Funcționarul și minunea

Măcar o dată în viață cu siguranță vei asista la o minune. Poate că vei câștiga la loto, sau un prieten de-al unui individ cu care ai mers odată în tramvai, va câștiga la loto, poate că vreo fată super drăguță se va combina cu cel mai pocit individ pe care-l cunoști, probabil chiar cu tine, sau poate că vreo moaște începătoare, încă nelămuită în privința naturii minunilor pe care trebuie să le facă, te va vindeca de surplusul de kilograme.

Ei bine, deși încă tânăr, eu am asistat deja la o astfel de minune. Să vă zic.
Acu trei luni, eram la starea civilă să-mi înregistrez copilul nou nouț. Evident că această înregistrare pentru a obține certificatul de naștere este un proces super degeaba, pentru care trebuie sa duci acte în original si fotocopie deși informațiile necesare ar putea fi transmise automat de către maternitatea la care a fost născut copilul.  Dar hei, nu am ajuns încă la un asemenea stadiu de minuni, pentru asta ar trebui chiar D-zeu să intervină.

Intru deci în clădirea unde se face înregistrarea, imaginați-vă o casă de modă veche, cu un vestibul înalt, lat, lung și plin de oameni. De-o parte și de alta sunt uși, ajungem imediat la ele.
În fundul antreului e un birou la care stă paznicul. În cazul de față acest nene are și alte responsabilități: nou veniții trec pe la el și el le aranjează documentele, le pune capse, le spune că domnu' ăla cu chelie e ultimul, așteptați că vă cheamă doamna înăuntru la zece. Bănuiesc că orice poate fi o meserie.

Ușile sunt așa: în capătul vestibulului o ușă pe partea dreaptă care duce la un xerox.
La mijlocul sălii două uși ferecate cu o ciudățenie a naturii, adică un sistem automat pe bază de carduri magnetice. Cât am stat eu la coadă, pe ușile astea s-au vânturat tot felul de angajați ai stării civile, ieșeau pe una din uși cu ochii în pământ de teamă să nu-i întrebe cineva ceva și dispăreau iute pe cealaltă de parcă se fugăreau unul pe altul într-un scheci cu Benny Hill.
Chiar la intrarea în sală, pe partea stângă, era ușa sălii în care se făcea înregistrarea.

Am intrat așadar în vestibul și m-am așezat la coadă. Fără să apelez la nenea paznic, lucru care m-a și făcut să asist la minunea de care ziceam și pe care v-o voi povesti imediat.

Paranteză: cât am așteptat, la o măsuță era o  familie încercând să completeze cererea de înregistrare pentru că, bineînțeles, există o cerere. Am câteva tehnici de a recunoaște oamenii needucați, eufemism pentru proști, unele implică să deschidă gura, altele nici măcar. De data asta i-am văzut după cum țineau pixul în mână, adica de jos de tot, ziceai că ce scriu cu pixul șterg dup-aia cu degetele. La butoane era ea, scria câte un cuvânt, se oprea, i-l arăta lu' bărbati-su, se încruntau amândoi nițel, se uitau cu suspiciune în jur, apoi mai scria un cuvânt și tot așa. Erau la secțiunea de adresă. Gata paranteza.

Și acum să vă spun despre minune. Am intrat în sala unde aveau loc înregistrările. Aici era o cucoană, vreo 40 de ani, figura ștearsă, neobservabilă, a funcționarului public. Meseria ei se compunea din următoarele acțiuni:
- lua actele de la solicitant și verifica să existe toate copiile de buletin, certificate de căsătorie etc
- punea actele în dosar
- scria într-un registru numele solicitantului și nr. de înregistrare
- scria pe un bon nr. de înregistrare pe care i-l dadea solicitantului

Ei bine, după ce i-am dat actele, am văzut, spre groaza mea, pt că am căpătat ceva experiență cu funcționarii publici în ultima perioadă, cum trăsăturile șterse încep să capete un contur agresiv.
- Domn'le, are trebui să vă dau afară.
- Scuze?
- N-aveți capsa pusă.

În acest moment mi-am dat seam de greșeala potențial fatală pe care o făcusem. Într-adevar, acest serviciu inestimabil de a pune capsa era furnizat de nenea paznicul din fundul sălii, cel pe care eu îl sărisem din schemă.

