Am donat sânge de i-ar fi ajuns lui Sergiu Nicolaescu în toate filmele pe care le-a turnat. Apoi, cu banii nedați pe vopsea roșie, l-ar fi angajat pe Bobby din Dallas să joace rolul lui Mihai Viteazu'. Așa sunt eu, altruist. Dar sincer, mă și amuză procesul. Importanța pe care și-o dau asistentele și doctorițele în timp ce accesează Sistemul ca să-ți introducă, culegând tastele, datele personale. Încruntarea sprâncenelor când Sistemu' nu merge. Panica când Sistemu' insistă să nu meargă. Sfaturile mele degajate: trebuie sa vă conectați la internet, trebuie să vă conectați la vpn, trebuie să va logați, acum puteți da Search. Gata dom'le, că știm și noi, își revin dintr-o data doctorițele la viață, ia întinde degetul încoace să facem testele.
Dar astea sunt cazurile fericite, de care îmi aduc aminte cu plăcere. Sunt și cazuri mai nefericite decât plecatul la serviciu într-o zi de luni ploioasă. De exemplu, am donat sânge recent la spitalul Floreasca. Nu, nu pentru victimele de la Colectiv. E prea mainstream. Eu mi-am găsit un caz special pt care să donez, așa cum orice hipster respectabil găsește cea mai necunoscută formație și se declară the biggest fan frate (complet plauzibil de altfel).
La spitalul Floreasca se doneaza între 7:30 și 11. La 7:30, când ajung eu, așteaptă deja vreo 5 persoane. Dar nu-i nimic, nu vă îngrijorați. Veți vedea că voi fi singurul care va dona până la urmă.
Pe două dintre persoane le cunosc și au venit să doneze pentru aceeași cauză ca și mine.
Cabinetul de transfuzie este la capătul unui coridor clasic dintr-un spital românesc. Genul de coridor în genul de spital unde ai putea filma un scurt metraj horror, dacă n-ai buget să introduci stafii, monștri sau orice alt efect special. Atât de înfricoșătoare este realitatea.
Ajung în fața cabinetului și încep taifasul cu ceilalți donatori (ei încă nu știu că vor pleca nesatisfăcuți acasa și ca doar eu voi dona, hihihi). Deci încep discuția: Aici se doneaza? E cineva înăuntru? întreb eu. Da, dar nu e nimeni. Pai și cum se procedează? Păi trebuie să dai buletinul. Și cum îl dau? Intru sau îl bag pe sub ușă? Nu intra, că te dă afară. Iese ea din când în când și le adună.
Țin buletinul la îndemână și încep să urmăresc cu încordare ușa. În spatele ușii se întâmplă lucruri, pentru că se aud to felul de zgomote misterioase.
După vreo 5 minute se deschide ușa și iese Asistenta. Cine-a mai venit? întreabă ea și se întind 7 mâini cu 7 buletine. Ușa se închide și mâinile se retrag lent, fără buletine, dar cu ceva mult mai important. Pe o hartiuță este scris cu carioca un număr. Este Numarul de Ordine.
Așteptarea continuă până pe la 8. Între timp au mai venit multe persoane, printre care și alți cunoscuți, cu același motiv ca și mine. În fine, ușa se deschide și iese Asistenta. Numărul 1, strigă ea suav, în timp ce mai adună niște buletine, și ochii noștri se uită grăbiți, fiecare la propriul număr, deși știm cu toții că niciodată nu am fost primii la vreo coadă.
De altfel, numarul 1 este de negăsit. Cineva intră până la urmă și ușa se închide după el cu un zgomot sec și trist.
Cât să fi fost? 10 minute? Mi-aduc aminte că citeam niste știri despre cum, în Romania, doar 2% din populație donează sânge, comparativ cu Franța, unde procentajul este peste 50%, când ușa s-a deschis și primul donator a ieșit afară cu o expresie care îmbina dezamagirea și mirarea.
Nu pot dona. De ce? Pentru că am mâncat azi dimineață. Păi și nu e normal să mănânci dimineața?Da, dar dacă ai mâncat nu mai poți dona sânge. Păi în alte centre de donare se poate. Aici nu se poate.
