norocul sa creasca intr-o familie care i-a impins de la spate sa citeasca/invete etc. au strans un anumit bagaj de cunostinte care sa le permita sa insire doua vorbe despre un anumit subiect.
Si ce-i place prostului cel mai mult in viata? Exact! Dar, pe langa asta, ii place sa se auda vorbind. Si ce poate fi mai usor decat sa te dai destept cu idei imprumutate?
Desigur, intelepciunea in general reprezinta un amalgam de idei imprumutate, dar un om inteligent reuseste sa le dea o nota personala, pentru ca le intelege, nu doar le repeta. Omul cult dar, cu riscul de-a repeta, prost, nu trece mai departe de ceea ce i se arata evident cu degetul. E tipul de om care citeste o carte doar ca s-o adauge pe lista, nu pentru ca ar simti nevoia sa o citeasca.
Si nu e genul de om care sa vorbeasca despre lucruri despre care nu a citit inainte. El a pornit pe calea minciunii si, apucand sa lase impresia de om doct, nu poate risca sa strice aceasta imagine.

Chiar azi, in timp ce ma indreptam spre casa, in metrou, la 10 metri de mine, un tigan incaltat cu sandale si sosete vorbea la mobil. Cu voce tare, puternica, se ruga de interlocutor sa-i imprumute masina ca sa-si "rezolve treaba". Dupa cinci minute de rugaminti, promisiuni, familia moarta de cateva sute de ori, termina convorbirea si inchide telefonul. Apoi aud ca-i spune unuia din indivizii cu care era impreuna:
"I-am cerut masina peste weekend, sa -mi fac si eu treaba. Cica imi da Solenza. Pai ce gatu ma-sii sa fac io cu Solenza? Ma pis pe ea de masina, fara aer conditionat, fara spatiu, cum merg cu ea pana la mare?"

Oamenii culti dar prosti se aseamana tiganului asta: au pretentii de domni, insa nu sunt in stare sa-si cladeasca singuri imaginea. Imprumuta tot mai mult, ca sa aiba cu ce se lauda, apoi, la un moment dat, incep sa priveasca cu superioritate in jur, declamandu-si parerile.
Dar nasul meu fin simte alena fetida, chiar si de la distanta.

De ce nu mi-as lua 307

2010-07-27T23:51:00.002+03:00

Stiti reclama aia la renault clio in care socrul se uita la viitorul ginere si-i spune: "Cel putin ai o masina frumoasa!"? Ei bine, daca esti urat cu spume, fara viitor (urat, sarac, cu p#la mica, vorba lu' parazitii) si ti-ai luat 307, atunci sansele tale de a impresiona sunt mai mici decat sanii gimnastelor chineze.

Sigur, va veti intreba, atunci de ce nu mi-as lua eu o astfel de masina? Din acelasi motiv pentru care nici nu mergi la curve: numai pentru ca poti si ai ce-ti trebuie pt ele (insert dick joke here) nu inseamna ca reprezinta si o alegere buna.

Deci, iata top doi cele mai naspa situatii posibile in care sa ai 307:

1. Esti la un bar in forma de potcoava. Ca in filmele americane, vis-a-vis de tine sta o tipa buna, cu tatele mari (era sa zic si blonda, dar dupa aia primeam prea multi vizitatori de la cautari pe google de genul : blonda buna cu tatele mari.) Tipa iti zambeste cu subinteles de fiecare data cand arunci ochii spre ea, asa incat, la un moment dat, ochii tai sunt numai in decolteu, iar zambetul ei este transformat intr-un ranjet continuu.

Te ridici, nici prea repede dar nici prea lent, exact asa cum ii sade bine unui viitor patron cu inceput de burta si te indrepti spre ea cu o erectie subminata doar de tracul pe care incepi sa il simti. Pana sa ajungi la ea, nu ai gasit nicio replica buna, asa ca scoti cheile de la masina din buzunar si incepi sa te joci cu ele, incurcat.

"Buna", spui tu.

"Merci", raspunde tipa, prefacandu-se ca nu observa picaturile de saliva cu care ai stropit-o cand ai deschis gura.

Apoi vezi cum se incrunta cu ochii fix pe mainile tale:

"Ai masina?"

"Bineinteles", te dai tu mare.

"Frantuzeasca?", intreaba ea mai departe din ce in ce mai serioasa.

"Frantuzeasca".

"307??????????"

"Exact. Incredibil, cata intuitie", exclami (nu fara urma de ironie misogina), fara sa iei in seama tonul din ce in ce mai agresiv, ba chiar confundandu-l cu un interes maxim pe care il manifesta tipa fata de tine.

Dintr-o data, cu stupoare, observi cum, cu mare viteza, tipa scoate un pistol din geanta si-l indreapta spre tine:

"Pleaca de langa mine!"

"....", spui tu cacat pe tine de frica.

"Pleaca!"

Te retragi usor cu spatele apoi te intorci si o iei la sanatoasa.

Din spate o auzi pe tipa cum tipa inca furioasa: "AM ALERGIEEE LA CHEI DE TREI SUTEEE SAPPPTE!"

2. Mergi spre mare, pe autostrada. Ai 180 la ora si simti ca i-ai mai putea da inca vreo 5. Astia sunt marja ta de eroare. Daca vine vreun smecher pe banda de langa, cu o viteza doar putin mai mare, mai accelerezi un pic in limita acestor 5 km/h, numai asa cat sa vada ca ai cu ce dar ca, din scarba, nu te pui cu toti puletii.

In masina e cald, pentru ca ai oprit aerul conditionat ca sa ajungi la viteza asta. Mergi cu mana pe schimbator, desi zace de 50 de km in viteza 5-a.

"Ce-as mai baga a 6-a, daca as avea", e unicul gand care-ti trece prin minte.

Si, intr-adevar, modelul de 307 cu 5 viteze e inutil daca simti nevoia imperioasa sa bagi a 6-a.

Dar destul despre aceasta masina. Nu-i nevoie sa mai dau motive, daca vreti sa va luati, luati-va. Eu v-am avertizat: daca ajungeti in situatiile alea doua de mai sus (foarte probabil), veti regreta amarnic.

PS: Acest articol, evident, este o gluma. NU va luati dupa el daca vreti sa va cumparati o masina.