Cu cea mai acră figură pe care am văzut-o vreodată la un om, a luat capsatorul, mi-a prins documentele și și-a continuat pașii.
Inițial m-am enervat,  eu eram acolo să-mi înregistrez copilul, pe unde umblu eu feliciți omul și când i-a fătat pisica nu-l acuzi că n-are capsa pusă. Apoi însă am observat un lucru ciudat: femeia cu adevărat se mișca cu o repeziciune de automat: ia dosarul, pune documentul, scrie informatia, scrie bonul, pa și pusi.

Și de aici minunea pe care v-am promis-o: se pare că am găsit singurul funcționar public care e interesat de optimizarea procesului la care lucreaza. Femeia își știa pașii și chiar era hotărâtă să-i parcurgă în timpul minim posibil. Mare lucru.

Vremea demonilor

Mă tot întreb cum se naște un demon. Prin ce întâmplări nefericite, influențe nefaste și capricii ale sorții, ajunge demonul la maturitate în forma sa finală, diavolească.

Dar să o iau cu începutul. De vreo două luni sunt proaspătul posesor al unui copil, cum s-ar zice, sunt tatăl lui, e fiul meu. Nu am văzut făptură mai nevinovată de pe vremea când Kim, puiul de chow chow, scheuna și plângea într-un colț întunecat al camerei străine în care soarta îl aruncase.
Mă uit la el, e definiția heruvimului, e grăsuț, e neajutorat, e complet dependent de orice și oricine din jur. Când îl gâdili pe bărbie, râde. Când îl strângi în brațe, adoarme.

În altă ordine de iei, acum câteva zile mă uitam pe History Channel la o emisiune despre naziști. Mai exact despre zilele premergătoare campaniei din Rusia, când nemții au invadat Belarus. Ca idee, în cursul a trei ani de ocupație, nemții au omorât doar în Belarus mai mult de două milioane de oameni.

Ei bine, documentarul la care mă uitam eu arăta niște filmulețe din epocă foarte grafice:
- Am văzut un om scos din curtea unei case și aruncat în mijlocul străzii de niște soldați.Îl loveau cu niște drugi de fier, întâi peste picioare, în joacă, apoi din ce în ce mai sus și mai violent. Omul își apăra capul cu mâinile, încerca să se ridice și părea că apelează la rațiune, apoi a primit un drug în cap, se vedea sângele țâșnind, a dat sa protesteze din nou, dar de data asta mai moale, mai pașnic, ca și cum înțelesese și, înțelegând, renunțase.
- Am văzut un grup de femei dezbracate complet, împinse cu baionetele din spate, ca o cireadă dezumanizată.
- Am văzut apoi un alt grup de oameni care erau mânați spre marginea unui oraș. În spatele grupului rămăsese un copil care părea de vreo 3 ani, filmul era alb-negru, deci poate avea 4 sau 5 ani, oricum copilul ăsta rămăsese vreo douăzeci de metri în spatele soldaților și a grupului. Se împiedica, apoi se ridica în picioare și încerca să fugă după părinți, apoi iar cădea cu fața în noroi. Apoi o cizmă aplicată bine l-a convins să nu se mai ridice.
- Am văzut niște șanțuri lungi, ca niște albii de râu, doar că în loc de apă, pe fund erau cadavre și documentarul povestea cum au fost omorâți într-o singură zi 30.000 de oameni. Și cum ziarele care au scris de asta, au scris de 3.000, pt că până și pe vremea aia nu se mai auzise de o asemenea atrocitate. 
- Am văzut cum un general, venit să laude munca de purificare, a fost întâmpinat cu o scenă de execuție în masă. Cum arăta această execuție: oameni stând grupuri pe un câmp, fiecare cu câte o boccea, câte un căruț, care cu ce reușise să salveze. Stând și așteptând și așteptând și apoi ridicați  în picioare și mânați spre șanț și împușcați de aproape cu pistolul. Sec, fără dramatism, cu precizie și celeritate:  poc, cade peste șanț un bărbat, poc, o femeie, poc, un bătrân, un copil, mii și mii de oameni.
Și râul începe să dea pe dinafara albiei.

