In loc sa privesti cerul destul de senin stai si vomiti pe pamantul gras pe care te afli. Vomiti de parca vomitatul ar fi a doua ta natura, de parca te reversi pe tine dinauntru in afara, bucati de rinichi, ficat si bile mici vascoase.
Iar pamantul primeste tacut, ca si cum voma ta ar fi aerul pe care il respira.
Organisme pluricelurale roiesc ametitor in jurul tau, de la gandaci mari si negri cu vechiul testament scris pe spate, de la tatele unei tarfe batrane, de la cearceaful umplut de sange de catre o virgina pana la litera S, cu ochi verzi, amagitoare precum shaitan. Si dumnezeu iti da tarcoale, cu sexul androgin asezat comod pe carul de foc, intr-o pozitie absolut deloc caraghioasa, cu un bici in mana si cu ochii rosii, ingusti si extaziati.
Tu vomiti, iar gura nu o mai simti gura, ci o poarta de iesire spre o lume noua. Esti ca o fantana arteziana, in curand vei fi acoperit, in curand vei inota, in curand iti vei inghiti propria voma.
Vei fi o pompa, impingandu-ti propria fiinta in noua lume.
Iese pototpul, prin gura ta. Un alt potop, de voma, care va acoperi lumea si mii de ani va linge lenes cu valuri gretoase treptele vechilor monumente.
Esti sursa vomei generale.
Bai gutza.
