Din nou cu trenul

Hello,

Nu ne-am mai auzit de mult. Intr-adevar, a trecut ceva timp de cand am mers ultima oara cu trenul. Si, ca intotdeauna, se dovedeste a fi o experienta de neuitat. Sa nu ne grabim insa, intai sa incepem cu cateva mici idei despre taxiuri.

In 90% din cazuri, taximetristul vrea sa te fure. El lungeste traseul, nu pune ceasul sau manareste ceasul si mai te tine si de vorba in timpul asta (de obicei are idei precise si, mai ales, fixe despre orice). Urasc taximetristii, vorbind in general. Nu o singura data am mers cate 5 sau 6 km pe jos numai din scarba de a ma urca intr-un taxi. Nu vreau sa par intolerant ca un mic hitler, dar sper ca intelegi, stimabile, cat de mult ii urasc.
Au insa un mare plus: aceasta ura poate fi directionata clar spre o persoana. Ai efectiv pe cine sa injuri, pe cine sa reclami la politie sau orice altceva te satisface. Acest punct este esential si cu asta revin la calatoria cu trenul.

Gara de nord. La 8:15 pleaca trenul spre Constanta. M-am trezit la 7 fara un sfert, am mancat, m-am spalat, am plecat. La 8 si cinci eram in gara, precis ca un robot, uitandu-ma cu speranta la tabela cu plecari. Nicio intarziere, insa linia nu era afisata. Ma duc la informatii, in continuare cu buna dispozitie a omului inca neabuzat psihic. Intreb ce-i cu trenul. Ochii doamnei se mijesc spre tabela.
"Aaa, probabil are intarziere 10 minute"
"Desigur", raspund printre dinti.
Dar ce-i asta!? Mi s-a parut ca aud scuze din partea companiei? Astept. Nu? Nimic? Nimic? Ok.

Pe tabela apare intarzierea: 15 minute. Asta e, imi zic. E iarna, se mai intampla. Dar un usor nod in gat incepe sa-si faca simtita prezenta. In jurul meu, calatorii isi pregatesc meticulos orificiile pt cfr. Va urma cel mai mare gang bang ceferist la care am fost martor de cand merg cu trenul.

Termin de citit stirile. Ridic capul spre tabela si pe buze apare ranjetul specific calatorului cu trenul. Angoasa, disperare, furie, 30 de minute intarziere. Cracked.com should cheer me up, imi spun, cam fara speranta.

10 minute mai tarziu, termin primul articol, imi ridic ochii spre tabela: 45 de minute intarziere. Imi fac cruce in stilul meu, adica incep sa injur incetisor: vorbim de un tren care pleaca din capitala spre constanta si care are intarziere, in mod absurd, inainte de a pleca. Din cand in cand se aude Vocea care anunta trenuri. Ma uit la tabela de sosiri: primele 8 trenuri au intarzieri mai mari de jumatate de ora. Cracked to the rescue.

Inca zece minute, inca o privire de caine batut spre tabela, inca 15 minute intarziere, adica 60 in total. Dude, ce dracu se intampla!?, am exclama, am tipa toti cei care vrem sa ajungem azi la constanta, daca am putea vorbi, daca cfr-ul nu ar fi atat de ocupat sa ne molesteze oral.

70 de minute intarziere. Cum e oare la interviul de angajare la cfr? Daca ajungi la timp atunci se uita urat la tine? In schimb, daca intarzii, atunci dai dovada de potential?  Si cum suna intrebarile de la test?
- Daca un tren pleaca din punctul A si trebuie sa ajunga in punctul B 3h mai tarziu, care este intarzierea minima acceptata pe timp de vara si iarna?
a) mai mult de 1h       b) 1h + 0.05 * nr de pasageri

Oare cfr-ul e angajat de marile corporatii sa fure timpul oamenilor? Este el un dealer de timp?
Si ce fel de om e ala de actualizeaza tabela cu intarzieri? Este cumva un fin psiholog? Creste treptat intarzierea pentru a obtine un efect de picatura chinezeasca? Sau are probleme in a strange informatiile? De ex, vorbeste cu conductorul:
- Fra, cat mai ai?
- 30 de minute, dar sper sa-i dau tare intre ciulnita si fetesti
- Ok, te trec cu 15 min
15 min mai tarziu:
- Fra?
- N-am putut sa-i dau, dude. Mai pune 15 si mai vedem

Astea sunt intrebarile.

