Șeful blocului cu cruci

- Unde e ?!?
Sprâncenele groase ale șefului se încruntară, unindu-se într-un V agresiv.
- Unde dracu e ăla bă, ne face să întârziem?

Mercedesul tocmai parca în curtea pietruita din spatele clădirii, porțile aurite închizându-se automat în spatele lui. Un discipol se repezi să deschidă ușa s-klass-ului, iar sfinția sa coborî cu greutate. Păși la fel de greoi spre intrarea în clădire, conștient de întreaga responsabilitate ce-i apăsa pe umeri.

Când intră în clădire ușile se deschiseră în fața lui singure, de fapt trase în lături de alți doi discipoli. Se îndreptă cu pași mici dar agresivi spre iconostas și deschise ușița aia mică lovind-o cu piciorul. Se uită după altar și îl văzu ascunzându-se acolo. Avea mâinile la urechi și se legăna înainte și înapoi, ca un aurolac de la Gara de Nord. Îl luă cu o mână de guler și cu cealaltă îl lovi dur peste ceafă: unde-ai umblat mă nenorocitule până acum, că deja s-a adunat lumea, deja suntem în întârziere. Treci încoace dobitocule...așa îl porcăia șeful, în timp ce îl îmbrâncea spre sala mare.

Intrară în sala mare, lăsând catapeteasma în spate și, încă îmbrâncindu-l pe individul care se poticnea și se împotrivea, tot cu mâinile la urechi, tot cu figura buimacă și tristă, se îndreptară spre șirul de scaune.

Invitații deja își făcusera apariția si cel târât de șef putu să-i vadă stând așezați:
- pe omul cu față buhăită și cucernică despre care se spunea că pictase pereții unei închisori, în fiecare celulă câte o scenă din viața mântuitorului Iisus, numit de catre deținuți Fra Ioangelico.
- pe idiotul cu rânjet pe față, datorită căruia toate mamele își închideau fiicele în casă. se zicea despre el că rătăcește călare pe străzi la amurg, cu pelerină neagră și pantofi albi și se însoară cu prima fată care-i iese în cale, dar numai pentru a divorța dimineața următoare.
- îi mai văzu pe marii dregători cu fețe porcine, despre care legenda povestea că timp de patru ani se transformă în moroi si umblă cheauni și morți de foame pe coridoarele palatului, sugând sânge.
- o văzu și pe femeia cu figură neroadă, în tinerețe una din atracțiile circului de stat, fiind singura persoană din lume care putea să vorbească către milioane de oameni fără să spună nimic

Șeful îl împinse brutal pe omuleț pe unicul scaun liber, cel central, cu aur și catifea, apoi își înălță glasul melodios:

"Și acum că și Dumnezeu este cu noi, să sfințim această minunată construcție, Doamneeee miluieeeeșteeee"

O poveste horror

Începe ca orice altă poveste horror. Sunt eu, omul banal din clasa medie, cu blugi și cămașă și freză dată, nu cu gel, cu ceară de păr, cu barbă nici lungă, nici d-aia de patru zile, o barbă sănătoasă.

Merg prin oraș, un oraș gri și cam trist dar altfel destul de sigur și neinteresant. Merg cu căștile în urechi ascultând formația aia de hipsteri, n-o știi, sunt cel mai mare și singurul fan.

Trec pe lângă oameni, clădiri, mașini, cobor la metrou. În cap am deja format în minte planul de fugă în cazul invaziei de zombies, adică morții vii, mâncătorii de carne, băutorii de sânge, purtătorii de mațe de om pe post de mărgele.

Ies de la metrou și merg spre palatul universul, haină neagră cu guler ridicat, pas rapid, figură serioasă, genul corporatist cu responsabilități. Deschid ușile cu mână sigură, fermă, de parcă mușchii ar fi de oțel, o încordare subtilă, o smucire ușoară, un gest grațios și gata, corpul meu se transferă în interiorul clădirii unde, de fapt, începe povestea horror. Părăsesc siguranța străzii unde doar morții vii ar fi o amenințare, dar nu cine știe ce, că-s lenți, și fără creier, și pătrund neinvitat și nesilit de nimeni în interiorul palatului.

În sală, două grupe de scaune, așezate în V, vedeți bine că două din laturile pentagramei sunt deja trase, orientate spre peretele alb și, în plus, proiectorul atârnă deasupra ca un baphomet ciung si chior.

Mă așez pe scaun cu fundul meu tăbăcit, mă las pe fesa dreaptă, apoi pe cea stângă, apoi, în sfârșit, răsuflu mulțumit. Gata, poate să înceapă.

Și partea horror începe.

Cursul de puericultură. 

Câte să fie? Vreo 15 cupluri: ea, mândră de burta ei umflată, el, mândru de burta ei umflată.

Fiecare cuplu trebuie să se prezinte și ai zice că e un lucru simplu, dar iată-i pe cei care cred că povestea vieții lor interesează și pe altcineva în afară de ei înșiși: terapii ale durerii, schimbări de paradigmă, de la cezariană la naștere naturală, de la sentimentele ei, la sentimentele lui, de la un el într-o ea, la o tortură pentru mine în sala palatului universul în cadrul primei lecții de puericultură. 

Apoi lecția începe cu adevărat prin vizionarea unor filme prezentând câteva nașteri. Nu una, nici două. Trei! Pot spune cu mâna pe inimă că de-acum mă pot uita fără jenă, ba chiar mâncând cu poftă o friptură raw, la cel mai hardcore torture-porn flick de pe lumea asta. Atât de imunizat sunt.

Dar să lasăm aspectele astea scabroase și să ne axăm pe tortura psihică. Imaginați-vă: o sală cu 15 femei însărcinate! Fiecare mai îngrijorată ca cealaltă, fiecare mai documentată si mai dă-te, că știu eu, doamne, copilul meu nu, niciodată și doctorul, las' că-i spun eu cum. fuck. this. shit.

Și omul care trecea pragul palatului cu capul sus, cu privirea curioasă, iese cu picioarele tremurând și speriat de-a binelea. 

Încă trei lecții.