L-am gasit pe Ristea!

Acum câţiva ani, un amic îmi povestea o întamplare amuzantă dintr-un tren. În vagonul în care se afla amicul meu (mă simt precum Caragiale  cand spun "amicul") se mai găsea o clasă de şcolari. Aceştia, ca orice trupă de şcolari, se amuzau făcând glume idioate (e inutil să vă dau exemple, pentru că, dacă am ales bine targetul demografic al blogului, majoritatea dintre voi nu a terminat gimnaziul, deci glumele sunt proaspete în mintea voastră.)
Acest grup însă avea o particularitate: cum se făcea o glumă şi izbucneau toţi în râs, cum se găsea unu' care să întrebe deodată: "Bă, unde-i Ristea? L-aţi văzut mă pe Ristea?". În acest moment toţi tăceau, se uitau suspicioşi în jur după Ristea, nu îl găseau şi începeau iar cu glumele. După cinci minute iar: "Unde-i Ristea mă?", "Care l-aţi văzut pe Ristea?".
Sumarizând, Ristea era leit-motivul grupului şi numele lui impunea o tăcere respectuoasă imediat ce era rostit.

Asta îmi povestea amicul meu, cu umor, deşi câteva fire de păr alb şi un uşor tremurat al capului dovedeau că acel drum cu trenul durase câteva ore lungi de tot. În ciuda celor câţiva ani care au trecut de atunci, memoria mea de elefant premiant la citire în a 2-a, a reţinut detaliile şi numele.  Şi am purtat această amintire în cap atâta timp, stând acolo, în stare latentă, aşteptând să răbufnească precum alienii din burta camarazilor lui Ripley.

Astăzi, la sediul ENEL, m-am aşezat la coadă. O persoană în faţa mea, un domn bătrân, încerca să-şi plătească factura. Problema lui însă era că nu avea asupra lui această factura, pe care tocmai încerca să o plătească.

D-na: Deci n-aveţi facura?
D-nul: Nu, că n-am fost acasă când au trecut cu lumina.
D-na: Şi nu v-au lăsat-o în cutia poştală?
D-nul (îngândurat): Uite că nu m-am uitat?
D-na: Şi nici codul ENELTEL nu-l ştiţi nu?
D-nul: ...

În acest moment  doamnele de la ghişeu, scârbite de o astfel de situaţie frecvent întâlnită probabil, au încercat să folosească SISTEMUL ca să-l găsească.

D-na: Cum vă numiţi?
D-nul: Ristea Ion.
Aici am ciulit urechile. Amintirile au răbufnit precum puroiul din coşurile unui adolescent (ok, e momentul să trag linie. mai scârbos de atât nu voi fi în articolul ăsta.)
D-na: Cum?
D-nul: Ristea
D-na (autoritar): Pe ce stradă staţi?
D-nul (cu glas tremurat): Ristea Ion..
D-na: Ce stradă?
Ristea: şoseaua Dâmboviţa.
D-na: Ce număr?
Ristea (nesigur): Ăăăă....şoseaua Dâmboviţa.
D-na: Deci încă o dată: Ce stradă?
Ristea: 142...ăăă...adică Dâmboviţa.
D-na: Şi numărul?
Ristea: Dâmboviţa...şoseaua Dâmboviţa142
D-na (butonând la SISTEM): Deci şoseaua Dâmboviţa142?
Ristea: Da.

Doamna reuşeşte să-l găsească şi urmează supliciul plăţii: scoate banii, numără banii, scoate măruntul, dă suma potrivită, ia restul, ia chitanţa, bagă la loc portofelul, deci dragi şcolari, în concluzie, l-am găsit pe Ristea: plătea de ceva ani factura la ENEL.

