joi, 24 martie 2011

La cumparaturi


Sunt singur la shopping în Cora. De fapt, sunt la cumpărături, dar vreau sa atrag pe blog şi proştii care dau search după shopping pe google.
Am un stil aparte de a face cumpărături. Ştiu dinainte ce trebuie să cumpăr, aşa că mă îndrept direct spre zona potrivită. Iau produsul de pe raft şi îl pun în coş, apoi trec mai departe. Doi metri mai încolo îmi aduc aminte să verific termenul de garanţie. Mă întorc. Verific termenul şi de pe celelalte produse similare. Îl aleg pe cel potrivit şi îl aşez cu blândeţe în coş. Mă plimb printre rafturi cam cincisprezece minute şi coşul (nu-mi mai iau d-ala mare, metalic, că nu mai am cu ce să duc cumpărăturile acasă) se umple cu mâncare despre care ştiu că va ajunge expirată la gunoi, pentru că mănânc puţin atunci când sunt singur.

Mă îndrept spre casă, aşadar. Găsesc una liberă, o dată la câteva luni. Dar ASTĂZI găsesc una liberă, deci norocul îmi surâde. Aşez produsele pe banda aia rulantă, deşi tare mi-aş dori să le ia tipa de la casă direct din coş. Mă uit la ea cu speranţă, dar nici măcar un gest de încurajare pe faţa ei plictisită. Îmi dau părul într-o parte, cu un gest reflex, dar nu vrea sa flirteze cu mine. Oftez şi aşez în continuare produsele pe bandă.
Termin tocmai când se aşează un cuplu în spatele meu. Sunt foarte atent la detalii, ca de obicei: amandoi pe la 45 de ani, cu un coş mare, plin de cumpărături. El e mare şi foarte solid. Pe faţă are expresia omului care ştie bine să facă pe prostul. Vine şi stă foarte aproape de mine.
Îmi aşez alimentele în pungi, un pic alertat de faptul că tipul a mai înaintat un pas în direcţia mea şi se află acum în dreptul POS-ului (care se află în zona unde se termină casa de marcat). Tipa de la casă termină de trecut toate cumpărăturile mele, eu mă chinui în continuare să le aşez în pungi aşa că nu bag de seama iniţial că mă întreabă ceva. Apoi văd că tipul îi întinde, ferit, aproape pe ascuns, un card.
Imediat devin atent. Sinapsele se supraîncarcă. Îmi aduc aminte cum, pe vremea când nu mergeam singur la cumpărături, m-am oprit şi mi-am făcut un card Cora.
Pe cardul ăsta acumulezi puncte, pe măsură ce faci cumpărături. La sfârşit, poţi transforma punctele în nişte obiecte (gen tigaie, cuţit, prăjitor de pâine etc). Cert e că trebuie să cheltuieşti câteva zeci de milioane bune ca să aduni suficiente puncte încât să primeşti cel mai de căcăt produs din lista lor. Aşa că, până acum, am procedat ca orice om normal: am găsit o utilitate cardului, aceea de a-l folosi la curăţatul gheţii de pe geamul maşinii (câteodată îl mai împrumut şi vecinilor, că aşa sunt eu, altruist).

Deci am făcut conexiunea între gestul suspect al individului, întrebarea tipei de la casă pe care nu am auzit-o şi cardul Cora. Întrebarea cu siguranţă era: "Aveţi card Cora?". Mi-am dat seama de situaţie şi aproape m-a bufnit râsul apoi, imediat, m-am enervat. Am zis repede, cu glas tare: "da, am card cora". Individul a încremenit cu mâna întinsă peste casă. Preţ de câteva secunde se lasă tăcerea şi totul încremeneşte. Apoi scot portofelul, scotocesc un pic după card şi îl întind în timp ce tipul se retrage mormăind ceva de genul: "E totuna...".