Vedeam toate filmulețele astea și, cumva, îmi simțeam corpul din ce în mai greu. Apoi a fost o scenă filmată de aproape: era o fata de vreo 10 ani stând cu familia pe câmp. Se uita fix în cameră,  ciufulită, murdară pe față, se uita cu ochi negri și serioși, cineva filma toata treaba asta.
Atunci, cum stăteam întins confortabil pe canapea, ca într-un moment de revelație, mi-am dat seama cât de real este totul. Fetița aia a existat, vă puteți imagina asta? Omul ăla lovit cu drugi chiar a murit ca un câine, vă puteți imagina asta? Copilul de trei ani alergând după părinți chiar a fost lovit în trecere cu cizma în spate, vă puteți imagina asta? Niște părinți și-au văzut copilul lovit cu cizma în spate, apoi au fost și ei împușcați, vă puteți imagina asta? 30.000 de oameni omorâți într-o singură zi, vă puteți imagina asta?

Deci când a început și când se va sfârși vremea demonilor? Cum se transforma heruvimii și cum ajung în loc de zâmbet să aibă rictus, în loc de mâini, automate, în loc de lapte, să bea sânge?

Șeful blocului cu cruci

- Unde e ?!?
Sprâncenele groase ale șefului se încruntară, unindu-se într-un V agresiv.
- Unde dracu e ăla bă, ne face să întârziem?

Mercedesul tocmai parca în curtea pietruita din spatele clădirii, porțile aurite închizându-se automat în spatele lui. Un discipol se repezi să deschidă ușa s-klass-ului, iar sfinția sa coborî cu greutate. Păși la fel de greoi spre intrarea în clădire, conștient de întreaga responsabilitate ce-i apăsa pe umeri.

Când intră în clădire ușile se deschiseră în fața lui singure, de fapt trase în lături de alți doi discipoli. Se îndreptă cu pași mici dar agresivi spre iconostas și deschise ușița aia mică lovind-o cu piciorul. Se uită după altar și îl văzu ascunzându-se acolo. Avea mâinile la urechi și se legăna înainte și înapoi, ca un aurolac de la Gara de Nord. Îl luă cu o mână de guler și cu cealaltă îl lovi dur peste ceafă: unde-ai umblat mă nenorocitule până acum, că deja s-a adunat lumea, deja suntem în întârziere. Treci încoace dobitocule...așa îl porcăia șeful, în timp ce îl îmbrâncea spre sala mare.

Intrară în sala mare, lăsând catapeteasma în spate și, încă îmbrâncindu-l pe individul care se poticnea și se împotrivea, tot cu mâinile la urechi, tot cu figura buimacă și tristă, se îndreptară spre șirul de scaune.

Invitații deja își făcusera apariția si cel târât de șef putu să-i vadă stând așezați:
- pe omul cu față buhăită și cucernică despre care se spunea că pictase pereții unei închisori, în fiecare celulă câte o scenă din viața mântuitorului Iisus, numit de catre deținuți Fra Ioangelico.
- pe idiotul cu rânjet pe față, datorită căruia toate mamele își închideau fiicele în casă. se zicea despre el că rătăcește călare pe străzi la amurg, cu pelerină neagră și pantofi albi și se însoară cu prima fată care-i iese în cale, dar numai pentru a divorța dimineața următoare.
- îi mai văzu pe marii dregători cu fețe porcine, despre care legenda povestea că timp de patru ani se transformă în moroi si umblă cheauni și morți de foame pe coridoarele palatului, sugând sânge.
- o văzu și pe femeia cu figură neroadă, în tinerețe una din atracțiile circului de stat, fiind singura persoană din lume care putea să vorbească către milioane de oameni fără să spună nimic

Șeful îl împinse brutal pe omuleț pe unicul scaun liber, cel central, cu aur și catifea, apoi își înălță glasul melodios:

"Și acum că și Dumnezeu este cu noi, să sfințim această minunată construcție, Doamneeee miluieeeeșteeee"

O poveste horror

Începe ca orice altă poveste horror. Sunt eu, omul banal din clasa medie, cu blugi și cămașă și freză dată, nu cu gel, cu ceară de păr, cu barbă nici lungă, nici d-aia de patru zile, o barbă sănătoasă.

Merg prin oraș, un oraș gri și cam trist dar altfel destul de sigur și neinteresant. Merg cu căștile în urechi ascultând formația aia de hipsteri, n-o știi, sunt cel mai mare și singurul fan.