Cum sa-ti gasesti colegii de scoala pe facebook

Ştim cu toţii de ce îţi cauţi foştii colegi de şcoală pe facebook. Nu te ascunde degeaba:
în gândul tău speri că au ajuns nişte aurolaci idioţi, exact aşa cum le-ai prezis că vor ajunge. Că (în sfârşit) vei reuşi să impresionezi prin succesul tău neţărmurit în viaţă. Da, acum le vei arăta că eşti, ai fost şi vei fi mai bun ca ei. Şi că ai #la mai mare, dacă te interesează acest amănunt.

Sistemul metric nu va mai fi niciodată la fel pentru ei

Ziua 1

Cu aceste gânduri în minte ma logez pe facebook şi mă apuc de treabă:

• îmi fac upgrade cu cea mai bună poză (făcută din spate, de sus în jos, la unghi de 30 de grade dreapta)
• modific angajatorul: NASA.
• pozez un Ferrari pe calea Victoriei şi mă photoshopez la volan.
• fac un cont fake, Larisa XXZ şi uploadez poze cu o tipă sexy, găsită pe net. Mă photoshopez lângă ea şi îi mulţumesc lui dumnezeu pentru talentul meu nativ de a folosi magnetic lasso tool şi feather. 
• adaug In a relationship with Larisa XXZ şi îi comentez pozele cu mesaje gen: "Who's my sexy bitch?? :*||:*" 

Bon, acum, evident, nu este OK să mă apuc să dau add în dreapta şi stânga, pentru că se vor prinde imediat de scopurile mele necinstite. Aşa că trebuie să localizez victima: să zicem că fostul coleg de bancă.
Îi dau add şi un mesaj privat:

"OMG! Ce întâmplare să dau tocmai peste tine în timp ce căutam aleator nume de persoane pe facebook"

Apoi aştept.
Zece minute mai târziu primesc confirmarea. Prima legătură a fost făcută cu succes.

Ziua 2


E timpul să mă apuc să inspectez lista de amici ai colegului de bancă. Găsesc o mulţime din ceilalţi colegi şi le dau add, însoţit de mesaj privat:
"OMG! Te-am găsit în listă la XXX! Sunt Y, nu ştiu dacă mă mai ţii minte".
Continui să fac aşa până reunesc aproape toata clasa în lista de prieteni.
În tot timpul ăsta fac nişte conversaţie de complezenţă pe wall-ul fiecăruia. După câteva zile, lansez bomba:
"Reuniune promoţia ZZZ, luni, la liceu etc etc. Veniţi însoţiţi".

În ziua reuniunii sun la un serviciu de escortă şi chem cea mai bună tipă. Vreau să îi dau nişte instrucţiuni despre cum să se prezinte dar apoi mă răzgândesc şi o rog să spună  într-o engleză stricată că e din Venezuela.
Ba nu! Că e din Venezuela ŞI că e fiica preşedintelui, ba nu, a prim-ministrului, să nu bată la ochi.
Apoi sun şi închiriez o maşină de lux.

Apoi mă rog să nu descopere acest blog.
In your face, classmates!

Codul paznicilor

Introducere
Există multe meserii pe lumea asta, dar nici una nu este mai puţin înţeleasă şi mai nedreptăţită decât aceea de paznic.
În primul rând, omul are o înclinaţie naturală spre această meserie. Este în firea omului şi a oricărui alt animal să-şi apere teritoriul, să-şi ridice buzele şi să mârâie agresiv spre intruşi. Astfel se explică dedicaţia cu care paznicii îşi păzesc obiectivul. Ei se îndrăgostesc de perimetrul lor ca de o amantă şi nevoia de a ţine deoparte privirile şi prezenţa nesuferită a altora este stringentă.
De exemplu, un paznic a parcurs în pas alergător distanţa de 100m ca să-mi spună să nu fotografiez asta:

Sigur, în acest caz, motivele sunt evidente: aparent am descoperit tezaurul  ţării. Dacă află ţiganii de locaţia asta remote în care statul a depozitat tot ce i-a mai rămas de preţ, atunci va fi jale.
Aşa că, paznicul, motivat foarte bine de aceste considerente, mi-a sugerat să trag cu privirea o linie punctată imaginară de-a lungul gardului. Vederea periferică a obiectivului nu trebuia să depăşească acea linie.