Să mori tu? Doamne ce oameni răi. Să se repeadă la punctişoarele mele Cora ca un uliu asupra unui iepure. Ca un şacal asupra unui hoit. Ca un român asupra unor lucruri gratis.

Compromise
Conformity
Assimilation
Submission
Ignorance
Hypocrisy
Brutality
The Elite
All of which are Romanian dreams!

duminică, 20 martie 2011

Rockrider

Cu siguranţă mijloacele de coerciţie funcţionează la români. Numai că doar pentru perioade scurte de timp. Ăştia, adică noi, românii, suferim de o formă ciudată de pierdere a memoriei. Demonstrez imediat.
În fiecare dimineaţă  mă trezesc bine dispus. Desigur, sunt puţin obosit: viaţa mea de supererou în tură de noapte este un pic stresantă. Nu pot să mă plâng însă: ca supererou a cărui putere magică este de a împiedica tinere studente să ia note mici la examene, am şi multe avantaje. Dar mă opresc aici...
Sar din pat, mă îmbrac, mănânc şi mă îndrept în pas alert spre metrou. Totul merge cum trebuie. Aglomeraţia  îmi oferă aceeaşi stare de linişte şi calm de zi cu zi. Numai că e mai mult de agitaţie şi nervozitate. În fine, ies de la metrou, clipesc ca să-mi obişnuiesc ochii cu lumina zilei apoi mă uit în jur să-mi dau seama ce fel de zi e. Pt că sunt două tipuri de zile:
1. toata lumea pleacă cu maşina spre serviciu
2. oripilaţi de cât timp au stat în trafic în ziua precedentă, numai 50% mai pleacă cu maşina la serviciu
Astfel, lungimea cozii de maşini, respectiv timpul pe care îl voi face cu autobuzul de la Aurel Vlaicu până după podul de la bulevardul Aerogării, este o variabila direct proporţională cu tipul de zi în care mă aflu.
Deci mă uit cu atenţie, pentru că la rândul meu am mai multe opţiuni:

A. Dacă este o zi de tip 1, atunci am variantele
A1. aştept autobuzul 10 min şi încă 20-30 de minute până la serviciu, pentru cele 3 staţii care sunt de mers
pro: nu prea există motive pentru care aş face asta. poate doar dacă a plouat şi nu-mi funcţionează superputerea de a pluti peste noroaie.
A2. merg pe jos
pro: e un sentiment deosebit de satisfacţie să trec în pas lejer pe lângă maşini cu roboţei hemoroizici la volan.
minus: odată ajuns, trebuie să mă scutur serios de praf.

B. Într-o zi de tipul 2 traficul este acceptabil. Intervine însă problema aglomeraţiei din mijloacele de transport în comun. Deci iarăşi două opţiuni:
B1. iau autobuzul şi mă înghesui ~10  minute în el alături de persoane de o calitate, uneori, îndoielnică
pro: ajung mai repede
B2. merg pe jos

Ah, plecasem de la ideea că românii au memoria scurtă. Mă refeream la ăia care pleacă cu maşina, dau de un trafic infernal, a doua zi merg cu metroul sau autobuzul şi văd că traficul e ok  iar a treia zi iar în maşină.
Dar acum îmi dau seama că, de fapt, nu există nici măcar o metodă de a merge în mod civilizat dintr-un punct A într-un punct B în Bucureşti.

Ah, ba da:


vineri, 11 martie 2011

Opus pistorum la bac

Eram sub duş şi tocmai mă gândeam la colega mea cu strungăreaţă atunci când mâna a început să-mi alunece.... Oh, shit! Trebuia să scriu pt blog acum, nu pentru rubrica mea din CoolGirl. Scuzaţi, le mai încurc câteodată...