Trec pe lângă oameni, clădiri, mașini, cobor la metrou. În cap am deja format în minte planul de fugă în cazul invaziei de zombies, adică morții vii, mâncătorii de carne, băutorii de sânge, purtătorii de mațe de om pe post de mărgele.

Ies de la metrou și merg spre palatul universul, haină neagră cu guler ridicat, pas rapid, figură serioasă, genul corporatist cu responsabilități. Deschid ușile cu mână sigură, fermă, de parcă mușchii ar fi de oțel, o încordare subtilă, o smucire ușoară, un gest grațios și gata, corpul meu se transferă în interiorul clădirii unde, de fapt, începe povestea horror. Părăsesc siguranța străzii unde doar morții vii ar fi o amenințare, dar nu cine știe ce, că-s lenți, și fără creier, și pătrund neinvitat și nesilit de nimeni în interiorul palatului.

În sală, două grupe de scaune, așezate în V, vedeți bine că două din laturile pentagramei sunt deja trase, orientate spre peretele alb și, în plus, proiectorul atârnă deasupra ca un baphomet ciung si chior.

Mă așez pe scaun cu fundul meu tăbăcit, mă las pe fesa dreaptă, apoi pe cea stângă, apoi, în sfârșit, răsuflu mulțumit. Gata, poate să înceapă.

Și partea horror începe.

Cursul de puericultură. 

Câte să fie? Vreo 15 cupluri: ea, mândră de burta ei umflată, el, mândru de burta ei umflată.

Fiecare cuplu trebuie să se prezinte și ai zice că e un lucru simplu, dar iată-i pe cei care cred că povestea vieții lor interesează și pe altcineva în afară de ei înșiși: terapii ale durerii, schimbări de paradigmă, de la cezariană la naștere naturală, de la sentimentele ei, la sentimentele lui, de la un el într-o ea, la o tortură pentru mine în sala palatului universul în cadrul primei lecții de puericultură. 

Apoi lecția începe cu adevărat prin vizionarea unor filme prezentând câteva nașteri. Nu una, nici două. Trei! Pot spune cu mâna pe inimă că de-acum mă pot uita fără jenă, ba chiar mâncând cu poftă o friptură raw, la cel mai hardcore torture-porn flick de pe lumea asta. Atât de imunizat sunt.

Dar să lasăm aspectele astea scabroase și să ne axăm pe tortura psihică. Imaginați-vă: o sală cu 15 femei însărcinate! Fiecare mai îngrijorată ca cealaltă, fiecare mai documentată si mai dă-te, că știu eu, doamne, copilul meu nu, niciodată și doctorul, las' că-i spun eu cum. fuck. this. shit.

Și omul care trecea pragul palatului cu capul sus, cu privirea curioasă, iese cu picioarele tremurând și speriat de-a binelea. 

Încă trei lecții.

Nesomn

Nu reușeam să dorm acum câteva nopți, mă întorceam, ba pe o parte, ba pe alta, mă întorceam mereu, ca obsesivul compulsiv la zăvor, ca soldatul la iubita de-acasă sau, într-un registru comic, de pildă, ca micul pe tigaie.
Simțeam așternutul transpirat și mototolit sub mine, trăgeam pătura doar ca s-o dau la loc deoparte, închideam ochii doar ca să-i deschid iar, ca și cum aș fi clipit prelung, aidoma fetelor de care mă tot îndrăgosteam în adolescență.

Pe geam se vedeau câteva stele și mă gândeam cum lumina a traversat miliarde de ani spațiul ca să-mi pătrundă mie prin cristalin, să străbată mecanismele minunate care alcătuiesc ochiul uman și să se oprească în retină, o stafie a unui lucru mort dinainte ca Pământul să existe. Mă gândeam că și eu voi fi mort în momentul în care privirea mea încă va traversa spațiul în căutarea acelui punct solid pe care nu-l va găsi niciodată.

Apoi gândurile au sărit aleator: mi-am amintit cum pe la 12 ani mă uitam în oglinda din baie și mă întrebam oare cum o să arat la 25 de ani, sau la 35 și acum, aproape la varsta asta mă uit iar în oglindă și mă întreb, oare de ce nu ne spune nimeni că viața trece prea repede?
Pe de altă parte, urmașii se vor uita la poze și filme cu noi, ne vor vedea așa cum pozam la douăzeci de ani, adica nepăsători și veseli și, probabil, nu vor ghici niciodată tristețea și nesiguranța care ne-au măcinat aproape tot timpul.