Intrigă
Mă frământă ceva. În fiecare seară, după ce ziua pare că s-a terminat şi mă bag în pat gata să îmi reîncarc bateriile, ÎNCEPE SĂ SE AUDĂ. În mod cert, când stai la bloc, sunt multe zgomotele pe care le poţi auzi în liniştea nopţii, dar de data asta e ceva diferit. Seară de seară, de când sunt singur, începe să se audă în surdină, foarte, foarte, foarte fin, aceeaşi bucată dintr-un cântec popular foarte cunoscut, cântat la fluier. Se aude preţ de vreo cinci minute, întotdeauna aceeaşi bucată, apoi gata. Evident, m-am gândit că are cineva pusă o alarmă la telefon, dar presupunerea asta e cam trasă de păr. Zgomotul se aude, cumva, de jos. Iar dedesubt nu stă nimeni.

Punctul culminant şi toate celelalte puncte omise
Aşa că imediat am tras concluzia, după ce am urmărit la biblioteca naţională istoria casei în care stau (!): aici a locuit, mai demult, un paznic. Acestuia îi placea tare mult băutura şi să cânte din fluier o anumită melodie. Din păcate, urmărit de nenoroc în viaţă, părăsit de nevastă şi de amantă, apoi pierzându-şi jobul, el a înghiţit într-o zi, accidental, o mare cantitate de medicamente. Evident, a murit, a fost îngropat, dar sufletul i-a rămas acasă. Şi, aşa cum am demonstrat mai sus şi cum ne învaţă şi emisiunile despre case bântuite de pe Discovery, iubindu-şi cu pasiune locuinţa, mă vede ca pe un intrus şi urmăreşte să mă alunge. BOO!

Încheiere
În nopţile cu lună plină, un cântec de jale se aude, parcă mai tare ca niciodată,  peste sirenele ambulanţelor din sectorul patru. Paznicii capitalei se foiesc toţi neliniştiţi în gheretele încălzite. Dar ştiu că nu se poate altfel. Ştiu că odată ce au semnat Codul Paznicilor, nu mai este cale de întoarcere: Păzim până la moarte! Şi după!

La cumpărături

Am ascultat cu regret știrile conform cărora domnul Băsescu își deplânge salariul mult prea mic. Bă, în ce morții mă-sii de țară trăim, dacă nici măcar președintele nu e mulțumit de salariul pe care îl primește?, mi-am zis sincer revoltat. Am strâns pumnul cu ciudă, citind mai departe declarația de altruism:
"salariile sunt in functie de cat produce tara, iar in momentul de fata atat ne putem permite." 
Și, mai departe:
"Si eu as vrea sa am un salariu mai mare de 1.100 de euro pe luna, mai ales ca n-am voie niciodata sa am un costum ros in coate. Trebuie sa am tot timpul o camasa alba, o cravata, niste pantofi nescalciati si pentru asta as vrea sa am un salariu mai mare."
Întotdeauna am susținut faptul că românii sunt leneși și că nu muncesc, dar nu credeam că lenea lor are consecințe atât de grave, încât, iată, nici măcar domnul președinte nu își permite un rând de haine curat și de bună calitate, să facă cinste țării pe unde o reprezintă.
Cu acest lucru în minte, încă indignat, am pus mâna pe telefon și am sunat direct la Palat.
Îmi răspunde o voce morocănoasă, dar fără agresivitate:
- Alo?
- Buna ziua. Aș vrea să vorbesc cu domnul Băsescu.
- Cine sunteți?
- Un blogger.
- Ok. Așteptați un minut.
În receptor se aude Vivaldi pentru câteva secunde, apoi o altă voce se aude în receptor:
- Da?
- Domnul Băsescu?
- La telefon.
- Domnule președinte, îmi cer scuze că vă deranjez, dar abia acum am aflat știrile.
- Ce știri?
- Nu știam că sunteți atât de strâmtorat
- Voiculescule, tu ești mă?
- Nu, nu. Sunt un blogger. Vreau să vă fac o propunere.
Câteva secunde pauză.
- Ce propunere?
- Știu niște băieți de unde vă puteți cumpăra niște haine mai ieftine, dar bune...
Iarăși pauză câteva secunde, apoi se aude vocea președintelui, de data asta interesată:
- Ascult.
- Dacă vreți să ne întâlnim, vă garantez că scăpați ieftin cu două trei costume și pantofi, cât să faceți față cerințelor de demnitar.
- Cine ziceai că ești.
- Un blogger. Random Evil Writings e numele meu.
Stă un pic pe gânduri.
- Nu ești ăla cu discuția cu dracu?
- Exact.
- Ce băieți știi?
- Niște băieți cu marfă bună. Ne întâlnim azi?
- Bine. Acceptă și card că n-am scoși bani și n-am niciun bancomat prin preajmă?
- Da, au un POS din ăla.
Cădem de acord asupra orei și locului întâlnirii. Mă prezint acolo cu 10 minute mai devreme și fumez o țigară așteptând. Îl văd sosind de departe. E incognito. Poartă un trenci gri, gen Colombo, niște pantofi negri, un pic scâlciați. Stropi de noroi îi murdăresc pantalonii în spate. Are un zâmbet de mic afacerist pe față.