Conform surselor mele, ceferistii participa de doua ori pe an la workshopul "Scuze acceptabile pe timp de vara/iarna" unde tinerii angajati au ocazia sa se afirme. Workshopul se tine la Busteni si plecarea este programata cu o zi inainte de inceperea discutiilor. Toti participantii isi rezerva locuri la vagonul de dormit.

Putem remarca, in sfarsit, diferenta fata de taxiurile de la inceputul articolului. La cfr n-ai pe cine sa te enervezi si, mai ales, nimeni nu se considera vinovat. N-ai sa auzi vreodata scuze de la cfr, cum n-ai sa-ti vezi banii dati pe serviciile lor de cacat inapoi. Poti cel mult sa renunti la ei. Ceea ce ne duce la urmatoarea discutie: microbuzele. Dar o lasam pe altadata.

Bye! Ureaza-mi drum bun!

Extraordinara mea întâlnire de Crăciun - Partea II-a

Nici n-am apucat să scriu ceva aici şi a trebuit să mă ridic de pe scaun. Sună la uşă. Deschid: doi colindători juniori se uită la mine cu speranţă.
- Primiţi cu colindul?
Le întorc întrebarea cu şi mai multă speranţă:
- A..cred ca da. Ceva de Metallica ştiţi?
- Domn, domn să-nălţă...
...se opresc amândoi cu ochii căscaţi. La dracu, îmi spun, e a cincea oară anul ăsta când nu reuşesc să ascult un colind cool. Încep să cred că am înţeles complet greşit conceptul de colind. În fine, trântesc uşa şi mă întorc aici, la blogul meu şi oameni buni, am o poveste mirifică pentru voi.
Cititorii fideli îşi aduc aminte întâlnirea mea extraordinară cu Moş Craciun de anul trecut . Nu? Nimeni? Ok..Citiţi AICCCCCCIIIIIIIIII.

Aţi citit? E important, altfel nu veţi întelege nimic din ce voi scrie mai departe.
Bun. Voi începe cu un mic disclaimer. Să nu vă gândiţi că sunt un om rău  pentru că i-am cerut lucrurile alea groaznice moşului. Chiar nu sunt, doar am apelat la puţin terorism psihologic. Pentru asta m-am antrenat ani buni în faţa televizorului, uitându-mă la tot felul de seriale cu o puternică factura emoţională (telenovele). Aşadar, nu sunt un om rău şi sper să primesc şi eu un cadou mâine dimineaţă. Am încheiat disclaimer-ul.

- Sau?, întreabă moşul cu groază.
- Sau..., răspund eu încet, uitându-mă cu ochii îngustaţi la moş, ca şi cum o idee nouă mi-ar fi străfulgerat capul brusc.
Pisica sare din braţele mele speriată parcă de ceva. Din păcate, nimereşte fix în şemineu, unde, între timp, am aprins focul. Cu coada în flăcări începe să alerge de nebună prin cameră. Mă arunc peste ea cu haina deschisă şi reuşesc să-i salvez jumătate din blană. Şi ea reuşeşte să-mi facă un Z mare pe gât înainte să fugă din cameră pe uşa deschisă.

