Voi începe prin a mă cita pe mine însumi:
"Astrele mi-au spus că voi scrie un nou articol.
Căcat, aveau dreptate."
Eu sunt de-al internetului. Rareori mă uit la televizor (altceva decât emisiuni sportive), rareori ascult radio (dacă nu ascultă altcineva din încăpere), rareori mă masturbez (altfel decât vizionând un film pe redtube.com). Deci singurele mele surse de informaţii ar fi viaţa reală şi internetul.
Ok, pe cine păcălesc? Singura mea sursă de informaţii este internetul, nu am o viaţă în afara calculatorului.
Aşadar, nu credeam că pot exista porcării mai mari decât ce găseşti scris/filmat/fotografiat pe internet. Dar m-am înşelat teribil: azi dimineaţă am prins rubrica de horoscop la o emisiune pe protv ("răzvan şi dan", parcă).
Şi brusc, în timp ce o ascultam pe doamna prezentatoare, care citea horoscopul cu o mutră extraordinar de serioasă, un adevăr, o idee, o epifanie m-a izbit în moalele capului, reamintindu-mi astfel şi meniul de cu o seară înainte:
de secole există oameni care reuşesc să facă bani prin tratarea într-o manieră serioasă a unui subiect hilar, cum este acela al împărţirii oamenilor în categorii în funcţie de luna naşterii şi al prezicerii viitorului comun al fiecărei categorii rezultate. În acest scop:
- s-au identificat punctele de interes ale indivizilor: bani, sănătate şi dragoste
- s-a identificat un background istoric şi pseudoştiinţific
- s-a alcătuit un vocabular de specialitate pentru a oferi greutate spuselor (ca la spital, când îţi spune doctorul că suferi de epistaxis)
Apoi am trecut ideea la un stadiu superior: este uimitor cum, în epoca noastră, una a minunilor tehnologice (reţea globală, comunicaţii wireless disponibile în toată lumea) şi a explorării fără precedent a spaţiului (sondele Voyager au ajuns în spaţiul interstelar), mai există indivizi în opinia cărora civilizaţiile antice deţineau nişte adevăruri care sunt, în prezent, insondabile omului modern.
Într-adevăr, este minunat să învăluieşti istoria într-o aură de mister, dar asta e ca şi cum ţi-ai ascunde singur căciula şi ai căuta-o. Problema nu este cercetarea istoriei ci interpretarea rezultatelor cercetărilor ca adevăruri dovedite şi folosirea lor în dezvoltarea unor pseudo-ştiinţe, aşa cum e astrologia.
Sigur, sună bine să spui că maiaşii au făcut nu ştiu ce calendar care se termină în nu ştiu ce an şi să deduci că vine apocalipsa atunci. E frumos să interpretezi versurile (ale dracu de interpretabile) ale lui Nostradamus. E uşor să vezi elicoptere în hieroglife egiptene şi chiar şi mai uşor să crezi că viitorul tău pe o perioadă determinată poate depinde de poziţia astrelor.
E uşor să crezi toate astea. Dar numai dacă eşti idiot.
miercuri, 29 decembrie 2010
joi, 23 decembrie 2010
Extraordinara mea întâlnire de Crăciun
25 decembrie. Ora 1 AM. Stau pe scaun. Sunt pregătit cu 6 cutii de bere, două pachete de țigări, două țepușe și o frânghie. Cele două țepușe sunt dispuse strategic: una în fața mea, până sub bărbie, iar cealaltă în spate, până la ceafă.
Iau o gură de bere și mi-l imaginez pe Petre Ispirescu răsucindu-se în mormânt. În poală am un motan cu blana gri. E gras și toarce mulțumit.
În afară de pisică, sunt singur acasă, ceea ce numesc acasă fiind umila mea vilă cu doar un singur etaj, vedere către lac, horn și șemineu. Acesta din urmă e foarte important: stau chiar în fața lui, deși nu arde niciun foc.
Din când în când ațipesc și capul îmi pică în una din cele două țepușe. Mă trezesc datorită durerii și devin și mai hotărât. De data asta nu voi mai face nicio greșeală. Planul l-am pregătit cu minuțiozitate și nu are cum să dea greș.
Zâmbesc satisfăcut în timp ce mai sorb o gură de bere din cutie. Cred că-i a cincea sau a șasea. Urinez direct în șemineu, când îmi vine, ca să nu părăsesc postul.
Ora 3 jumate. Nicio mișcare. Oare planul meu a fost greșit din start? Tot anul m-am comportat ideal: am dat bani la cerșetori (ok, asta e dovadă de prostie, nu de bunătate), am ajutat băbuțe să treacă strada, am dat like la toate cauzele de pe facebook. Am strâns prezervative, seringi și gunoaie de pe jos în Vama Veche. M-am cuplat cu cea mai urâtă fată pe care am găsit-o și am făcut totul să-i cresc încrederea în sine. M-am antrenat chiar și pentru niște erecții, în acest sens.
Dar acum, la fel ca în fiecare an, nicio mișcare nu se aude pe horn. Dacă Moș Crăciun are un simț special și își dă seama când faci cu toată inima bine și când doar pentru că ești obligat? Dacă tot efortul a fost în zadar? Gândul mă face să strâng pumnii cu furie, așa că, brusc, se aude un mieunat groaznic și mă trezesc cu două gheare rapid peste gât. Mă sperii și arunc pisica cât colo. În pumni mi-au rămas două ghemotoace de blană. Mă șterg cu ele pe gât.
Ora 4:45 Se aud pietricele căzând pe horn. Inima îmi bate puternic. Să fie ăsta momentul mult așteptat? Să fi reușit, pentru prima oara în viață, să-l păcălesc pe Moș Crăciun să vină la mine? Încep să cadă din ce în ce mai multe pietricele. Respir rar, ca să nu fac zgomot. Pisica se uită și ea fascinată, parcă în transă.
Două picioare îmbrăcate în pantaloni de postav roșu apar în șemineu. Încă puțin, încă puțin...
Exact în momentul în care picioarele ating pământul mă reped cu frânghia în mână. M-am antrenat 6 luni de zile la proba de viteză 100m pentru momentul ăsta.
Înfășor frânghia în jurul picioarelor, încremenite de surpriză, și fac un nod marinăresc.
M-am antrenat 2 săptămâni în port ca să pot face nodul ăsta.
Leg frânghia de balustrada scării apoi, ca să mă calmez, sorb din cutia de bere. Este legat atât de bine că nu se poate mișca deloc. Trag de picioare spre mine și, încet, încet, moșul iese cu totul de pe horn. Îl întorc cu fața spre mine și mă uit cu satisfacție la fața lui schimonosită de frică.
- Salutare, îi spun. Sa, Lu, Ta, Re, repet sacadat. Cărui fapt datorez această onoare?
Moșul dă să spună ceva, dar se abține. Mă plimb de colo colo în fața lui și mă apuc să-mi reamintesc:
- Acum 20 ani, ai primit o primă scrisoare de la mine. Mi-aduc bine anul ăla aminte. Aveam nota 10 pe linie în carnet și participasem la olimpiada de matematică, deși aveam doar 6 ani. Deci nu îți ceream altceva decât ce mi se cuvenea. Bănuiești probabil că am fost destul de sictirit când am primit de la tine un pulover și o culegere de matematică. Dar și eu am început să suspectez ceva când, anul imediat următor, s-a repetat povestea. Apoi iar, după încă un an. Anii au trecut și, încet, încet, mi-am pierdut speranța că voi mai primi cadoul pe care îl meritam. Motivația mea de a fi un om bun a devenit egală cu zero. M-am transformat, datorită ție, într-un om vicios. Fumam. Beam. Futeam în stânga și-n dreapta....Apoi am făcut 10 ani.
Ani la rând m-am afundat din ce în ce mai adânc în noroi iar tu nu mi-ai mai adus nici măcar cadourile alea de căcat de dinainte. Eram din ce în ce mai dezamăgit de tine, sincer.
Așa că am luat decizia să te răpesc. Mi-am antrenat psihicul și fizicul pentru momentul ăsta...
Las o clipă de pauză pentru efect. Apoi adaug sardonic:
- Și acum iată-ne aici.
Moșul stă întins pe spate și reușește, în premiere, să articuleze câteva cuvinte:
- Ce vrei de la mine? Bani? Femei?
Izbucnesc în râs cu pofta. Un râs descreierat, de om sărit de pe fix, ba chiar într-o doagă de binelea, cu o spumă ușoară de salivă în colțurile buzelor.
M-am antrenat doi ani de zile să pot râde așa, pentru efect.
- CE VREAU? Deci chiar n-ai citit scrisorile alea? Acest amănunt mă enervează, îți spun sincer...
Mă duc și iau pisica în brațe și mă prefac că-i șoptesc, dar destul de tare încât să audă și Moș Crăciun:
- Nu-i așa că ne enervează moșul ăsta? Nu-i așa că ne-am antrenat doi ani de zile să zgâriem persoane fără apărare, în zona testiculară?
Motanul miorlăie aprobator.
Moșul deschide ochii din ce în ce mai mari, pe măsură ce apropii motanul, cu ghearele scoase și ochi scânteietori, de el.
- Zi-mi numai ce vrei!, exclamă el, speriat de-a binelea
Opresc mișcarea:
- Ok, îți spun. Vreau să fie război în lume. Vreau ca oamenii să se urască unii pe alții. Să se omoare cu pietre. Mamele să-și pedepsească copiii când iau note bune. Păsările să migreze vara în țările calde și iarna să se întoarcă înapoi și să moară toate. Mașinile să consume din ce în ce mai multă benzină și apoi petrolul să se termine. Locurile din cimitire să se termine și să se construiască cimitire supraterane, ca niște blocuri. Prostituatele să presteze gratis și să aibă toate sida. Vreau toate aceste lucruri sau apropii motanul de tine!
Moșul stă în cumpănă, nefiindu-i ușor să lupte împotriva bunătății sale intrinseci. Îl mai las două secunde, apoi adaug, aproape în șoapta:
- ...toate astea, sau...
Ochii moșului se fixeaza pe mine, cu speranță. Îi trag un șut în coaste, ca să îl sperii și mai tare
- Sau?, geme el
- Sau...
[to be continued]
Iau o gură de bere și mi-l imaginez pe Petre Ispirescu răsucindu-se în mormânt. În poală am un motan cu blana gri. E gras și toarce mulțumit.