Dăm mâna și discutăm două minute. Îi spun că am simțit că este de datoria mea de cetățean să îmi ajut președintele și, implicit țara, să ne reprezinte cât mai bine în lume.
- Magazinul e chiar după colț, îi spun.
Mergem întins. Are mersul legănat, ca un marinar, deși ar putea fi și alte motive pentru asta.
Băieții prezintă costumele, niște superbe replici Armani. Ochii președintelui sclipesc. Probează mai multe costume și se uită satisfăcut în oglindă.
Se interesează de preț apoi își alege două costume, cu greutate.
Scoate cardul să plătească. Băieții bagă cardul în POS apoi i-l returnează, nefericiți:
- Fonduri insuficiente!
Domnul Băsescu se uită jenat în stânga și dreapta. Scot cardul, bine că am luat salariul, și îl intind băieților, care fac transferul.
Proteste cu jumătate de gură.
- Nu, lăsați domnule președinte, este o onoare.
- Salariul, după buget...
- Măcar atât pot face pentru țara mea.
- Aici ai dreptate. Măcar atât poți face.

Cum să faci bani

Ce mai pot sa scriu despre sex? Site-urile de profil acoperă domeniul în întregime, indiferent de perversiunea pe care o ai. 

Aşa că în acest articol mă voi axa pe celălalt motiv pentru care oamenii accesează internetul: banii.

Mai exact, vă voi scrie un scurt ghid despre cum să faceţi bani. Sigur, veţi spune, există o grămadă de indivizi care pretind că te pot învăţa sa faci bani, dar aceştia sunt doar spameri şi hoţi. Eu însă, nu vin cu povestea prinţului nigerian care vrea să scoată milioane de euro din ţară prin intermediul contului tău bancar.

N-ar merge niciodată: în mod clar,
arăt a prinţ etiopian.

Nu domnule. Eu vă voi da sfaturi sigure, care vă vor aduce sume considerabile de bani, aproape fără efort.

Protestaţi în continuare, dar unde sunt banii mei dacă e atât de uşor sa-i fac şi ştiu atât de multe? De ce scriu articolul ăsta în loc să fiu în oraş să-mi cheltui banii?

Good point! Mă duc în oraş şi vă zic altădată.