Ok, aveam altceva de spus aici: mă gândeam zilele astea la cât de mult m-am maturizat în ultimul timp (începutul acestui articol dovedeşte cu prisosinţă acest lucru). Am terminat facultatea si masterul, a început să-mi cadă parul şi parcă nici la Cartoon Network nu ma mai uit mai mult de trei, patru ore pe zi. Aşa că am devenit nostalgic: ce mişto era în facultate, ce mişto era în liceu, ce tânăr plin de iniţiativă, cu viitor etc, etc. Apoi am trecut mai departe: dacă aş fi înapoi în liceu cu cunoştinţele de-acum ce tare ar fi. Şi de aici ideea m-a izbit precum a izbit piatra capul caprei, crăpa-i-ar capra capul pietrei precum a crăpat şi ea capul caprei. Sau ceva în genul ăsta.
Cum ar fi dacă m-aş transporta în timp şi aş înlocui varianta de mine mult mai puţin cool şi deşteaptă din trecut? Şi cum ar fi dacă mecanismul maşinii timpului ar lua-o razna şi m-aş pomeni că m-am înlocuit fix în mijlocul examenului de bacalaureat? Cum ar arăta lucrările mele la română, sau la matematică atunci?
Am pornit investigaţia, căutând subiectele de la bac 2003.

Dar, între timp, vă rog intraţi în atmosfera de liceu cu acest scurt videoclip:


Le-am găsit, aşa că voi face o scurtă demonstraţie cu  modul în care aş aborda acum subiectele:

Matematica

Ajuns la acest subiect de pe foaia de examen, mâna s-a îndreptat ezitant spre creştetul capului. Este posibil ca numerele alea cu căciuli să aibă vreo importanţă pentru mine în viitor? Profesorii patrulează amândoi, fiecare pe un rând: unul din faţa clasei în spate şi celălalt din spate în faţă.
Nu pot să-mi distrug viitorul lăsând foaia goală, trebuie să găsesc o soluţie. Dacă nu iau bacul, slabe şanse să construiesc maşina timpului şi să mă întorc să mă ajut să pic bacul, deci aş crea un paradox temporal care poate să distrugă lumea.

Cultură pop: inutilă la rezolvarea exerciţiilor de mate
Încerc să calculez pe degete, ca la facultate, dar nu-mi dă niciuna dintre variante. Ok, soluţia de backup: mă uit întrebător spre colegii din dreapta şi din stânga. Ăştia se uită înapoi spre mine cu şi mai multă speranţă.
Deci 1 + 2 + 3 + 4+ 5+ 6, cât de greu poate să fie?  În fine, aplic o altă metodă consacrată în facultate: încercuiesc toate răspunsurile la nimereală şi asta e, îmi las restanţă.
Profit de timpul câştigat şi mă uit în jur: colegii mei scriu de zor. Majoritatea vor fi căsătoriţi şi cu copii până în momentul în care eu mă voi hotărî să mă întorc în timp. Dar devin prea liric, mai bine trec la proba de limba şi literatura română.

Limba şi literatura română


Ahh, materia mea preferată. N-am tocit referate pentru bac vreodată, deci ar trebui să mă descurc excelent.