Mă zvârcoleam în continuare în pat, căutând ceva, nu știam ce, sau unde, daca un sentiment sau un gând, dacă în mine sau în afară. Îmi luam, de exemplu, soția în brațe, și simțeam căldura corpului ei reconfortanta. Apoi mă întorceam pe partea cealaltă și simțeam la fel de plăcut aerul rece.
Eram o medie a tuturor lucrurilor, nici bătrân, nici tânăr, nici gras, nici slab, nici frumos, nici urât. Nici nu dormeam, dar nici treaz complet nu eram. Îmi simțeam corpul apăsând patul și îmi spuneam da, uite, exist, apoi mă întrebam, cum pot să cred asta când știu că la un moment dat voi muri și nimic nu poate să mai fie după mine?

Și dacă ai putea opri timpul, ai face-o? Și dacă s-ar construi o mașină a timpului, ai vrea să te întorci înapoi?

Apoi am adormit și am uitat totul.

O balerină rusoaică

A mers cu pas ușor săltat spre pupa, a privit câteva momente apa de un albastru intens, dur, rece, neprimitor.

A simțit apa făcând contact cu ochii, o răceală neplăcută alunecând pe șira spinării, și-a simțit penisul retrăgându-se, apa închizându-se ca un capac de sicriu peste degetele de la picioare.

A dat din mâini, afundându-se, a clipit și a văzut plutind pe lângă el cadavrele de marinari, îmbuibate de apă, cu hainele putrezite și pielea străvezie. 

A văzut alunecând în adânc, sub el, silueta groaznică de ihtiozaur, a dat din mâini și a trecut pe lângă cuferele pline cu aur mayaș, plutind între ape.

A simțit cum plămânii i se micşorează, cum timpanele se afundă înăuntrul capului, conştient de apa apăsând deasupra lui, de vasele de sânge comprimându-se înainte de implozie.

A tras apă în piept și și-a simțit trupul inundat, exact în momentul în care aluneca pe lânga trirema cu vâslașii la locul lor, rămași numai schelete, cu mâinile încleștate pe lemnul putrezit al vâslelor.

S-a scufundat încă și mai mult, până în locul în care se odihneau vechii zei ai omenirii, cu carele de foc, pietrificați și ei, asemănători coralului mort.

S-a afundat lent în hăul negru și nesfârșit, în care pești plați ca niște fluturi își zbăteau aripile enorme și scabroase. 

A alunecat printre coloanele templelor scufundate cu mii de ani în urmă și a văzut semnele sculptate pe ziduri, îndrumând morții spre viața de apoi.

A mai văzut râul Styx curgând printre celelalte ape, apoi a trecut și de el, încă și mai departe, până când râul a rămas deasupra lui, ca o panglică șerpuitoare și neagră.

A înotat pe lângă silueta oribilă și amenințătoare a vaselor de război metalice, pline de bombe, s-a adâncit până când, cu plămânii zdrobiți, a văzut nisipul alb, ca o arenă, și fetița balerină învârtindu-se, tăind cu lejeritate apa cu membrele ei ascuțite, cu ochii larg deschiși privind în sus, spre tot ce a și e și va.

https://m.youtube.com/watch?v=A-Pkx37kYf4

La miting

Stăteam azi răsturnat în fotoliu, mi-era cald și simțeam transpirația curgând pe față, pe coaste, pe fese și în spatele genunchilor. Câinele dormea sforăind, câțiva metri mai incolo, culcat cu tot corpul pe o parte și limba atârnând moale pe parchet.
Ascultam niște muzică de pian, lentă, lentă, soarele intra blând pe fereastră,  prin ușa deschisă de la balcon se auzeau tot felul de păsări ciripind în  copaci, afară. Simțeam cum mi se lasă alene pleoapele și eram gata să pic în minunatul somn de sâmbătă după-amiază.

Și-atunci mi-am adus aminte și am sărit speriat. Ce faci?!? Într-o zi de o asemenea importanță vrei să dormi ca și cum n-ai avea nicio grijă pe lume?
Trezireaaa! Astăzi, în București, au loc trei manifestări importante: marșul leghebețeilor, marșul idioților și marea întâlnire a membrilor partidului comunist romun.
Cum să dormi într-un asemenea moment?