În afară de pisică, sunt singur acasă, ceea ce numesc acasă fiind umila mea vilă cu doar un singur etaj, vedere către lac, horn și șemineu. Acesta din urmă e foarte important: stau chiar în fața lui, deși nu arde niciun foc.
Din când în când ațipesc și capul îmi pică în una din cele două țepușe. Mă trezesc datorită durerii și devin și mai hotărât. De data asta nu voi mai face nicio greșeală. Planul l-am pregătit cu minuțiozitate și nu are cum să dea greș.
Zâmbesc satisfăcut în timp ce mai sorb o gură de bere din cutie. Cred că-i a cincea sau a șasea. Urinez direct în șemineu, când îmi vine, ca să nu părăsesc postul.
Ora 3 jumate. Nicio mișcare. Oare planul meu a fost greșit din start? Tot anul m-am comportat ideal: am dat bani la cerșetori (ok, asta e dovadă de prostie, nu de bunătate), am ajutat băbuțe să treacă strada, am dat like la toate cauzele de pe facebook. Am strâns prezervative, seringi și gunoaie de pe jos în Vama Veche. M-am cuplat cu cea mai urâtă fată pe care am găsit-o și am făcut totul să-i cresc încrederea în sine. M-am antrenat chiar și pentru niște erecții, în acest sens.
Dar acum, la fel ca în fiecare an, nicio mișcare nu se aude pe horn. Dacă Moș Crăciun are un simț special și își dă seama când faci cu toată inima bine și când doar pentru că ești obligat? Dacă tot efortul a fost în zadar? Gândul mă face să strâng pumnii cu furie, așa că, brusc, se aude un mieunat groaznic și mă trezesc cu două gheare rapid peste gât. Mă sperii și arunc pisica cât colo. În pumni mi-au rămas două ghemotoace de blană. Mă șterg cu ele pe gât.
Ora 4:45 Se aud pietricele căzând pe horn. Inima îmi bate puternic. Să fie ăsta momentul mult așteptat? Să fi reușit, pentru prima oara în viață, să-l păcălesc pe Moș Crăciun să vină la mine? Încep să cadă din ce în ce mai multe pietricele. Respir rar, ca să nu fac zgomot. Pisica se uită și ea fascinată, parcă în transă.
Două picioare îmbrăcate în pantaloni de postav roșu apar în șemineu. Încă puțin, încă puțin...
Exact în momentul în care picioarele ating pământul mă reped cu frânghia în mână. M-am antrenat 6 luni de zile la proba de viteză 100m pentru momentul ăsta.
Înfășor frânghia în jurul picioarelor, încremenite de surpriză, și fac un nod marinăresc.
M-am antrenat 2 săptămâni în port ca să pot face nodul ăsta.
Leg frânghia de balustrada scării apoi, ca să mă calmez, sorb din cutia de bere. Este legat atât de bine că nu se poate mișca deloc. Trag de picioare spre mine și, încet, încet, moșul iese cu totul de pe horn. Îl întorc cu fața spre mine și mă uit cu satisfacție la fața lui schimonosită de frică.
- Salutare, îi spun. Sa, Lu, Ta, Re, repet sacadat. Cărui fapt datorez această onoare?
Moșul dă să spună ceva, dar se abține. Mă plimb de colo colo în fața lui și mă apuc să-mi reamintesc:
- Acum 20 ani, ai primit o primă scrisoare de la mine. Mi-aduc bine anul ăla aminte. Aveam nota 10 pe linie în carnet și participasem la olimpiada de matematică, deși aveam doar 6 ani. Deci nu îți ceream altceva decât ce mi se cuvenea. Bănuiești probabil că am fost destul de sictirit când am primit de la tine un pulover și o culegere de matematică. Dar și eu am început să suspectez ceva când, anul imediat următor, s-a repetat povestea. Apoi iar, după încă un an. Anii au trecut și, încet, încet, mi-am pierdut speranța că voi mai primi cadoul pe care îl meritam. Motivația mea de a fi un om bun a devenit egală cu zero. M-am transformat, datorită ție, într-un om vicios. Fumam. Beam. Futeam în stânga și-n dreapta....Apoi am făcut 10 ani.
Ani la rând m-am afundat din ce în ce mai adânc în noroi iar tu nu mi-ai mai adus nici măcar cadourile alea de căcat de dinainte. Eram din ce în ce mai dezamăgit de tine, sincer.
Așa că am luat decizia să te răpesc. Mi-am antrenat psihicul și fizicul pentru momentul ăsta...
Las o clipă de pauză pentru efect. Apoi adaug sardonic:
- Și acum iată-ne aici.
Moșul stă întins pe spate și reușește, în premiere, să articuleze câteva cuvinte:
- Ce vrei de la mine? Bani? Femei?
Izbucnesc în râs cu pofta. Un râs descreierat, de om sărit de pe fix, ba chiar într-o doagă de binelea, cu o spumă ușoară de salivă în colțurile buzelor.
M-am antrenat doi ani de zile să pot râde așa, pentru efect.
- CE VREAU? Deci chiar n-ai citit scrisorile alea? Acest amănunt mă enervează, îți spun sincer...
Mă duc și iau pisica în brațe și mă prefac că-i șoptesc, dar destul de tare încât să audă și Moș Crăciun:
- Nu-i așa că ne enervează moșul ăsta? Nu-i așa că ne-am antrenat doi ani de zile să zgâriem persoane fără apărare, în zona testiculară?
Motanul miorlăie aprobator.
Moșul deschide ochii din ce în ce mai mari, pe măsură ce apropii motanul, cu ghearele scoase și ochi scânteietori, de el.
- Zi-mi numai ce vrei!, exclamă el, speriat de-a binelea
Opresc mișcarea:
- Ok, îți spun. Vreau să fie război în lume. Vreau ca oamenii să se urască unii pe alții. Să se omoare cu pietre. Mamele să-și pedepsească copiii când iau note bune. Păsările să migreze vara în țările calde și iarna să se întoarcă înapoi și să moară toate. Mașinile să consume din ce în ce mai multă benzină și apoi petrolul să se termine. Locurile din cimitire să se termine și să se construiască cimitire supraterane, ca niște blocuri. Prostituatele să presteze gratis și să aibă toate sida. Vreau toate aceste lucruri sau apropii motanul de tine!
Moșul stă în cumpănă, nefiindu-i ușor să lupte împotriva bunătății sale intrinseci. Îl mai las două secunde, apoi adaug, aproape în șoapta:
- ...toate astea, sau...
Ochii moșului se fixeaza pe mine, cu speranță. Îi trag un șut în coaste, ca să îl sperii și mai tare
- Sau?, geme el
- Sau...
[to be continued]
miercuri, 22 decembrie 2010
Ipocrizie generală (II)
Cum să mă exprim? Mi se rupe inima pe sub valva tricuspidă când plec dimineața la serviciu și, până la metrou, parcă merg prin pădure la peste 1000 m altitudine. Lumea îmi zice să o ard chill, de parcă aș fi un nenorocit de hipster din Romană, că brazii îs aduși din pepiniere din Danemarca, unde cică la fiecare al treilea brad, unul este legitimat, antrenat și băgat în echipa națională. Apoi, exportat în România.
E o chestie care mă intrigă: Crăciunul simbolizeaza nasterea lui Iisus, bradul simbolizează viața veșnică (că-i cu cetina tot verde), cerșetorii din pasaj de la unirii simbolizează nivelul ridicat de trai al celorlalți români, concertele lui Ștefan Bănică sunt un mesaj ironic privind lipsa calității muzicii românești (adică, un exemplu practic).
Deci, iarna, totul înoată în simbolistică, mai ceva ca exprimarea unui George Călinescu sau Nicolae Manolescu. Cu toate astea, oamenii simt nevoia unui brad natural. N-au nevoie de ceva artificial, de un simbol al acestuia. Ei vor să tragă pe nas, în casă, mirosul ăla superb de brad de munte. Vorbim de aceiași oameni care ori n-au făcut în viața lor o plimbare pe munte, ori și-au marcat drumul cu pet-uri și gunoaie ca niște troițe la fiecare cotitură. Oameni al căror cel mai greu urcuș a fost pe scara rulantă, între etajul 1 și 2 al magazinului Unirea, cand o defecțiune a facut-o să se oprească. Fix aceiași indivizi care se duc la munte numa' ca să-și dea jos din mașină trupurile atrofiate și să tragă cu nesaț o gură de aer tare, căutând mirosul de mici.
Nu știu cum am ajuns în ultimii ani să urăsc iarna, dar mă gândesc că e vorba de bunul simț pe care ți-l oferă maturizarea. Atâta ipocrizie ca de sărbători nu se adună în sufletele oamenilor nici în mijlocul unei întâlniri corporatiste interdepartamentale. Toată lumea încearcă să fie mai bună: portarii sunt mai prietenoși, vânzătoarele îți dau pungă pe gratis la magazin, supermarketurile oferă un produs gratis la fiecare 3 cumpărate, prostituatele oferă un blowjob (să nu-i zic m*ie, că suntem în pragul sărbătorilor) gratis la fiecare 4 primite. Corporatiștii participă la tot felul de acțiuni umanitare.
Dar toate aceste lucruri sunt numai consecința stării de bine pe care le-o dă faptul că sunt oameni și animale care mor de frig și foame pe stradă. Din căldura căminului propriu, la lumina bradului natural bine împodobit cu instalații electrice strălucitoare, gândul la amărâții de pe străzi le umple sufletele de tihna omului aflat la adăpost. Și, abia apoi, de milă și compasiune.
Este îngăduința celui puternic față de cel slab: aceiași oameni care luptă pe facebook pentru drepturile și egalitatea între oameni, nu se vor considera în ruptul capului egali cu vreun gunoier fără școală.
Se uită în oglindă și speră să vadă un om (mai) bun, dar știu în sinea lor că nimic din ce fac nu va schimba lumea și că, orice ar face, omul nu se poate schimba nici măcar el însuși. Tot ce conteaza pentru el este nucleul, familia. Restul e ipocrizie generală.
E o chestie care mă intrigă: Crăciunul simbolizeaza nasterea lui Iisus, bradul simbolizează viața veșnică (că-i cu cetina tot verde), cerșetorii din pasaj de la unirii simbolizează nivelul ridicat de trai al celorlalți români, concertele lui Ștefan Bănică sunt un mesaj ironic privind lipsa calității muzicii românești (adică, un exemplu practic).