În următoarele 30 de minute, ușa se mai deschide și închide de 4 ori și o singură persoana este eligibilă. Apoi intru eu.
În cabinet sunt 4 asistente de vârstă medie (40 - 50 de ani). Mă așează pe scaun și scot formularul.
Ați mâncat dimineață? Nu. Nuuu? Nu. (mâncasem două feliuțe de somon afumat). Ați avut vreuna din bolile cutare, cutare. Nu. Nuu? Nu. Ați făcut sex cu cineva din Congo, Mali, Sudan? Aici rămân și mă gândesc un pic, pentru obraz, apoi zic ferm Nu. Nu? Nu.
Mai urmeaza niște întrebări apoi, în sfârșit, îmi dau nota de trecere și mă poftesc afară. Și mă chemați să donez sau cum? Nu. Nu? Păi nu, că trebuie să faci întâi radiografie la plămâni. Ramân înmărmurit, în timp ce sunt condus ușor spre ușă. Ușa se închide cu același zgomot deprimant în spatele meu. Dar răspund totuși privirilor celorlalți donatori. Am fost admis. Felicitări! Mulțumesc.
Rămân pe coridor. După încă 20 de minute, mai este găsit un eligibil, alături de mine și persoana de dinainte. Suntem 3, toți ne cunoaștem și vrem să donăm pentru aceeași cauză. Asistenta iese din cabinet și ne cere să o urmăm spre cabinetul de radiologie. La cabinetul de radiologie așteaptă vreo cinci babe ofticoase.
Cabinetul e poziționat lângă o capelă dubioasă și, pentru că băncuțele sunt ocupate, stăm și așteptăm în picioare, lângă locul amenajat pentru lumânările celor vii și morți. Filmul horror nu doar că poate fi filmat aici, dar poate câștiga și niscaiva premii.
Așteptăm vreo 15 minute, dar, spre surprinderea mea, facem radiografiile înaintea babelor ofticoase. Iar babele ofticoase nu protesteaza, lucru care merită consemnat alături de alte fenomene miraculoase.
Radiați bine, ne întoarcem la cabinetul de transfuzie. Coada este și mai mare. Toți cunoscuții mei însă sunt strânși într-un grup și vociferează Frate, nu putem dona aici. De ce? Că au mutat-o (persoana pt care vroiam să donăm) la alt spital. Si ce dacă? Păi fiecare spital e cu stocul lui, nu poți dona pentru cineva de la alt spital. Și ce ne facem frate? Păi să aștepăm să vedem la ce spital e operația.
În momentul ăsta se deschide ușa și Asistenta mă cheamă să donez. Ăilalți se reped, dom'le, noi nu mai vrem să donăm. De ce? Că au mutat pacientul. ..... Și noi oricum mâncaserăm de dimineață, zic ei, răzbunător, chiar înainte să plece.
Eu îmi spun că probabilitatea să mai merg în alt spital să donez (vreodată) este cu mult mai mică decât șansa de a da peste un grup de babe care să nu vocifereze că te-ai băgat în față la coadă. Așa că decid să merg mai departe..
Ceilalți pleacă, nedonați. Din toate persoanele (vreo 7, doar în grupul nostru), sunt primul care donează si singurul. Este ora 9:15. Mă întind pe pat dar apoi trebuie să mă ridic. Asistenta mi-a zis să iau geanta din cuier și să o pun pe pat, la picioare, că ele nu-și asumă responsabilitatea.
Ce responsabilitate? O sa intre un nebun aici, o să-mi smulgă geanta din cuier, o să îndese în ea 10 pungi cu sânge și o să fugă? N-are cum, că n-a donat nimeni până acum.
Mă întind pe pat și doctorița îmi dă ultimul avertisment: Dar dacă persoana pentru care donați a fost mutată, donați degeaba. Păi nu folosiți totuși sângele? A, ba da. Bine.
Sa vă trec totuși cu numele persoanei, în cazul în care o retrimit aici?
Da.