UŞA DESCHISĂĂĂ?? FUTU-IIII!!!, intră creierul meu în alertă, în dulcele stil clasic. Mă uit repede, dar moşul e în continuare întins pe jos. De data asta însă are o sclipire în ochi, un zâmbet rău pe faţa aia bonomă a lui. Îngheţ. În spatele meu se aude o mişcare. Fac un salt în faţă şi mă rostogolesc pe deasupra umărului drept, aşa cum m-a învăţat Bear Grylls în nenumăratele lui tehnici de supravieţuire. În stânga mea se află Moş Crăciun, întins şi legat fedeleş. Imediat după el este şemineul aprins. În dreapta mea se află uşa deschisă şi apuc să observ urmele motanului în zăpada depusă. Dar, cei mai importanţi  acum sunt cei doi bărbaţi care stau în faţa mea. Unul din ei este gras, o figură jovială şi are o bâtă mare de baseball în mână. Pe suprafaţa bâtei se disting nişte semnături, probabil ale unor vedete nord-americane. Celălalt individ e bărbos şi are o faţă comună, ascunsă pe jumătate de nişte ochelari de soare Louis Vuitton. Poartă un pardesiu negru, incheiat de sus până jos.

- Frate Crăciun, ce dracu faci întins pe jos?, întreabă individul cu bâta.
- Descreieratul ăsta mi-a întins o capcană măi Nicule, răspunde moşul, parcă un pic ruşinat. M-a aşteptat să cobor pe horn şi...
Îmi îndrept spinarea, ridic nasul şi exclam:
- Descreierat? Auzi moşule, eu nu permit să vorbeşti aşa.

- TĂCERE!
A fost glasul aspru, agresiv, aparţinând tipului cu ochelari de soare. Moş Crăciun şi Moş Niculae pun capul în pământ. E clar că el e şeful.
- Crăciun! Ani de zile am investit in tine. Ore de antrenament. Training-uri la Milano, Roma, Paris. Un singur task ai: să distribui cadouri fără să fii prins de nimeni. Zi sincer, iar ai tras la măsea? Iar? Iar trebuie să fiu trezit în miezul nopţii de amărâtul ăsta de Niculae ca să venim să te salvăm. Paştele mă-tii astăzi şi mâine...
- Să nu ne enervăm, se aude murmurul moşului Niculae. Iisuse Cristoase, să nu ne pripim!, zice el un pic mai tare, mutând bâta dintr-o mână în alta. Mai bine să ne concentrăm pe tipul ăstălalt.

Atenţia tuturor se îndreaptă spre mine, făcându-mă să mă simt ridicol. N-am fost niciodată un vorbitor în public prea bun.
Individul cu ochelari de soare (da, în continuare suntem în miez de noapte) mă măsoară din cap până în picioare:
- Tu cine dracu eşti?
Mă gândesc cu atenţie ce să răspund. Încerc să fac nişte conexiuni logice rapide. Ăsta e supervisor-ul celor doi moşi, deci o figură destul de importantă în ierarhia ren, elf, moş sugerată de coca cola. Trebuie să fiu atent ce răspund.
- Cine sunt eu? Dar tu cine te crezi? (mă depăşesc numeric, dar nu trebuie să-mi arăt slăbiciunea)
- Nu eşti prea deştept, nu-i aşa? răspunde el mai calm. Sunt şeful ăstora doi pierde iarnă, sunt cine dracu vreau eu, dar cel mai mult şi mai mult sunt Iisus Cristos, aşa cum m-a denumit şi Niculae mai devreme.

Rămân mască. Desigur, aşa se explică totul. Atitudinea moşilor, tonul superior, ochelarii.
- Ahaa...am înţeles, răspund îngândurat. Mă bucur să te cunosc.
- Să trecem la subiect.
- Ok, ai adus banii? intreb eu repede
- Ţi i-am lăsat în maşină, afară, zice Iisus
- Atunci suntem chit? Il aranjati voi pe Craciun?
- Da, e al nostru.
- Iisus, putem să rezolvăm şi "altfel", se baga-n seama Moş Niculae, învârtind bâta în mână. Ce să-i mai dăm atâţia bani? Conform listei mele....nici măcar N-A FOST CUMINTE!!
- Tăcere. Respectăm învoiala.