Deci, iarna, totul înoată în simbolistică, mai ceva ca exprimarea unui George Călinescu sau Nicolae Manolescu. Cu toate astea, oamenii simt nevoia unui brad natural. N-au nevoie de ceva artificial, de un simbol al acestuia. Ei vor să tragă pe nas, în casă, mirosul ăla superb de brad de munte. Vorbim de aceiași oameni care ori n-au făcut în viața lor o plimbare pe munte, ori și-au marcat drumul cu pet-uri și gunoaie ca niște troițe la fiecare cotitură. Oameni al căror cel mai greu urcuș a fost pe scara rulantă, între etajul 1 și 2 al magazinului Unirea, cand o defecțiune a facut-o să se oprească. Fix aceiași indivizi care se duc la munte numa' ca să-și dea jos din mașină trupurile atrofiate și să tragă cu nesaț o gură de aer tare, căutând mirosul de mici.
Nu știu cum am ajuns în ultimii ani să urăsc iarna, dar mă gândesc că e vorba de bunul simț pe care ți-l oferă maturizarea. Atâta ipocrizie ca de sărbători nu se adună în sufletele oamenilor nici în mijlocul unei întâlniri corporatiste interdepartamentale. Toată lumea încearcă să fie mai bună: portarii sunt mai prietenoși, vânzătoarele îți dau pungă pe gratis la magazin, supermarketurile oferă un produs gratis la fiecare 3 cumpărate, prostituatele oferă un blowjob (să nu-i zic m*ie, că suntem în pragul sărbătorilor) gratis la fiecare 4 primite. Corporatiștii participă la tot felul de acțiuni umanitare.
Dar toate aceste lucruri sunt numai consecința stării de bine pe care le-o dă faptul că sunt oameni și animale care mor de frig și foame pe stradă. Din căldura căminului propriu, la lumina bradului natural bine împodobit cu instalații electrice strălucitoare, gândul la amărâții de pe străzi le umple sufletele de tihna omului aflat la adăpost. Și, abia apoi, de milă și compasiune.
Este îngăduința celui puternic față de cel slab: aceiași oameni care luptă pe facebook pentru drepturile și egalitatea între oameni, nu se vor considera în ruptul capului egali cu vreun gunoier fără școală.
Se uită în oglindă și speră să vadă un om (mai) bun, dar știu în sinea lor că nimic din ce fac nu va schimba lumea și că, orice ar face, omul nu se poate schimba nici măcar el însuși. Tot ce conteaza pentru el este nucleul, familia. Restul e ipocrizie generală.
sâmbătă, 18 decembrie 2010
iBoc
Emil Coc, acest Gimli al politicii din România, este un neaoș reprezentant al țării. Drept dovadă, ca tot românu', a decis să facă cinste țării apelând la valorile tradiționale, la simbolismul rustic, la folclor și cultura neamului românesc: și-a cumpărat un iPad.
Principalul avantaj al iPadului, declară domnul Coc, este faptul că prinde bine interneții, ba chiar cică și bulgarii se văd fără purici. Într-un avânt pioneresc, încercând să se priceapă, stimabilul clujean afirma ceva cel puțin interpretabil: gadgetul îi permite să-și salveze datele fără să mai aibă nevoie de alte scule adiționale.
Deoarece sistemele Apple sunt recunoscute ca fiind unele din cele mai închise, putem deduce că premierul se referea în realitate la faptul că nu mai are nevoie, pentru a-și vizualiza datele, de niciunul din obiectele următoare:
- scăunel pentru a sta la birou
- pernă pentru scăunel
- pantofi cu toc pentru a ajunge să se urce pe scăunel
- modelul de tastatura querty pentru telefoane, adaptat la calculator
Dar acestea sunt simple speculații.
Mai mult de atât, presa intuiește și alte motive pentru care premierul ar avea nevoie de dispozitiv:
- carte de colorat la ședințele alea lungi și plictisitoare din parlament
- oglinda full-size
- sa puna degetul pe țâțele elenei undrea (ghiciți ce persoană apare pe wallpaper)
Însă, din partea oricărui român la care vă referiți, dar care nu-și ia însă iPad, domnule Coc: și M.M.M...e
 |
| Încă două și își face o cazemată! |
Deoarece sistemele Apple sunt recunoscute ca fiind unele din cele mai închise, putem deduce că premierul se referea în realitate la faptul că nu mai are nevoie, pentru a-și vizualiza datele, de niciunul din obiectele următoare:
- scăunel pentru a sta la birou
- pernă pentru scăunel
- pantofi cu toc pentru a ajunge să se urce pe scăunel
- modelul de tastatura querty pentru telefoane, adaptat la calculator
Dar acestea sunt simple speculații.
Mai mult de atât, presa intuiește și alte motive pentru care premierul ar avea nevoie de dispozitiv:
- carte de colorat la ședințele alea lungi și plictisitoare din parlament
- oglinda full-size
- sa puna degetul pe țâțele elenei undrea (ghiciți ce persoană apare pe wallpaper)
Însă, din partea oricărui român la care vă referiți, dar care nu-și ia însă iPad, domnule Coc: și M.M.M...e
joi, 16 decembrie 2010
Pe taramul spagii
Întrerup pentru niște știri senzaționale acest hiatus al blogului, caracteristic sărbătorilor de iarnă.
M-am trezit bine dispus, ca orice individ pe care-l așteaptă o aventură nouă. Așa cum se trezește starul Discovery Channel, Bear Grylls, știind că urmează să mănance câteva râme, un ochi de vaca și niște vomă semidigerată cu râme și ochi de vacă.
Mi-am dat părul cu gel, mi-am luat șosetele și chiloții ăia buni, nu am mâncat nimic și am ieșit în frigul pătrunzător de afară. Ne-am uitat amândoi cu jind la mașina parcată în fața blocului acum câteva zile, dar am trecut mai departe în pas alert.
Suntem cu ochii pe scurtături. Cea mai apropiată e printr-un cimitir, așa că intrăm. Știm exact la ce cruce să facem stânga, să intrăm pe portița roșie și apoi să ieșim pe lângă biserică (ocolind eventualul mort ce-și așteaptă rândul) la bulevard.
Intrăm în spital și ne îndreptăm spre sala unde se fac donările de sânge, cu venele palpitând de viață.
Ne lăsăm sângele, o parte din noi aproape leșină și apoi dăm să urcăm la etaj, să ne bage la dosar.
Scări spre etajul 1.
Stop.
Jandarm la capătul lor.
Stop.
Suntem în afara orelor de vizitare.
- STOP! Nu vă pot lăsa să urcați.
- Am donat sânge și mergem la asistenta...
- O singură persoană poate merge.
- Dar am donat amândoi
- Și nu poate o persoană să ducă ambele hârtii?
- Păi și dacă nu ne cunoșteam ce se întâmpla?
- Nu vă pot lăsa pe amândoi
- Ok, urc eu și, peste două minute, ea.
- Păi acum vă știu. Nu vă mai las
2 lei șpagă să-și ia și el o cafea și cerul se înseninează. Urcam amândoi spre ASISTENTA ȘEFĂ (altă mare amatoare de venituri neimpozabile) și-i dăm bonul să ne înscrie în catastif în dreptul persoanei pentru care am donat. Ne trece cu zâmbetul pe buze în timp ce zâmbetele noastre livide sunt mai degrabă furioase.
O nouă barieră este doborâtă: nici când donezi sânge nu scapi fără să dai bani pe tărâmul șpăgii, spitalul românesc. De altfel, dacă ai nenorocul să te îmbolnăvești, trebuie să înlocuiești tradiționalul halat alb:
M-am trezit bine dispus, ca orice individ pe care-l așteaptă o aventură nouă. Așa cum se trezește starul Discovery Channel, Bear Grylls, știind că urmează să mănance câteva râme, un ochi de vaca și niște vomă semidigerată cu râme și ochi de vacă.
 |
| I'm going to eat you. Twice! |
Suntem cu ochii pe scurtături. Cea mai apropiată e printr-un cimitir, așa că intrăm. Știm exact la ce cruce să facem stânga, să intrăm pe portița roșie și apoi să ieșim pe lângă biserică (ocolind eventualul mort ce-și așteaptă rândul) la bulevard.
Intrăm în spital și ne îndreptăm spre sala unde se fac donările de sânge, cu venele palpitând de viață.
Ne lăsăm sângele, o parte din noi aproape leșină și apoi dăm să urcăm la etaj, să ne bage la dosar.
Scări spre etajul 1.
Stop.
Jandarm la capătul lor.
Stop.
Suntem în afara orelor de vizitare.
- STOP! Nu vă pot lăsa să urcați.
- Am donat sânge și mergem la asistenta...
- O singură persoană poate merge.
- Dar am donat amândoi
- Și nu poate o persoană să ducă ambele hârtii?
- Păi și dacă nu ne cunoșteam ce se întâmpla?
- Nu vă pot lăsa pe amândoi
- Ok, urc eu și, peste două minute, ea.
- Păi acum vă știu. Nu vă mai las
2 lei șpagă să-și ia și el o cafea și cerul se înseninează. Urcam amândoi spre ASISTENTA ȘEFĂ (altă mare amatoare de venituri neimpozabile) și-i dăm bonul să ne înscrie în catastif în dreptul persoanei pentru care am donat. Ne trece cu zâmbetul pe buze în timp ce zâmbetele noastre livide sunt mai degrabă furioase.
O nouă barieră este doborâtă: nici când donezi sânge nu scapi fără să dai bani pe tărâmul șpăgii, spitalul românesc. De altfel, dacă ai nenorocul să te îmbolnăvești, trebuie să înlocuiești tradiționalul halat alb:
 |
| mâneca dreapta + gluga - asistenta șefă mâneca stângă - asistenta normală trunchi - doctor Nu uita: 2 lei/zi pt paznicul cu 4 clase și dubios de colorat, ca să poți primi vizite! |
sâmbătă, 4 decembrie 2010
reQuery
Nu cu mult timp in urma am scris articolul Queries, in care ma plangeam de idiotii care ajung la mine pe blog (si indraznesc sa plece oripilati).
Tudor imi comenta:
"tudorcelrau spunea...
