Am făcut un exercițiu de imaginație astăzi. Dar întâi să scriu despre accidentul de mașină.
Ce accident de mașină?
Ăla care nu s-a petrecut.
Cum vine asta, că nu s-a petrecut?
Simplu. Am 1,83 m, 85 kg dar sunt un trup prea mic, mult prea mic pentru ca egoul meu automobilistic să încapă în el. Pielea a început să se crape pe la margini și talentul de șofer să se scurgă precum transpirația pe cefele cocalarilor la show-ul aviatic de la băneasa (despre asta, altădată).
Situația: merg cu 60-70 la oră, pe poligrafiei
Muzica: Lenny Kravitz - Fly away
Stare psihică: bună, mă îndrept spre serviciu, dar e vineri, e bine
Pe de altă parte, 50 de metri în față, o doamnă vrea să intre și ea pe bandă. Se uită în stânga, în sensul direcției de mers. Evident, nimic. Începe manevra de înscriere pe bandă, ba chiar se bagă pe trei sferturi, apoi se uită în dreapta, la timp ca sa vadă o mașină neagră cu număr de bacău cu frâna călcată până la podea. Mașina doamnei înțepenește. 10 metri, nicio reacție, 5 metri, nicio reacție, 2 metri, nicio reacție, 10 centimetri, mașina neagră se oprește în sfârșit, deblocând posibilitatea de reacție a șoferiței. Care, nu intra pe bandă ci alege o soluție suspectă: dă cu spatele ca să facă loc.
Șoferul mașinii negre, adică eu, pornește circumspect: dacă e o păcăleală? Dacă, atunci când ajunge în dreptul doamnei, aceasta se hotărăște să încurce frâna cu accelerația? Dacă, pentru a câta oara, look-ul său incredibil a fascinat-o pe doamnă într-o asemenea măsură încât să recurgă la un gest disperat pentru a îl cunoaște?
În fine, am făcut un exercițiu de imaginație. eram la sală. Alergam pe bandă, încercând să găsesc o modalitate de a scăpa de sentimentul că sunt șoarece în cutiuță. Apoi mă izbește: TV-ul din fața mea e pe MTV și, dacă nu v-ați mai uitat la MTV în ultimul timp, acesta nu mai difuzeaza muzică, ci emisiuni pt adolescente urâte, pline de coșuri și fără prieteni. Și proaste. A, și pentru indivizi dubioși care aleargă pe bandă.
Identificându-mă în targetul țintă, mă uit cu o umbră de interes trezită. Este o emisiune despre niște tipi care fac mișto de câte un prieten aranjându-i un blind date cu o persoana care trebuie să se poarte în așa fel încât să deranjeze cât mai mult. Nimic regizat, riiight. Cum alergam cu căștile în urechi, îi vedeam vorbind de mama focului dar, neauzind ce spun, am început exercițiul de imaginație, constând în a îmi construi un dialog între cele două personaje (inițial, exercițiul consta în a dezbrăca mintal tipele destul de bune care luau parte la show, dar asta până să îmi dau seama că, în trei picioare, alerg un pic mai greu ).
Cu această ocazie, și aici vroiam să ajung, am constatat următoarea chestiune: ori citesc cărți care n-ar trebui citite, ori mă strică anturajul, (ori să fie de vină faptul că sunt un obsedat sexual?) dar dialogurile construite de mine erau mult prea obscene. Nu, astfel de cuvinte nu au ce căuta în gura unor tineri, într-o emisiune de adolescenți. Bad Random Evil Writings! Bad boy! gândeam, în timp ce o fată din televizor spunea în mintea mea lucruri foarte puțin măgulitoare despre băiatul asiatic din fața ei, bazându-se, probabil, pe tot felul de stereotipuri rasiale.
Ah, eu vreau să fiu profund, să emit panseuri și judecăți de valoare. În timp ce îmi imaginez un dialog, să se oprească toate celelalte personaje din episoadele secundare ale imaginației mele și să asculte cu gura căscată. Și să spună: da, dom-le, ăsta combate așa bine, că l-ar putea absolvi până și pe Ponta de plagiat (asta va deveni un exercițiu imposibil de argumentație în ediția 2013 a manualelor școlare).