Discuţia mea cu Dracu'

Nu vreau să mă laud, dar am murit în cel mai original mod cu putinţă. Moartea mea va rămâne în analele istoriei, spre satisfacţia istoricilor homosexuali.
Pe la 11 seara eram la Romană, în faţa clădirii unde se află magazinul Diverta. Vis-a-vis, în faţă la Mc'Donalds, o ceată de emo o frecau aiurea. Aşteptam să se facă verde, la trecerea de pietoni, cu ochii pe ei.
Deodată, de pe străduţa de lângă magazin, se aude vocea cristalină a unei fete:
- Băiatu'? Hei, băiatu'! Nu te supăra...
Mă întorc supărat şi mă uit cu privirea jignită a bărbatului desconsiderat. La 26 de ani, eşti mai matur decât, decât, decât dacă ai mai puţin de 26 de ani, sa zicem.
-Vino puţin să mă ajuţi!, aud în continuare vocea.
Mă chiorăsc în noapte la silueta fetei. Are ţâţe mari? Da? Bon! Mă îndrept spre ea fără să şovăi. Intru pe străduţă şi ajung lângă ea.
E mică de înălţime şi are părul lung şi ondulat. E îmbrăcată complet în negru, bănuiesc că vrea să pară mai slabă sau cine ştie, o fi vreo rockeriţă d-aia fără personalitate.
- Cu ce te pot ajuta?, întreb galant, aşa cum m-au învaţat normele sociale.
- Păi, trebuie să duc ăsta până în clădirea de colo.
Mă uit în jos urmând direcţia privirii ei şi casc gura a mirare.
- Ce p...
- Şşşş!, exclamă ea, ducându-mi degetul la buze. Nu-i frumos faţă de....
Mă uit în jos şi dau aprobator din cap, dar în continuare sunt stupefiat. Nu mă pot hotărî ce să fac mai departe. O privesc pe tipă în faţă, pare destul de onestă şi inofensivă.
- O...Ok, zic cu o uşoară ezitare în glas.
- N-ai încredere?
- Nu prea. Dar mi se pare prea urât să refuz o fată când mă roagă ceva.
- Aşa de binecrescut eşti?, mă chestionează cu un zâmbet batjocoritor pe faţă.
- Nu. Sunt un rebel. Nu-s nici rocker, nici manelist sau hipster, ca toţi românii. Sunt binecrescut, e un nou curent...
- Şi d-aia mă ajuţi să duc ăsta?
Face un semn cu capul spre obiectul de jos.
- Da.
"Şi pt că ai ţâţele alea mari", murmur în barbă.
- Ce-ai zis?

Mă aplec spre obiect şi îi fac semn să facă la fel. E greu, prea greu, aşa că aproape îl scap jos de la vreo 10 cm.
- Ce!?!? Nu-i gol?, aproape că îi strig în faţă
- Nu..., răspunde ea cu jumătate de glas.
- Vrei să spui că....
- Da.
Rămân stupefiat. În nici jumătate de oră voi fi mort, iar peste o oră deja îl voi fi cunoscut pe dracu.
"Dacă-i bal, bal să fie", murmur iar în barbă şi ne opintim amândoi la obiect. E destul de mare, iar ea îl ţine în aşa fel încât eu suport cea mai mare parte din greutate. Numa de nu s-ar desface, sau nu l-am scăpa pe jos.
Intrăm în clădire, şi urcăm cu chiu cu vai o scară. E tipul ăla de clădire veche, cu lobby, scară de lemn şi camere sus. Tipa a început să gâfâie de la efort. Mie îmi tremură mâinile.
- Pe aici, zice ea, deschizând uşa unei camere.
Aşezăm obiectul pe o masă, apoi ne scuturăm mâinile, obosiţi. Încep să-i dau târcoale, curios.
- Ascultă, îţi mulţumesc pentru ajutor, dar cred că ar fi mai bine să coborâm.
Dau din cap cu nervozitate. În spate are o oglindă. Îi privesc mutra simpatică. În oglindă este tot cu faţa la mine.
- Cam bizară povestea asta, insinuez.
- Ţi se pare?
- Da.
- Cum te cheamă?
- Da' pe tine?
Se mişcă în jurul meu. Imaginea din oglindă nu se mişcă odată cu ea.