Hahaha!
Era o vreme in care oamenii ajungeau la mine pe blog cautand "cum sa ma cuplez cu colegul de banca", de exemplu."
Si iata ca rezultatele se vad, sunt interesante si excitante. Dupa ce indivizii si-au luat know-how-ul despre cuplari de pe Blogul cel Rau, s-au intors la fratele si mai al dracu', Random Evil Writings, ca sa se dea mari, asa cum puteti vedea in lista cu primele 10 cautari pe google care i-au indrumat aici:
Tudor imi comenta:
"tudorcelrau spunea...
Hahaha!
Era o vreme in care oamenii ajungeau la mine pe blog cautand "cum sa ma cuplez cu colegul de banca", de exemplu."
Si iata ca rezultatele se vad, sunt interesante si excitante. Dupa ce indivizii si-au luat know-how-ul despre cuplari de pe Blogul cel Rau, s-au intors la fratele si mai al dracu', Random Evil Writings, ca sa se dea mari, asa cum puteti vedea in lista cu primele 10 cautari pe google care i-au indrumat aici:
 |
| Random Evil Writings un blog unde faptul ca ti-ai futut colega de banca CONTEAZA |
miercuri, 1 decembrie 2010
Hai România! - un fel de Hail Satan!
Aș fi ipocrit dacă, după ce arunc atâta căcat în România și români, nu aș recunoaște că mă voi bucura al dracu de tare de ziua liberă de 1 dec...nu, nu merge sa incep asa.
M-am trezit cu un zambet pe fata in timp ce razele soarelui intra pe fereastra vestindu-mi o noua zi libe...nope, nici asa nu-i ok.
Romania, zi nationala. Steagurile flutura vesele...cacat:
1 decembrie, ora 11:45, Gara de Nord: e frig de te caci pe tine. In concluzie, ma cac pe mine de frig, pt ca am plecat fara manusi si fara caciula de acasa. Plec la Ploiesti, unde planuiesc sa stau fix pana la ora 15:30. Trenul pleaca la 12:00, ajunge la 12:45, voi avea deci macar vreo 2 ore jumatate de stat de vorba. Intelegeti deci sentimentul de confort pe care il am acum, la 11:45, desi ma uit un pic chioras la trenul care stationeaza la linia 10, exact linia unde ar trebui sa se afle Rapidul 661, al meu. Placutele lui de identificare afiseaza Cluj-Bucuresti dar pare atat de inghetat si mort incat vreau sa i le smulg si sa le duc parintilor lui acasa. Intr-un splendid kitsch american, mai devreme mi-a aratat niste poze cu logodnica lui, o locomotiva diesel absolut superba:
 |
| Mhm...sexy! |
Dar divaghez. Intre timp s-a facut 11:55 si nimic nu misca, mai putin oamenii de pe peron care s-au apucat sa faca tractiuni cu sacosele de rafie pline ochi. Unii din ei chiar reusesc sa se incalzeasca, spre deosebire de mine: in rucsacelul meu am doar o carte, aparatul foto si cateva pagini din ziarul libertatea pe care le-am luat in cazul in care vreo urgenta ma va impinge sa apelez la toaleta din tren.
Acum e ora 11:59:10 si mi-a fost anulata orice speranta ca trenul va gara in 30 de secunde, calatorii se vor urca in urmatoarele 25 de secunde si trenul va porni dupa o binemeritata pauza de 5 secunde. VOCEA imi confirma intarzierea: "Stimati calatori, rapidul mortii ma-tii va pleca cu o intarziere de 10 minute".
Rumoare pe peron. Zambete ironice. CFR Calatori reuseste imposibilul: trenul are intarziere inainte de a pleca, ba chiar inainte ca vreun calator sa se poata urca in tren.
 |
| CFR, preminatul clasei, are 10 pe linie |
Dar ce sunt 10 minute? 10 minute e chiar mai putin decat perioada ideala pt o partida de sex, in opinia lui Paulo Coielho. N-ai timp nici sa asculti o melodie care tine mai mult de 10 minute. O bagatela. Un fleac.
VOCEA a simtit acest lucru, asa ca se face iarasi auzita, cu un ton sec, dar totusi suav, cu informatii interesante, dar totusi suparatoare, cu inflexiuni metalice, dar totusi atat de umana...
"Stimati calatori, Rapidul 661 va pleca cu o intarziere de 20 de minute".
 |
| 20' - mult mai mult timp decat partida ideala de sex |
Stai asa, imi zic. 10 minute treaca mearga. Dar 20 de minute e deja jumatate din timpul pe care trebuia sa il fac pana la Ploiesti. Si frigul, domnilor. Frigul mi-a cuprins atat de bine extremitatile, incat simt ca am o aura de gheata in jurul capului si al degetelor.
E ora 12:22, calatorii sunt asezati la locurile lor. Locul meu: o splendoare! La geam, langa aeroterma, absolut superb.
Ora 12:35 - se pare ca trenul, dupa efortul de a se desprinde de atractia gravitationala orizontala a capitalei, si-a pierdut suflul. Zace in plin camp, mort SI cu desavarsire inghetat. Aproape ca-mi iese abur pe gura atunci cand respir. Trebuie sa ma uit cand dau paginile la carte, ca sa fiu sigur ca am prins foaia subtire intre degetele mele amortite. Sufletul meu s-a retras spre centru lasand extremitatile fara sange, taramuri de un pustiu apocaliptic. Daca rostesc un cuvant acesta ingheata imediat in aer si mi se sparge la picioare. Mi-e frig, ba chiar mor de frig, asta incerc sa transmit aici, prin aceste trasaturi complicate de penita.
Ora 12:50 Trenul doar ce-a pornit. Ma uit la ceas, apoi provocator in jur. Nenea nasul chiar acum imi cere biletul. Ii dau biletul. Mi-l capseaza, facandu-si meseria. Banii curg. Din salariul meu la stat si de la stat in companii falimentare cum e CFR. Nici nu mai intreb cand voi ajunge la Ploiesti. Ca sa ma incalzesc, ma gandesc la discursurile bombastice, demagogice tinute de presedinte si premier cu ocazia zilei nationale. La apelul pe care-l fac fata de niste sentimente care nu pot exista la romanii care se inghesuie la fasolea si sarmalele gratis din parcurile din capitala. Gratuitatea este un miraj, inghititurile sunt la fel de hranitoare ca aerul, carnea la fel de buna ca pulpele de sobolani, iar vocea politicienilor la fel de mangaietoare ca portavocile metalice, orwelliene, cefereiene. Parada militara se scurge ca un cacat verde imens, infrumusetat cu decoratii sclipitoare, personalitatile saluta stand incremeniti si cretini, o clica de hoti parveniti, senilele tancurilor au nevoie de ulei pentru ca plombele care acopera gropile cedeaza.
Ora 13:00 Trenul se opreste iar in camp. Citesc cu incapatanare, chiar si aceeasi fraza de cate 10 ori, si nu las furia sa ma cuprinda. Sunt zen bah, futu-ti mortii ma-tii de tren!
Ora 13:45 Cu grija sa nu mi se sparga picioarele inghetate, sar de pe ultima treapta a trenului, aflata cam la jumatate de metru fata de pamant. Cobor in pasaj si salut trenul. Multumesc frumos!
 |
| 21,5 RON / 59 km - Placerea noastra de a batjocori clientii, nepretuita |
PS: vroiam sa scriu cu diacritice, dar momentan ma enerveaza tot ce-i romanesc (ma uit la tine, bai prima fraza din articolul asta).
luni, 22 noiembrie 2010
Guess Who's Machete
 |
| Machete - moments before killin' a bad guy! |
 |
| Machete - as depicted by the Paint department! |
duminică, 21 noiembrie 2010
joi, 18 noiembrie 2010
Digital monster
Fiecare eră are monștrii ei. Fiecare generație are în sân un șarpe cu care trebuie să se lupte, teritorii pe care să le cucerească și idealuri de femei după care femeile își modelează trupurile.
În evul mediu și încă un pic după, erau chestii fizice: ciuma, lepra si alte boli. Se descopereau continente și insule. Femeile ideale erau toate cele care puteau face copii.
Bunicii au avut războaiele mondiale, lagăre, hortiști, fasciști, naziști. Femeile erau destul de pline și cu pubisul neepilat.
Părinții noștri au avut comunismul împotriva căruia să lupte. Miliție, securitate, partid, you name it.
Generația noastră, a ăstora sub 30 de ani, are și ea gorgonele ei:
Cel mai reprezentativ este IT-ul. Să lăsăm deoparte lucrurile bune, pentru că sunt evidente. IT-ul a favorizat apariția a milioane de locuri de muncă, e adevărat. Dar, aceste locuri de muncă nu produc nimic. 90% din ce înseamna IT la nivel global folosește doar la susținerea proceselor de vânzare. Iar vânzarea reprezintă trecerea din mână în mână a produselor și încasarea comisioanelor aferente, cu atât mai mari cu cât te îndepărtezi de sursa bunului vândut. Deci IT-ul transforma generația noastră într-una de leneși într-o formă fizică groaznică, apasând taste pentru mâncare dar fără să producă efectiv această mâncare.
Apoi, dpdv social, relațiile între oameni sunt din ce în ce mai lipsite de consistență. Cu greu poți să ai prietenii ăia pe viață, pe care părinții tăi îi au, pentru că tot timpul cunoști alte persoane prin intermediul retelelor de socializare online și atenția o dedici într-o parte sau alta, aleator.
Și individualitatea este compromisă: este mult prea ușor pentru copii să găsească modele "demne" de urmat. Totul le este inoculat, marketingul imposibil de evitat și capacitatea de gândire și de alegere scade.
În sfârșit, este pornografia. De la o perversiune la alta, vizitatorii site-urilor de profil se adâncesc din ce în ce mai mult într-o lume murdară și îngrozitoare. Și astfel se crează piață pentru pedofilie, zoofilie, scatofilie etc.