1. Ilustrează trăsăturile prozei romantice, prin referire la o operă literară studiată

Rumoare în clasă. Subiectul nu e mură-n gură aşa cum ne-am fi aşteptat. Naiba mai ştie ce s-a studiat în liceu. Mai bine le dovedesc că sunt un băiat cult şi mă refer la o carte oarecare. O ştiu pe cea mai potrivită:  Henry Miller - Opus pistorum. Cartea ridică probleme de morală, personajele interacţionează într-un mod să-i spunem intim, iar Parisul anilor 30 reprezintă cel mai romantic loc pentru desfăşurarea acţiunii.
Cartea debutează exact cum ne-am aştepta la o proză romantică: cu niste scrisori adresate tânărului autor de către iubita acestuia, Tania.
Începe aşa:
"...cred că o să înnebunesc dacă mai trece o singură noapte fără să mă fuţi"
Ajuns în acest punct al comentariului meu, mă opresc, un pic neconvins că folosesc cuvintele corecte. Dar cine sunt eu să pun la îndoiala valoarea prozei lui Henry Miller, unul din cei mai mari scriitori americani.
"Mama şi-ar fi dorit şi ea să fii aici, să i-o tragi şi ei, m-am prins de asta din felul în care vorbeşte despre tine".
Autorul găseşte mijloace ingenioase de a introduce noi personaje, fără să ne abată totuşi atenţia de la subiect. Iată, e abia începutul scrisorii şi deja avem trei personaje. Relaţiile dintre ei sunt complexe, autorul face şi o subtilă referire la caracterul efemer al dependenţei copiilor faţă de părinţi
"La ora asta nu cred că mai lasă pe cineva în afară de Peter să o fută"
Miller continuă în forţă cu prezentarea personajelor, atingând cu fiecare frază noi dimensiuni în privinţa relaţiei dintre ele.
Mă opresc şi recitesc satisfăcut ce am scris până aici. E bună teza, profesorii vor fi impresionaţi. Tânărul eu pe care l-am înlocuit ar trebui să fie mândru de viitorul său. Continui în acelaşi mod şi, după ce umplu cinci, şase pagini cu citate şi explicaţii, predau lucrarea.

Sunt lucruri din astea mici, cum ar fi încercuitul unor litere pe o foaie, de care depinde cum va arăta viitorul tău. Dar ajungi după câţiva ani să constaţi că ce te diferenţia de restul colegilor mai puţin pregătiţi, nu mai există. Că aveţi fix aceleaşi cunoştinţe despre ce înseamnă Z6 şi că şcoala face mai mult diferenţa între voinţa ta de a memora lucruri inutile sau mediul familial în care trăieşti. Ai o şansă mai bună pentru că, la un moment dat, după multe exerciţii, ştiai să rezolvi nişte probleme. Dar puţine din problemele alea le vei întâlni în viaţa reală şi chiar şi atunci, soluţia nu îţi va fi la îndemână. Ce face şcoala pentru tine? Ce faci tu mai departe în viaţă astfel încât să nu fi pierdut timpul de pomană? Adevărul e că priveşti cu superioritate oameni mai neşcoliţi din jurul tău pentru că ţie îţi sunt vag familiare nişte noţiuni abstracte. Te-ai "descurcat" să iei  examenele. Ai memorat lucruri pe care le-ai uitat imediat după ce ai predat lucrarea. Nu ţi-ai găsit nici o pasiune. Iar tot ce ai învăţat, ai învăţat tot empiric, exact ca şi cei care s-au lăsat de şcoală în clasa 12-a. Dar, pentru că ai mai frecat menta patru, cinci ani, tu joci la un alt nivel.

În concluzie, sper că v-am dovedit că m-aş descurca într-un fel sau altul, dacă m-aş pomeni acum la examenul de bac, cu subiectele în faţă.
Şi încă o mică chestie vreau să adaug: dacă eşti băiat, nu eşti militar şi porţi pantalonii băgaţi în încălţări, atunci eşti un prost fără pereche şi îţi recomand să mori.
Mulţumesc.