- Oglinda aia e ciudată.
- Nu oglinda e ciudată, tu eşti.
- Cine-i în sicriu?
Fac un semn cu capul spre coşciugul de pe masă.
- O persoană.
- Pot să mă uit?
- Nu.
- De ce?
- Cine şi-ar dori să vadă un om mort?
- Eu îmi doresc, acum.
Îmi evită privirea.
- Atunci deschide-l.
- Ok.

Mă întroc cu spatele la ea şi trag de capacul sicriului. E înţepenit. Trag cu toată forţa în sus, pare să cedeze, încă puţin efort, se ridică, gata!
Dau linţoliul într-o parte, curios, apoi mă dau brusc doi metri în spate. Mă uit panicat în jur, dar nu văd pe nimeni. Nu este nimeni în cameră cu mine.
În cutia de lemn se află tipa pe care am ajutat-o până acum. Este ea, fără îndoială. Palidă, cu buzele vineţii.

Mă îndrept spre uşă şi trag cu putere de ea. Este blocată, nici măcar nu se clinteşte. Mă uit spre oglindă, eul din ea se uită la mine. Mişc mâna dar mâna lui nu se mişcă. Închid ochii şi îi deschid.
Pentru mine a fost o clipire normală. Dar cât timp a durat cu adevărat, nu ştiu. Acum sunt întins pe masă, în sicriu. Linţoliul de pe faţa mea este dat într-o parte, iar tipa de mai devreme este aplecată deasupra mea. Gura ei este la 10 centimetri de faţa mea.
- Ce faci?, o intreb
- Tu ce faci?
- Ăsta nu e un răspuns.
- Ba da.

Încerc să mă ridic, dar nu pot. Sunt amorţit tot. Capul însă îmi este limpede.
- Vreau să plec acum.
- Nu eşti curios?
- Nu.
- Visezi?
- Posibil.
Visez, asta este cel mai logic răspuns.

- Te-a mai întrebat vreodată vreun personaj din vis dacă visezi?
- Nu.
- Aşa ceva se întâmplă de obicei doar în filme.
- Da.

Încerc iar să mă ridic, dar fără succes.
- Nu te poţi mişca, observă ea.
- Pot vorbi.
- Despre ce vrei să vorbim?
- Despre vise.
- Nu.
- De ce?
- Pentru că nu visezi.

Închid ochii şi îi deschid. Nimic nu s-a schimbat.
- Este ceva sexual în povestea asta?
- În afara ţâţelor mele mari?
- În afară...
- Nu.
- M-ai drogat?
- Nu.
- Cum te cheamă?
- Pe tine?
- Dan.
- Nu ţi se potriveşte.
- De ce?
- Pentru că n-am mai văzut niciun Dan întins în sicriu, făcând pe mortul.
- Sunt mort?
- Da.

Clipesc iar, îndelung. Capul cu păr lung şi ondulat este în continuare deasupra mea.
- Cine eşti?
- Ştii deja.
- Ba nu?
- Ba da.
- Cum pot vorbi dacă sunt mort?
- Nu poţi.
- Acum nu vorbim?
- Nu.

Fac un efort de concentrare, pentru a mă trezi. Îmi aduc aminte absolut tot ce mi s-a întâmplat până în momentul în care am clipit şi m-am trezit în sicriu.

- Nu visezi.
- Ba da.

Deschid ochii. Deasupra mea nu se mai află nimeni. Buzele mele nu se mişcă.

- Unde eşti?
- În tine.
- Cine eşti?
- Sunt parte din tine.
- Partea cu ţâţe mari?, întreb un pic amuzat.
- Dacă vrei.
- Ce doreşti?
- Nu eu, ci tu doreşti ceva.
- Ce?
- Să ştii cine sunt.
- Da.

Capul fetei apare iar lângă mine. Are ochii înroşiţi. În mâna stângă ţine o oglindă deasupra mea. Individul din oglindă vorbeşte. Ştii deja cine sunt. Ba nu. Ba da. Nu ştiu, înţelege. Sunt parte din tine, accepţi? Nu.

Ba da, ştii deja acest lucru.