Deci, împotriva cărui lucru trebuie să luptăm? Paradoxal, împotriva a ceea ce ne face viața mai ușoară, ba chiar împotriva a ceea ce ne definește viața din ce în ce mai mult. Mă gândesc că populația lumii crește iar resursele de hrană rămân constante sau scad. Omenirea crează mai degrabă ferme de servere decât să hrănească milioanele de indieni, africani și chinezi care efectiv mor de foame. Pentru cât timp vor mai avea importanță slujbele care presupun învârtirea unor exceluri cu rapoarte și cifre, cum sunt majoritatea din corporații? Pentru cât timp o societate funcționala va mai putea fi susținută cu trupurile noastre din ce în ce mai bolnave, prietenii din ce în ce mai puțini iar viața reala înlocuită încet, încet de cea virtuală?
În evul mediu și încă un pic după, erau chestii fizice: ciuma, lepra si alte boli. Se descopereau continente și insule. Femeile ideale erau toate cele care puteau face copii.
Bunicii au avut războaiele mondiale, lagăre, hortiști, fasciști, naziști. Femeile erau destul de pline și cu pubisul neepilat.
Părinții noștri au avut comunismul împotriva căruia să lupte. Miliție, securitate, partid, you name it.
Generația noastră, a ăstora sub 30 de ani, are și ea gorgonele ei:
Cel mai reprezentativ este IT-ul. Să lăsăm deoparte lucrurile bune, pentru că sunt evidente. IT-ul a favorizat apariția a milioane de locuri de muncă, e adevărat. Dar, aceste locuri de muncă nu produc nimic. 90% din ce înseamna IT la nivel global folosește doar la susținerea proceselor de vânzare. Iar vânzarea reprezintă trecerea din mână în mână a produselor și încasarea comisioanelor aferente, cu atât mai mari cu cât te îndepărtezi de sursa bunului vândut. Deci IT-ul transforma generația noastră într-una de leneși într-o formă fizică groaznică, apasând taste pentru mâncare dar fără să producă efectiv această mâncare.
Apoi, dpdv social, relațiile între oameni sunt din ce în ce mai lipsite de consistență. Cu greu poți să ai prietenii ăia pe viață, pe care părinții tăi îi au, pentru că tot timpul cunoști alte persoane prin intermediul retelelor de socializare online și atenția o dedici într-o parte sau alta, aleator.
Și individualitatea este compromisă: este mult prea ușor pentru copii să găsească modele "demne" de urmat. Totul le este inoculat, marketingul imposibil de evitat și capacitatea de gândire și de alegere scade.
În sfârșit, este pornografia. De la o perversiune la alta, vizitatorii site-urilor de profil se adâncesc din ce în ce mai mult într-o lume murdară și îngrozitoare. Și astfel se crează piață pentru pedofilie, zoofilie, scatofilie etc.
Deci, împotriva cărui lucru trebuie să luptăm? Paradoxal, împotriva a ceea ce ne face viața mai ușoară, ba chiar împotriva a ceea ce ne definește viața din ce în ce mai mult. Mă gândesc că populația lumii crește iar resursele de hrană rămân constante sau scad. Omenirea crează mai degrabă ferme de servere decât să hrănească milioanele de indieni, africani și chinezi care efectiv mor de foame. Pentru cât timp vor mai avea importanță slujbele care presupun învârtirea unor exceluri cu rapoarte și cifre, cum sunt majoritatea din corporații? Pentru cât timp o societate funcționala va mai putea fi susținută cu trupurile noastre din ce în ce mai bolnave, prietenii din ce în ce mai puțini iar viața reala înlocuită încet, încet de cea virtuală?
sâmbătă, 13 noiembrie 2010
69
Ai 10 ani. Ai venit de la şcoală. Ai mâncat ciorbiţa. Ai fost afară şi te-ai jucat. Ţi-ai terminat temele, ţi-ai făcut ghiozdanul şi ai mâncat iarăşi, de seară. Acuma, ca tot omul, te aşezi şi tu la calculator şi te apuci să citeşti ştirile. Politica e mai interesantă de când un individ de înălţimea ta e prim-ministru, mai ales că toate deciziile sunt la nivelul intelectului tău, dacă nu te jignesc.
Deci citeşti ştirile critic, dar cu inocenţa caracteristică vârstei. Nu uita, ai 10 ani, adica eşti clasa 4a sau a 5a.
"Guvernul Boc a reuşit terminarea a 40 de km de autostr...", dar hohotul de râs şi furia ţi se opresc în gât. Ochii ţi-au alunecat un pic mai jos pe pagină şi au rămas acolo, holbaţi la reclama colorată:
 |
| Nooooo!!! You're doing it wrong! |
Ochii rămân aţintiţi pe ecran în timp ce mâna orbecăie pe birou după mouse. Graţie tatălui tău, care a setat router-ul să ignore query-urile cu cuvinte obscene, pornografia a rămas un element străin pentru tine. Sigur, a fost data aia când te-ai futut cu colega de bancă la şcoala, dar dacă-i real nu se pune, nu-i aşa?
Ce deduci din imaginea asta prezentă pe un site de ştiri arhicunoscut?
1. 69 e o poziţie. Dacă vrei s-o compari cu ceva, o poţi compara cu finalurile de dame la şah.
2. 69 se face între două femei
3. Femeile sunt îmbrăcate sumar
4. Poziţia 69 poate fi executată şi imperfect. Există o artă a executării lui 69, artă care include: ajustarea înălţimii prin metoda "patul lui procust" şi arcuirea în stilul "crupa calului"
5. 69 presupune să te uiţi la părţile inferioare ale trunchiului partenerului de poziţie. Tehnic vorbind, asta e suficient, dar practic trebuie să găseşti unghiul perfect din care să faci asta. Într-adevar, din poziţia buna şi cu gura deschisă, poţi vedea dintr-o parte în alta şi, de aici punctul 6
6. Poziţia se mai numeste şi "Ocheanul Uman"
joi, 11 noiembrie 2010
Fără nicio legătură, cu diacritice
Știați că la originea prezervativului se află celebrul condom catolic? Acesta era un obiect asemănător prezervativului de astăzi, numai ca scopul său diferea în punctele esențiale: în primul rând el era folosit atunci când se dorea conceperea unui nou copil. La fel ca azi, doar că invers. Prin bulă papală, prezervativul catolic trebuia să împiedice penisul bărbatului să atingă pereții vaginului femeii. Asta pentru că, după cum știm, preoților catolici le place sexul doar cu copii, altfel, în rest, e blasfemie. În al doilea rând, el trebuia să sfințească conceperea copilului. Astfel, în vârful mațului de pește care îndeplinea rolul de prezervativ, era montată o mică bucată din lemn, găurită în formă de cruce. Când bărbatul ejacula, sperma lua forma crucii în timp ce pătrundea în femeie și, astfel, se sfințea. Copilul născut nouă luni mai târziu urla numai în ave maria și alte cântări bisericești.
Okay, stiu că vă uitați uimiți la un prezervativ acum și încercați să vi-l imaginați cu o bucată de lemn în vârf, așa că recunosc: am inventat toată povestea. Dar este că v-am captat atenția? Este?
Problema pe care o am în ultima perioadă este lipsa de inspirație. Totul a început acum vreo trei luni când am descoperit cititul în metrou. E mișto să citesc în metrou pe parcursul celor 35 de minute pe care le parcurg zilnic. Sunt mai cult, mai informat și pot lua oricând atitudinea de snob bășinos ca toți ăilalți de citesc cu coperta la vedere. Dar, daaaaarrrr, exista un mare neajuns: nu mai pot fi atent la potențialii actori de pe blog, care înainte stăteau în jurul meu în metrou și tramvai de parcă dădeau casting. Nu mai aud nici o discuție interesantă, nu observ nici o situație amuzantă, nu vad nici o femeie bună și niciodată n-o să mă obișnuiesc cu ”nicio” în loc de ”nici o”, nici măcar în cazurile în care este adjectiv pronominal (note to self: află care-s rațiunile din spatele deciziilor legate de ortografie). Un cârd de maneliști ar putea sta lângă o ceată similară de bătrâni cu sacoșe de rafie în tramvaiul cinci și nici așa nu mi-ar atrage atenția.
Așa că am venit cu o idee...
[...]
Întrerup articolul pentru că soarta îmi surâde: pe protv se joaca Rapid-Steaua. Se joacă e mult spus, pentru că suporterii stelei aruncă cu obiecte pe teren. Comentatorii insistă asupra faptului că acest lucru n-are legătură cu fotbalul. Dar, în același timp, antrenorul Rapidului, Șumudică, se țigănește cu arbitrul, sperând că acesta o să întrerupă meciul. Sportiv, vrea să câștige la masa verde, să cruțe Steaua de o înfrângere pe bune, rușinoasă. Ăsta e fotbalul practicat de români și țigani.
Câteva minute mai târziu, satisfacție maximă: suporterii Stelei sunt evacuați de pe stadion și sunt forțați să treacă printr-un cordon de jandarmi. O Fortuna! Ah, orgasm vizual! De fiecare data când văd bastoanele jandarmilor atingând o spinare de suporter sunt atât de bucuros încât îmi vine să râd singur. Jap! Jap! Așa, da-i și-un șut în cur lu băiatu cu tricou alb de puta madre! Așa mă tată! Asta-i una din perversiunile mele: îmi place să văd idioți zvârcolindu-se de durere.
[...]
...așa că am venit cu o idee. Ce-ar fi să merg cu mp3-playerul pornit pe opțiunea de inregistrare tot timpul cât e lume în jur? Și apoi să ascult discuțiile în timp ce merg pe jos, când sunt la toaletă, când merg cu trenul, etc.
N-ar fi cea mai tare sursa de inspirație, în afară de meciurile din Cupa României?
Okay, stiu că vă uitați uimiți la un prezervativ acum și încercați să vi-l imaginați cu o bucată de lemn în vârf, așa că recunosc: am inventat toată povestea. Dar este că v-am captat atenția? Este?
Problema pe care o am în ultima perioadă este lipsa de inspirație. Totul a început acum vreo trei luni când am descoperit cititul în metrou. E mișto să citesc în metrou pe parcursul celor 35 de minute pe care le parcurg zilnic. Sunt mai cult, mai informat și pot lua oricând atitudinea de snob bășinos ca toți ăilalți de citesc cu coperta la vedere. Dar, daaaaarrrr, exista un mare neajuns: nu mai pot fi atent la potențialii actori de pe blog, care înainte stăteau în jurul meu în metrou și tramvai de parcă dădeau casting. Nu mai aud nici o discuție interesantă, nu observ nici o situație amuzantă, nu vad nici o femeie bună și niciodată n-o să mă obișnuiesc cu ”nicio” în loc de ”nici o”, nici măcar în cazurile în care este adjectiv pronominal (note to self: află care-s rațiunile din spatele deciziilor legate de ortografie). Un cârd de maneliști ar putea sta lângă o ceată similară de bătrâni cu sacoșe de rafie în tramvaiul cinci și nici așa nu mi-ar atrage atenția.