vineri, 4 martie 2011

Modul incognito

A început aşa: am băut două beri într-un bar. Apoi m-am dus acasă şi am băut o sticlă de vin cu o carte şi massive attack, lucruri care merg foarte bine împreună. Pentru că nu mâncasem prea mult, m-am ameţit destul de bine, aşa că m-am culcat. Dacă îmi scrie cineva pe vreun chat, scriu şi eu înapoi. Dacă am ce scrie pe blog, scriu. Dacă nu, nu.
Dar de data asta m-am culcat. N-am visat nimic până a doua zi pe la 9, când m-am trezit. Iniţial nu mi s-a părut nimic ciudat, apoi am observat că nu sunt învelit. Eram culcat pe deasupra păturii. M-am ridicat în capul oaselor crezând că sunt încă mahmur. Dar nu mă durea capul şi nu eram ameţit. Am scos o uşoară înjurătură în timp ce îmi priveam palmele. Erau străvezii. Le-am dus în dreptul ochilor, ba chiar le-am lipit de ochi:
fără nici o urmă de îndoiala, vedeam prin ele. Vedeam secundarul ceasului mişcându-se ritmic. Apoi m-am uitat jos, spre picioare: tălpile mele pluteau la vreo 10 cm de sol. O rază de soare pătrundea prin spaţiul rămas la mijloc, între cele două draperii. Trecea, ca o lamă de cuţit, prin piciorul meu stâng.
Am început să păşesc înainte sau înapoi. Picioarele mi se mişcau normal, dar la o distanţă de 10cm de sol, în continuare. Am încercat apoi să mă aşez pe scaun. Am trecut însă prin el ca şi cum n-ar fi existat.Îi vedeam picioarele intrându-mi în burtă şi ieşindu-mi prin spate. Partea care era în mine nu o vedeam, aşa cum nu îmi vedeam nici intestinele sau vasele de sânge. Ca şi cum aş fi fost gol pe dinăuntrul pielii semitransparente.
Am dat să mă aşez pe pat, dar si prin acesta am trecut. M-am gândit că adineauri stăteam totuşi întins pe el. Şi nici prin podeaua apartamentului nu cădeam jos, în scara blocului sau de partea cealaltă a pământului.

Mi-a luat un timp până să învăţ să controlez gravitaţia. Dar a fost ceva nativ totuşi. Era scris în noul meu cod genetic. Am exersat aşezatul pe scaun sau pe pat, sau mersul. Nu îmi folosesc muşchii, de fapt, nici măcar nu simt că am muşchi. E ca o plutire continuă. Dar undeva în interiorul meu se află un nucleu cu o masă extraordinară. Pot respinge sau apropia obiecte după cum vreau, în mod absolut controlat. În spaţiul ocupat de corpul meu transparent acţionează alte legi fizice.

Trei zile am stat şi m-am gândit dacă e bine să ies afară sau nu. Mă simţeam precum Gregor, gândacul. Ciudat, malformat. Am stat şi m-am gândit. Nu mi-a fost nici foame, nici sete. Noaptea nu am dormit, iar ochii mei nici măcar n-au sesizat diferenţa între zi şi noapte. De multe ori am stat lângă peretele exterior şi, din când în când întindeam mâna: aceasta trecea prin zid şi, dacă mă uitam pe geam, o vedeam ieşind din perete ca o excrescenţă bizară.
A treia zi am hotărât să ies. Nu mai suportam apartamentul. Sub pătură începuse să crească ceva, din ce în ce mai mare. Ştiam ce e, dar nu am ridicat pătura să mă uit. Am decis să plec de acolo. Iniţial mi-am căutat cheile, dar am zâmbit şi am trecut prin uşă. Apoi, controlând gravitaţia, am alunecat prin podea până la parter. Am căzut fix lângă vecina de jos. Mâna mea era suprapusă peste a ei. În momentul în care corpurile noastre s-au întrepătruns astfel, am simţit o plăcere indescriptibilă. Îi auzeam sângele curgând şi unghiile crescând.
Mi-am tras mâna şi mi-am cerut cu glas scăzut iertare. N-a zis nimic, părând că nu mă observă. A tremurat uşor totuşi, ca şi cum i-ar fi fost frig şi s-a uitat peste umăr. La mine s-a uitat dar expresia nu i s-a schimbat în niciun fel, ca şi cum n-aş fi fost acolo.
Am mai atins-o o data cu mâna, pe umăr şi m-am înfiorat cu totul. A început să meargă spre ieşirea din bloc, aşa că am plutit împreună cu ea, stând fix în faţa ei, cu mâna lipită de umăr. Îi simţeam inima bătând, îi auzeam saliva alunecând pe gît, labiile foşnind, creirul gândind şi în mine era împinsă o entitate străină care mă completa şi îmi oferea o senzaţie de păcere incomensurabilă. Mi-am împins mâna mai adânc, prin umăr, până la inimă: i-am trasat conturul inimii, mi-am mulat pumnul în jurul ei, apoi m-am împins şi mai adânc, până când faţa mea a intrat prin faţa ei şi m-am intors şi aveam corpurile aproximativ suprapuse. Pluteam împreuna.
Am ieşit din ea extenuat, fără energie, dar satisfăcut.