Întins pe jos, Moş Crăciun se uită perplex la noi. Din colţul gurii i se scurge pe barbă o dâră de scuipat.
- Ce naiba se întamplă aici? reuşeşte el să întrebe. Ce-i asta?
Iisus se relaxează dintr-o dată. Îşi dă ochelarii jos şi începe să râdă, aşa cum încep şi eu şi Moş Niculae. În fine, cineva se milostiveşte şi-i spune:
- Bine ai venit la Camera Ascunsă!!!!

Cam asta a fost povestea mea, poveste care sper că va intra în folclor cu titlul: Iisus şi Random Evil Writings folosesc tehnologii de ultima oră (şi puţin terorism) pentru a dovedi că Moş Crăciun există!

Sărbători Fericite!

La party

Deci frateMeLeu. Stiu ca n-o sa ma crezi dar Smiley, acest Mercedes al cantaretilor romani, a facut un show spectaculos, atat de spectaculos incat mi se zbatea pleoapa dreapta cu tot cu umar, cerand sa fie autografiata. Energie pura, inca imi tiuie urechile, chiar si acum, cand stau in confortul patului de-acasa si ma chinui sa adorm scriind pe blog.
Ce m-a mai impresionat:
- strudelele cu mere, branza si dovleac, singurul fel de mancare de care m-am putut atinge de altfel, pt ca nu aveau legume, dar aveau acel je ne sais quoi al prajiturilor serv...wtf! Erau bune si gata
- pantalonii solistei de la Marfar, desi mi s-a parut ciudat ca ma intreba lumea de ce stau cu ochii cascati de parca vedeam cum un elefant viola o furnica (era exact ce vedeam, dar cu alte personaje in rolurile principale)
-poza cu mine pe care am primit-o: de departe cea mai buna pe care o am - reuseste sa mascheze nasul mare, chelia incipienta si atitudinea aroganta (aia care ma ajuta sa fac multe arogante). O poza numai buna pt facebook. Iar sub ea o sa scriu: Me, just being myself! Just another everyday picture, in sepia, made by a professional and lacking all the...you know...all the ugly. Si o sa mai pun si niste :*:*:* ca si cum v-as pupa. Pup, pup.
- mi-a mai placut masina de la intrare, copie dupa prima masina din lume. Sigur, din neatentie am crezut ca-i a mea si m-am enervat ca nu functiona  inchiderea centralizata si ca mi-au furat tiganii una din roti, dar se pare ca asa era ea, de la nastere, doar cu 3.

Ok, mi s-a facut somn. Fiti pe faza , zilele astea voi scrie si publica continuarea intalnirii mele cu mos craciun, inceputa anu trecut. As da si link, dar mi-e lene, cautati voi, ca merita.

Deci una peste alta, o seara buna pt un party corporatist. M-am simtit bine. God speed!

Live de la metrou

Regie. Live. Niciodata zgomotul studentilor mergand pe splai nu mi-a adus mai bine aminte de cum lega colegul de camera sfoara cu motocei de chiuveta, de crapau gandacii suindu-se pe ei.
Mhmm....nope, nu-i ok. Nu era colegul de camera ci doua prietene, nu erau motocei ci doua sutiene si nu erau gandaci ci...ah, ba da, erau.
Inca ne integram in peisaj, in ciuda parului mai rar si alb si inca mai putem vorbi despre integrale triple.
Stop. Damn. Pauza, unirii 1.
Unirii 2, 22:30. Ma simt gras. Si junk food si doua beri. Ma uit in jos sa vad dc imi vad genunchii. Imi indoi subtil un picior.
Gata, ma apropii de destinatie. Ma pregatesc sa scriu deapre reclama de la dragonul rosu. Fiti pe faza. Sper sa imi ajunga bateria sa ii fac o poza cu blitz.
Bye!