Așa că am venit cu o idee...
[...]
Întrerup articolul pentru că soarta îmi surâde: pe protv se joaca Rapid-Steaua. Se joacă e mult spus, pentru că suporterii stelei aruncă cu obiecte pe teren. Comentatorii insistă asupra faptului că acest lucru n-are legătură cu fotbalul. Dar, în același timp, antrenorul Rapidului, Șumudică, se țigănește cu arbitrul, sperând că acesta o să întrerupă meciul. Sportiv, vrea să câștige la masa verde, să cruțe Steaua de o înfrângere pe bune, rușinoasă. Ăsta e fotbalul practicat de români și țigani.
Câteva minute mai târziu, satisfacție maximă: suporterii Stelei sunt evacuați de pe stadion și sunt forțați să treacă printr-un cordon de jandarmi. O Fortuna! Ah, orgasm vizual! De fiecare data când văd bastoanele jandarmilor atingând o spinare de suporter sunt atât de bucuros încât îmi vine să râd singur. Jap! Jap! Așa, da-i și-un șut în cur lu băiatu cu tricou alb de puta madre! Așa mă tată! Asta-i una din perversiunile mele: îmi place să văd idioți zvârcolindu-se de durere.
[...]
...așa că am venit cu o idee. Ce-ar fi să merg cu mp3-playerul pornit pe opțiunea de inregistrare tot timpul cât e lume în jur? Și apoi să ascult discuțiile în timp ce merg pe jos, când sunt la toaletă, când merg cu trenul, etc.
N-ar fi cea mai tare sursa de inspirație, în afară de meciurile din Cupa României?
miercuri, 10 noiembrie 2010
The closed eyes visual delusion
Am închis ochii sperând să adorm repede. Dar ceva îmi spunea că nu-i totul în regulă. Niciun vecin nu asculta muzică tare. Niciun câine nu lătra furios și disperat că trăiește într-un mediu din beton. Ieșind pe balcon, nici vreun bețiv pișându-se pe stâlpii de înaltă tensiune n-am văzut, sau vreo vecină adolescentă făcând o muie obscură vreunui tânăr absolvent de post-liceală, în scara blocului. Nici stele pe cerul negru ca păcura.
Totul era neclintit, precum fotografiile alea vechi, înrămate și atârnate pe pereți în casele bunicilor.
Am reintrat în casă, împiedicându-mă de prag și înjurând cu glas scăzut. M-am băgat în pat hotărât să adorm. Dar mi-era cald. Ba nu, frig. Ba nu, sete. Ba nu, mi s-a sculat p***ula. Nu mi-era somn, asta-i clar.
M-am ridicat iar și am rămas șezând pe marginea patului, într-un întuneric profund. Deasupra și dedesubtul meu, vecinii dormeau ca niște prunci. Sau poate ca niște morți în cea de-a doua zi de veghe. Nu vedeam nimic, iar celelalte simțuri erau neobișnuit de sensibile. Simțeam duhuri umblând pe lângă mine și atingându-mă în trecere. Auzeam voci șoptite în cealaltă parte a camerei, deși știam că sunt singur. Singur? Respir ceva. Dacă întind mâna în stânga sau în dreapta mă lovesc de obiecte. Sub cur am un pat la care cineva, cândva, a muncit. Și banii pe care i-am dat pe aceste lucruri sunt în cine știe ce burți. Sunt o verigă. Nu sunt singur: sunt înconjurat de ceva-uri și de amprente.
Apoi m-a lovit tristețea, inexplicabil. Vroiam să urlu. Aúuuuuuuuuuuu...dar buzele nu mi se mișcau. Vroiam să alerg într-o mulțime de oameni, să mă dau cu capul de o bordură, să fut zece femei deodată și apoi sa le fut încă o dată, pe rând, să mă scufund spre fundul unui ocean și să mor acolo asfixiat, încet și dureros, cu presiunea deformându-mi organele interne. Orice, numai să simt ceva.
Stăteam pe marginea patului, inert.
Apoi au venit ei.
Nu erau nici înalți dar nici mici. Aveau deasupra un nor verde, care-i lumina. Se țineau de mână. Aveau mina unor jucători de șah privindu-și ultima piesă de pe tablă. Nu purtau haine, dar nu le vedeam sexul.
M-am ridicat în picioare. Eram cât ei de înalt, dar parcă mai firav.
Am clipit lent dar nu au dispărut din fața mea.
Apoi mi-am dat seama ca mi-e lene sa scriu mai departe si m-am culcat.
Totul era neclintit, precum fotografiile alea vechi, înrămate și atârnate pe pereți în casele bunicilor.
Am reintrat în casă, împiedicându-mă de prag și înjurând cu glas scăzut. M-am băgat în pat hotărât să adorm. Dar mi-era cald. Ba nu, frig. Ba nu, sete. Ba nu, mi s-a sculat p***ula. Nu mi-era somn, asta-i clar.
M-am ridicat iar și am rămas șezând pe marginea patului, într-un întuneric profund. Deasupra și dedesubtul meu, vecinii dormeau ca niște prunci. Sau poate ca niște morți în cea de-a doua zi de veghe. Nu vedeam nimic, iar celelalte simțuri erau neobișnuit de sensibile. Simțeam duhuri umblând pe lângă mine și atingându-mă în trecere. Auzeam voci șoptite în cealaltă parte a camerei, deși știam că sunt singur. Singur? Respir ceva. Dacă întind mâna în stânga sau în dreapta mă lovesc de obiecte. Sub cur am un pat la care cineva, cândva, a muncit. Și banii pe care i-am dat pe aceste lucruri sunt în cine știe ce burți. Sunt o verigă. Nu sunt singur: sunt înconjurat de ceva-uri și de amprente.
Apoi m-a lovit tristețea, inexplicabil. Vroiam să urlu. Aúuuuuuuuuuuu...dar buzele nu mi se mișcau. Vroiam să alerg într-o mulțime de oameni, să mă dau cu capul de o bordură, să fut zece femei deodată și apoi sa le fut încă o dată, pe rând, să mă scufund spre fundul unui ocean și să mor acolo asfixiat, încet și dureros, cu presiunea deformându-mi organele interne. Orice, numai să simt ceva.
Stăteam pe marginea patului, inert.
Apoi au venit ei.
Nu erau nici înalți dar nici mici. Aveau deasupra un nor verde, care-i lumina. Se țineau de mână. Aveau mina unor jucători de șah privindu-și ultima piesă de pe tablă. Nu purtau haine, dar nu le vedeam sexul.
M-am ridicat în picioare. Eram cât ei de înalt, dar parcă mai firav.
Am clipit lent dar nu au dispărut din fața mea.
Apoi mi-am dat seama ca mi-e lene sa scriu mai departe si m-am culcat.
joi, 4 noiembrie 2010
Cimitirul virtual
Societatea doreste un singur lucru de la tine: sa fii un robot ascultator dar care, paradoxal, faureste libertatea omenirii. Din cand in cand iti arunca cate un os: o masina mai buna, o vacanta intr-o insula exotica. Cate un mic cadou doar atat cat sa te faca sa uiti ca te nasti sclav si ca privesti lucrul asta ca pe un lucru normal. Caci n-ai alta libertate decat aceea de a alege sa mori de foame, in loc sa muncesti pana la moarte.
Intr-un oras poti intalni milioane de oameni cu personalitati unice. Toti diferiti, alergand in dreapta si stanga pentru a-si indeplini propriile scopuri. Dar daca te ridici doar cu 20 de metri in aer, toata multimea va deveni o masa amorfa. O diferenta de cativa metri altitudine si individualitea fiecaruia dispare.
Societatea este linia orizontala de pe foaia de hartie a poligrafului. Istoria este acul care traseaza varfurile, iar varfurile sunt, bineinteles, oamenii. Sunt varfuri diferite, dar majoritatea incadrate si uniformizate de linia orizontala de deasupra. Din cand in cand un varf se ridica peste linie, iese in evidenta cumva. Datorita minciunii si a hotiei, exact ca la testul poligraf. Sau poate datorita nevoii celorlalti de a avea un model de urmat. Aceste varfuri vor ramane in istorie si in memoria oamenilor.
(Nu ma refer la Iisus sau alte personaje biblice. Daca Iisus ar trai in ziua dea zi, n-ar putea depasi linia orizontala a poligrafului. N-ar gasi nicaieri crucea pe care sa fie rastignit si nici oamenii pe care sa-i ademeneasca.)
Dorinta dintotdeauna a oamenilor a fost de a-si perpetua sangele si de a ramane in memoria celorlalti. Prima pare este perfect realizabila pentru majoritatea indivizilor. Este usor sa futi. Dar sa te remarci dintre miliardele de oameni insa, si sa fii retinut de istorie, este un lucru care devine aproape imposibil, pe masura ce populatia lumii creste si stigmatul de sclav ale unor reguli clare iti este aplicat inca din burta mamei.
Lumea de azi insa ne ofera solutia: avem mijloacele tehnice de a ne documenta propria viata. Avem camere de filmat hd, aparate de fotografiat, computere cu memorie efectiv inepuizabila. Putem sa avem stocata viata noastra din prima zi de nastere pana la moarte.
Si de aici, ideea: este absolut necesara infiintarea cimitirelor virutale.
Exista online-shopuri. Exista aplicatii ca second-life. Video-chaturi. Tot internetul este targetat catre clipa de fata si catre viitor.
Dar ce ai da sa iti poti urmari arborele genealogic cu cateva generatii in urma. Sa vezi viata strabunicilor, sa stii exact care iti sunt radacinile? Cati dintre voi stiu macar cum ii chema pe parintii bunicilor vostri?
Cimitirul virtual va oferi o solutie de stocare a datelor personale care iti documenteaza viata.Fiecare familie va avea un cont. Un fel de facebook, dar unde legaturile (prieteniile) sunt intre membri de familie, indiferent daca-s vii sau morti. Si fiecare membru va putea "ingropa" informatii. Uploadezi tot: filme, fotografii, audio. Si peste patru, cinci, sase, x generatii, aceste informatii despre tine vor fi disponibile urmasilor tai.