În zilele următoare am repetat experienţa cu mai mulţi oameni. Să-i posed, aşa cum îmi place să zic. Iniţial nu reuşeam să intru în mai mult de o persoană pe zi, dar încet, încet, senzaţia de oboseală s-a diminuat. Tot aşa  s-a diminuat şi cea de plăcere. Am început să intru în din ce în ce mai mulţi oameni,  într-un timp din ce în ce mai scurt. E ca o perversiune, ca un viciu. Ca o hrană.

Este 9 dimineaţa acum. Aştept metroul. Sunt ridicat la aproape 2 metri deasupra liniilor, paralel cu linia peronului. Se apropie, este plin de oameni. Într-o fracţiune de secundă, trec prin el, prin corpuri străine, pătrund în spatele chipurilor adormite, ating organe interne, inimi, creiere, admir imagini pe retine precum nişte tablouri celebre, adun în mine amintiri şi speranţe şi dezamăgiri şi violenţă şi pasiune şi, deşi sunt singur, suntem împreună.

marți, 1 martie 2011

Vestitorii primăverii (şi idioţii)

Ies de la metrou şi încep slalomul printre ţigani. Tarabele au izvorât precum ciupercile după ploaie sau după o vizită la curvele de pe centură. Merg alert printre ele, ignorând chemările îmbietoare cu mulţi de h şi ă. Apoi, deodată, o tarabă îmi atrage atenţia: dispuse la vedere se află mărţişoare placate cu aur.

"Incredibil", îmi spun frecându-mă la ochi. Şi, într-adevăr, e incredibil.
Apoi, murmur:
"Touché, domnilor ţigani. Touché! Aţi mizat, din nou, câştigător...".

Altfel, e perfect credibil: o bătrână ţigancă cu ochii în lacrimi stă în mijlocul curţii palatului din Pipera, cu o salbă de galbeni ruptă în mâna stângă. În faţă are un ceaun pus pe foc, iar în mâna dreaptă o bucată de fier cu care amestecă. La fiecare cinci minute, ţiganca  scoate oftând un ban de pe salbă şi-l aruncă în ceaun, apoi amestecă cu îndârjire. Ceaunul este pe jumătate plin de o substanţă vîscoasă, galbenă, lichidă: haur!
În faţa ţigăncii, de partea cealaltă a ceaunului, trei puradei pregătesc mărţişoarele. Unul din ei îi leagă o aţă alb cu roşu, al doilea îl ia şi-l spală bine. Dacă face treaba de mântuială ţiganca îi dă o palmă răsunătoare peste ceafă şi ţipă la el: "Curăţă bine fir-eai al dreacu, că nu iese electroliza!!"
În fine, al treilea puradel scufundă mărţişorul într-un alt ceaun, lângă care se află o baterie de volkswagen şi adaugă şi nişte aur.
"Pune, pune haur acolo, să fie", comandă ţiganca, desprinzând încă un galben din salbă. "De noi depinde să vestim primăvara. Suntem vestitorii primăverii", adaugă ea amuzată, amestecând în ceaun cu îndârjire.
În fundul curţii palatului, un Volkswagen Passat stă cu capota ridicată.

Şi se găsesc idioţi complexaţi care cumpără apoi mărţişoarele placate cu aur. Să plângă pisi de bucurie. Să i se umfle ţâţele de plăcere.