Auto impulsionat astfel, răcnind în sinea mea hai rew, hai că poți, come on!, precum un jucător de tenis  amator care se vrea profesionist, smashuind o minge în fileu, am plecat să iau pulsul de la fața locului.

Marșul leghebețeilor

Ăsta se anunța cel mai normal dintre toate, dar și dezamăgitor. Băi nene, nu e suficient că suntem coada Europei la tot, dar nici homosecsooalii noștri nu se compară cu ăia din statele mai dezvoltate.
Te uiți la ei, jeanși, tricouri, bărbi.
Te uiți la ele, freze scurte, ochelari, piticoate.
Nici măcar mișto nu poți face, practic e ca și cum ai fi la sediul oricărei corporații străine din București. Cui îi pasă?

Dezamăgit, nefiind nimic interesant de văzut aici, am pornit ușor spre cel de-al doilea marș, de fapt un contra-marș,

Marșul idioților

E rost de amuzament oriunde se adună 2+ proști să-și strige punctul de vedere, ceea ce în București înseamnă că mergi cu un zâmbet la modul rictus pe față tot timpul.

Marșul cretinilor a decurs în tiparele obișnuite, cele din fiecare an: idioți fiind, acești indivizi au nevoie de standarde clare de comportament, de reguli stricte după care să-și trăiască viața. Nu chestii complexe: atunci când nu le curge scuipatul din gură, urlă în gura mare doar despre familie, creștinism, naționalism. Chestiile uzuale. Dacă ai trimite un d-ăsta în evul mediu, nici nu și-ar da seama de diferență.
Abaterea de la aceste standarde introduce frică în viața prostului, așa că iese în stradă să se lupte pentru "convingerile sale".
Genul de oameni violenți și needucați, care se ft cu lumina stinsă.

Anul ăsta purtau un steag lung și tot felul de banere, în opinia lor să fii normal însemnând să îți spui părerea despre cine pe cine și cum are voie să atingă, în loc să te uiți la finala Roland Garros.
Acești apărători ai moravurilor te-ar băga la pușcărie și pentru o labă, dar dacă-i pui să-și dea cu părerea despre cum pot fi ajutați copiii maltratați în orfelinate, se uită la tine cu o privire tâmpă. Mai bine să stea acolo decât într-o familie, Doamne Ferește, de homesexuali.
Mai bine cu capul sub poala popii, că tot vorbim de copii abuzați. Ca întodeauna nelipsiți de la acest marș, niște popi cărau cruci și sfințeau capetele goale de-acolo.


Acestea fiind zise, am păstrat ce era mai bun la sfârșit, marșurile astea două sunt doar jocuri de copii, mici îmbrânceli în curtea școlii, ciondăneli benigne, pe lângă

MAREA ÎNTÂLNIRE A PARTIDULUI COMUNIST ROMÂN

Îmi pare rău, dar titlul de marșul idioților este deja luat. Dar, să fim sinceri, cu întâlnirea asta a membrilor partidului comunist român, IQ-ul populației din București, precum și media numărului de clase terminate, a scăzut simțitor, în timp ce media de vârstă a crescut dramatic.

O adunătură de oameni suferind de sindromul Stockholm s-a strâns  să slăvească acțiunile PCR.
Totuși, mi se pare jenant pentru partidul comunist român că a reușit să strângă doar atâția oameni.
Unde sunt jocurile și manifestațiile de altădată?
Unde e figura mărețului conducător desenată în mulțime?
Se răsucesc în mormânt comuniștii de altădată de amatorismul dat dovadă în seara asta.
Ca o sugestie, aș zice că o vizită de lucru și prietenie în Coreea de Nord ar putea fi utilă pentru a deprinde câteva practici de bun simț.

Apoi a venit liderul. Mii de oameni și-au ridicat brațele  la unison, mii de piepturi au început să strige. Nu era nevoie de bodyguarzi să-i deschidă calea, halena își făcea treaba de minune și oamenii se retrăgeau disperați.
Din păcate, niciun stomatolog nu era în mulțime.

Discursurile liderilor partidului comunist român  au început să exploateze fricile clasice ale omului cretinoid: frica de ocult, frica de schimbare și frica de faptul că cineva le ascultă telefonul.

Dați-mi o rachetă să plec pe Maaarteeee.....