Suntem intr-un punct critic: de aici inainte toata istoria OMULUI poate fi inventariata. Nu a societatilor sau a maselor de indivizi. A OMULUI, adica a TA. In sfarsit, orice individ va putea trai vesnic, in memoria propriei familii macar.
Intr-un oras poti intalni milioane de oameni cu personalitati unice. Toti diferiti, alergand in dreapta si stanga pentru a-si indeplini propriile scopuri. Dar daca te ridici doar cu 20 de metri in aer, toata multimea va deveni o masa amorfa. O diferenta de cativa metri altitudine si individualitea fiecaruia dispare.
Societatea este linia orizontala de pe foaia de hartie a poligrafului. Istoria este acul care traseaza varfurile, iar varfurile sunt, bineinteles, oamenii. Sunt varfuri diferite, dar majoritatea incadrate si uniformizate de linia orizontala de deasupra. Din cand in cand un varf se ridica peste linie, iese in evidenta cumva. Datorita minciunii si a hotiei, exact ca la testul poligraf. Sau poate datorita nevoii celorlalti de a avea un model de urmat. Aceste varfuri vor ramane in istorie si in memoria oamenilor.
(Nu ma refer la Iisus sau alte personaje biblice. Daca Iisus ar trai in ziua dea zi, n-ar putea depasi linia orizontala a poligrafului. N-ar gasi nicaieri crucea pe care sa fie rastignit si nici oamenii pe care sa-i ademeneasca.)
Dorinta dintotdeauna a oamenilor a fost de a-si perpetua sangele si de a ramane in memoria celorlalti. Prima pare este perfect realizabila pentru majoritatea indivizilor. Este usor sa futi. Dar sa te remarci dintre miliardele de oameni insa, si sa fii retinut de istorie, este un lucru care devine aproape imposibil, pe masura ce populatia lumii creste si stigmatul de sclav ale unor reguli clare iti este aplicat inca din burta mamei.
Lumea de azi insa ne ofera solutia: avem mijloacele tehnice de a ne documenta propria viata. Avem camere de filmat hd, aparate de fotografiat, computere cu memorie efectiv inepuizabila. Putem sa avem stocata viata noastra din prima zi de nastere pana la moarte.
Si de aici, ideea: este absolut necesara infiintarea cimitirelor virutale.
Exista online-shopuri. Exista aplicatii ca second-life. Video-chaturi. Tot internetul este targetat catre clipa de fata si catre viitor.
Dar ce ai da sa iti poti urmari arborele genealogic cu cateva generatii in urma. Sa vezi viata strabunicilor, sa stii exact care iti sunt radacinile? Cati dintre voi stiu macar cum ii chema pe parintii bunicilor vostri?
Cimitirul virtual va oferi o solutie de stocare a datelor personale care iti documenteaza viata.Fiecare familie va avea un cont. Un fel de facebook, dar unde legaturile (prieteniile) sunt intre membri de familie, indiferent daca-s vii sau morti. Si fiecare membru va putea "ingropa" informatii. Uploadezi tot: filme, fotografii, audio. Si peste patru, cinci, sase, x generatii, aceste informatii despre tine vor fi disponibile urmasilor tai.
Suntem intr-un punct critic: de aici inainte toata istoria OMULUI poate fi inventariata. Nu a societatilor sau a maselor de indivizi. A OMULUI, adica a TA. In sfarsit, orice individ va putea trai vesnic, in memoria propriei familii macar.
luni, 1 noiembrie 2010
Manelele se-ntoarce si loveste iar
Mergeam azi spre metrou cu elanul caracteristic zilelor de luni. Am traversat de doua ori neregulamentar strada, am depasit tiganii care vindeau tigari, am trecut de shaormarie (erau deja cativa clienti) si am dat sa cobor scarile.
Ca de obicei, la intrare, o domnisoara impartea niste fluturasi. Am vazut-o ca mi l-a intins cam cu jumatate de mana (asa cum ii intindeam eu doamnei invatatoare carnetul inainte sa-mi dea patru), dar totusi l-am luat si am zis multumesc.
Apoi am vazut de ce se codea:
Ca de obicei, la intrare, o domnisoara impartea niste fluturasi. Am vazut-o ca mi l-a intins cam cu jumatate de mana (asa cum ii intindeam eu doamnei invatatoare carnetul inainte sa-mi dea patru), dar totusi l-am luat si am zis multumesc.
Apoi am vazut de ce se codea:
 |
| Un comentariu funny aici nu-si mai are rostul |
Libertatea, ziarul perfect pentru impaturirea feliilor de salam si sunca in tren, loveste din nou. Dupa cateva luni bune de analiza a pietei, departamentul de inovatie din cadrul ziarului si-a pus o intrebare: daca Adevarul a scontat pe faptul ca romanii vor cumpara cartile din colectia lor doar pentru ca dau bine in biblioteca, desi le-au citit deja, ce s-ar intampla daca colectia ar consta dintr-un produs de un succes rasunator in Romania? Ce s-ar intampla daca in locul demodatelor carti, ar fi muzica? Si, urmand rationamentul, daca in locul muzicii ar fi manele? Boom! Ideea i-a izbit si a crescut in creierul lor precum cangrena (deja prezenta) .
Astfel a aparut primul volum din "Manele din Epoca de Aur".
Acuma se intorc, cu o prezentare in dulcele stil clasic:
"Ti-a placut volumul 1?
Bucura-te! Mai scoatem unul!!!"
Si tot Bucurestiul dantui si petrecu pana in zori. De pe la ferestre, din taxiuri, din gurile a milioane de bucuresteni se auzira aceleasi versuri petrecarete din super hiturile "Mama mea e florareasa" si "La o masa mai retrasa".
Penibil.
Penibil.
joi, 28 octombrie 2010
- Plec pe... - Pleaca!
Yahoooo!!!
Aleluia!!!
Una din cele mai mari dorinte ale mele poate sa devina realitate!
As vrea sa-i multumesc lui dumnezeu, pentru ca a raspuns rugaciunilor mele, diavolului, pt ca e acolo, in coasta primului caruia i-am multumit si-l preseaza sa ne atraga de partea lui si, nu in ultimul rand, as vrea sa le multumesc americanilor, pt ca ei au infiintat institutia care imi va indeplini una din cele mai mari dorinte.
NASA, asa cum este mentionat in aceasta stire, planuieste sa trimita o misiune numai dus pe Marte. Adica vor trimite niste oameni sa colonizeze a patra planeta de la soare, fara a le da posibilitatea de a se intoarce.
Deci, iata o ocazie extraordinara pentru Smiley sa dovedeasca ca nu canta prostii, ca e gata sa se sacrifice pentru arta, sa plece pe Marte, sa ramana acolo si sa ne faca pe toti fericiti.
Drum bun! Fie ca in atmosfera saraca a planetei rosii (cu care te vei obisnui repede, sunt sigur), daca deschizi gura sa canti, sa faci implozie.
Aleluia!!!
Una din cele mai mari dorinte ale mele poate sa devina realitate!
As vrea sa-i multumesc lui dumnezeu, pentru ca a raspuns rugaciunilor mele, diavolului, pt ca e acolo, in coasta primului caruia i-am multumit si-l preseaza sa ne atraga de partea lui si, nu in ultimul rand, as vrea sa le multumesc americanilor, pt ca ei au infiintat institutia care imi va indeplini una din cele mai mari dorinte.
NASA, asa cum este mentionat in aceasta stire, planuieste sa trimita o misiune numai dus pe Marte. Adica vor trimite niste oameni sa colonizeze a patra planeta de la soare, fara a le da posibilitatea de a se intoarce.
Deci, iata o ocazie extraordinara pentru Smiley sa dovedeasca ca nu canta prostii, ca e gata sa se sacrifice pentru arta, sa plece pe Marte, sa ramana acolo si sa ne faca pe toti fericiti.
Drum bun! Fie ca in atmosfera saraca a planetei rosii (cu care te vei obisnui repede, sunt sigur), daca deschizi gura sa canti, sa faci implozie.
miercuri, 27 octombrie 2010
Discursul meu de la Parlament
M-am trezit de dimineata. Am imbracat costumul negru, de ninja, mulat pe corp. Mi-am asezat cu grija penisul pe partea dreapta apoi am tras pe mine o pereche de pantaloni si camasa. Mi-am luat legitimatia de pe imprimanta, mi-am pus ochelarii pe nas, m-am privit cu atentie in oglinda, apoi am plecat sa mananc multumit: aratam perfect, fix ca un reporter.
Am pornit spre casa poporului, cu metroul. Am rememorat planul, zambind usor in timp ce ma tineam de bara: n-aveam cum sa dau gres in ce mi-am propus.
Metroul m-a lasat la Izvor, unde am coborat aproape singur. Lumea deja incepuse sa se stranga in Piata Constitutiei atunci cand m-am apropiat de gardul palatului.
- Legitimatia dumneavoastra!, ma opreste autoritar un barbat cu sapca albastra si pistol.
- Je ne pas compris...., raspund eu cu un accent frantuzesc perfect.
Jandarmul se scarpina in cap, apoi isi cheama superiorul. Superiorul vine agale.
- Ce vreti?
- Je m'apelle...
- Sprechen deutsch?
- Non.
- English?
- Non, monsieur.
Dau sa intru. Imi pune mana in piept, oprindu-ma.
- N-aveti voie sa intrati, se rasteste. Ia uite-l pe asta ba, se crede la el acasa, continua el amuzat catre celalalt jandarm.
- Je travaille pour NBC.
Jandarmul ciuleste urechile.
- C'est que vous traitez un membre de la presse etrangere? Oho..ohoho..., imi joc eu cartea cu ultima fraza in franceza pe care o mai stiu.
Jandarmul isi ia mana din pieptul meu. Se uita incurcat la legitimatia mea pe care am printasem cu o seara inainte sigla NBC si un nume, apoi se da la o parte. A mers mai usor decat as fi banuit, fara sa fie nevoie sa apelez la bancnota de 100 de franci din buzunar.
M-am indreptat calm spre intrare. Nimeni nu m-a intrebat nimic. Cativa parlamentari se plimbau agitati de colo colo. Cu o zi inainte am memorat planul cladirii asa ca stiam exact unde merg. Stiam exact unde il gasesc pe primul ministru.
Intru intr-o toaleta si apoi intr-o cabina. Imi scot hainele, ramanand in costumul negru mulat.
Ma strecor in gurile de ventilatie, simtindu-ma precum un Bruce Willis mai tanar, mai pletos si fara catch phrase.
Labirintul de tuneluri argintii imi este cunoscut asa ca inaintez de-a busilea, fara zgomot.
Ajung deasupra biroului primului ministru si scot capacul de la gura de ventilatie.
Ma las nevazut in jos, in tacere, desi biroul pare gol. Ating pamantul, in aceeasi tacere. Mi se pare ca biroul e gol cu desavarsire, dar fac numai un pas in fata si impietresc intr-o fractiune de secunda.
Pe scaunul din fata biroului domnul ministru sta asezat, acoperit cu totul de spatar. Se uita concentrat la monitorul pe care este afisata o poza cu el si cu o blonda care are geanta si pantofi louis vuitton. Ofteaza.
Imi recapat calmul si ma reped spre iesire. Premierul ramane ca trasnit in scaun, vazandu-ma cum alerg pe langa el. Cand trec pe langa birou apuc in graba un costum care sta asezat pe un fotoliu, apoi ma indrept spre usa, scot cheia rapid, ies si incui biroul pe dinafara.
Dinauntru se aud niste lovituri usoare in usa. Neglijabil, abia se aude.
Din fericire pe hol nu este nimeni. Ma indrept spre o toaleta si imbrac costumul premierului. Ma strange si mi se vad sosetele pana deasupra gleznelor. Scot dintr-un buzunar cele doua masti: mi-o asez pe prima, apoi pe cea cu trasaturile primului ministru. Mi-o potrivesc satisfacut.
Ies afara si ma indrept spre sala in care are loc adunarea. Cand intru, mai multe persoane se uita curioase la mine, uimite de cei 20 centimetri suplimentari. Nu spun nimic insa.
Ma indrept spre tribuna, unde primul ministru tocmai este invitat sa vorbeasca. Ignor cutiutele asezate acolo special pentru el si imi dreg usor glasul.
Deghizarea functioneaza perfect pana acum.
Vorbesc:
- Dragi romani. Stimati domni si doamne. Ne gasim intr-o perioada dificila. Cand eram mic (rumoare in sala) eram al dracu de patriot. Lectura atator carti de istorie pline de vitejia strabunilor imi umpleau sufletul de mandrie nationala. Dar asta se intampla cu ceva ani in urma.
Acuma procesul de maturizare e sfarsit: nu ma joc pe calculator, citesc stirile zilnic si mi se pare penibil sa fiu suporterul vreunei echipe romane de fotbal.
Totusi, am o marturisire de facut...
- Esti un vampir!
- Ai supt sangele poporului!
- Esti gay!, se aud niste glasuri furioase din primele randuri.
Lumea incepe sa vocifereze. Ridic glasul:
- Am o marturisire..
- Daca ai o marturisire, de ce nu iesi pe balcon s-o spui celor o suta de mii de oameni?, se aude vocea stridenta a unei doamne in varsta. Cu cianura ai incercat?
Cateva pixuri, insigne si telefoane mobile sunt aruncate spre mine, dar le ignor. Totul decurge conform planului.
- Ok, voi iesi pe balcon.
Se face liniste.
Cobor de la tribuna si ma duc spre balconul care da spre Piata Constitutiei. Cei de jos incep sa vocifereze la adresa mea. Le fac cu mana si urlu:
- Am o marturisire...
De jos se aud injuraturi si o furie groaznica ii este adresata primului ministru.
Imi dau seama ca nu ma pot face inteles, asa ca duc mana la fata si inlatur prima masca, ramanand cu cea de-a doua. Jos si in spatele meu se face liniste. Totul incremeneste.
- Dragi tovarasi si prieteni, cetateni ai Romaniei. Pentru asta ati murit la Revolutie?
Dar restul discursului meu se pierde in urletul bucuros de jos. Lumea aclama incantata. Masca cu trasaturile lui Ceausescu este preferata celei cu trasaturile lui Boc.
Am pornit spre casa poporului, cu metroul. Am rememorat planul, zambind usor in timp ce ma tineam de bara: n-aveam cum sa dau gres in ce mi-am propus.
Metroul m-a lasat la Izvor, unde am coborat aproape singur. Lumea deja incepuse sa se stranga in Piata Constitutiei atunci cand m-am apropiat de gardul palatului.
- Legitimatia dumneavoastra!, ma opreste autoritar un barbat cu sapca albastra si pistol.
- Je ne pas compris...., raspund eu cu un accent frantuzesc perfect.
Jandarmul se scarpina in cap, apoi isi cheama superiorul. Superiorul vine agale.
- Ce vreti?
- Je m'apelle...
- Sprechen deutsch?
- Non.
- English?
- Non, monsieur.
Dau sa intru. Imi pune mana in piept, oprindu-ma.
- N-aveti voie sa intrati, se rasteste. Ia uite-l pe asta ba, se crede la el acasa, continua el amuzat catre celalalt jandarm.
- Je travaille pour NBC.
Jandarmul ciuleste urechile.
- C'est que vous traitez un membre de la presse etrangere? Oho..ohoho..., imi joc eu cartea cu ultima fraza in franceza pe care o mai stiu.
Jandarmul isi ia mana din pieptul meu. Se uita incurcat la legitimatia mea pe care am printasem cu o seara inainte sigla NBC si un nume, apoi se da la o parte. A mers mai usor decat as fi banuit, fara sa fie nevoie sa apelez la bancnota de 100 de franci din buzunar.
M-am indreptat calm spre intrare. Nimeni nu m-a intrebat nimic. Cativa parlamentari se plimbau agitati de colo colo. Cu o zi inainte am memorat planul cladirii asa ca stiam exact unde merg. Stiam exact unde il gasesc pe primul ministru.
Intru intr-o toaleta si apoi intr-o cabina. Imi scot hainele, ramanand in costumul negru mulat.
Ma strecor in gurile de ventilatie, simtindu-ma precum un Bruce Willis mai tanar, mai pletos si fara catch phrase.
Labirintul de tuneluri argintii imi este cunoscut asa ca inaintez de-a busilea, fara zgomot.
Ajung deasupra biroului primului ministru si scot capacul de la gura de ventilatie.
Ma las nevazut in jos, in tacere, desi biroul pare gol. Ating pamantul, in aceeasi tacere. Mi se pare ca biroul e gol cu desavarsire, dar fac numai un pas in fata si impietresc intr-o fractiune de secunda.
Pe scaunul din fata biroului domnul ministru sta asezat, acoperit cu totul de spatar. Se uita concentrat la monitorul pe care este afisata o poza cu el si cu o blonda care are geanta si pantofi louis vuitton. Ofteaza.
Imi recapat calmul si ma reped spre iesire. Premierul ramane ca trasnit in scaun, vazandu-ma cum alerg pe langa el. Cand trec pe langa birou apuc in graba un costum care sta asezat pe un fotoliu, apoi ma indrept spre usa, scot cheia rapid, ies si incui biroul pe dinafara.
Dinauntru se aud niste lovituri usoare in usa. Neglijabil, abia se aude.
Din fericire pe hol nu este nimeni. Ma indrept spre o toaleta si imbrac costumul premierului. Ma strange si mi se vad sosetele pana deasupra gleznelor. Scot dintr-un buzunar cele doua masti: mi-o asez pe prima, apoi pe cea cu trasaturile primului ministru. Mi-o potrivesc satisfacut.
Ies afara si ma indrept spre sala in care are loc adunarea. Cand intru, mai multe persoane se uita curioase la mine, uimite de cei 20 centimetri suplimentari. Nu spun nimic insa.
Ma indrept spre tribuna, unde primul ministru tocmai este invitat sa vorbeasca. Ignor cutiutele asezate acolo special pentru el si imi dreg usor glasul.
Deghizarea functioneaza perfect pana acum.
Vorbesc:
- Dragi romani. Stimati domni si doamne. Ne gasim intr-o perioada dificila. Cand eram mic (rumoare in sala) eram al dracu de patriot. Lectura atator carti de istorie pline de vitejia strabunilor imi umpleau sufletul de mandrie nationala. Dar asta se intampla cu ceva ani in urma.
Acuma procesul de maturizare e sfarsit: nu ma joc pe calculator, citesc stirile zilnic si mi se pare penibil sa fiu suporterul vreunei echipe romane de fotbal.
Totusi, am o marturisire de facut...
- Esti un vampir!
- Ai supt sangele poporului!
- Esti gay!, se aud niste glasuri furioase din primele randuri.
Lumea incepe sa vocifereze. Ridic glasul:
- Am o marturisire..
- Daca ai o marturisire, de ce nu iesi pe balcon s-o spui celor o suta de mii de oameni?, se aude vocea stridenta a unei doamne in varsta. Cu cianura ai incercat?
Cateva pixuri, insigne si telefoane mobile sunt aruncate spre mine, dar le ignor. Totul decurge conform planului.
- Ok, voi iesi pe balcon.
Se face liniste.
Cobor de la tribuna si ma duc spre balconul care da spre Piata Constitutiei. Cei de jos incep sa vocifereze la adresa mea. Le fac cu mana si urlu:
- Am o marturisire...
De jos se aud injuraturi si o furie groaznica ii este adresata primului ministru.
Imi dau seama ca nu ma pot face inteles, asa ca duc mana la fata si inlatur prima masca, ramanand cu cea de-a doua. Jos si in spatele meu se face liniste. Totul incremeneste.
- Dragi tovarasi si prieteni, cetateni ai Romaniei. Pentru asta ati murit la Revolutie?
Dar restul discursului meu se pierde in urletul bucuros de jos. Lumea aclama incantata. Masca cu trasaturile lui Ceausescu este preferata celei cu trasaturile lui Boc.
miercuri, 20 octombrie 2010
Satanic Vals
Din spatele tastaturii wireless sunt gata de ofensiva. Scriu cu dragoste, dar si cu ura (cu nepasare, daca facem media). Scriu cu inversunarea programatorului care tasteaza 10 randuri pentru a afisa pe ecran "Hello World!". Afisajul e trivial. Totusi, metoda prin care se ajunge la el este de importanta maxima. Scriu cu pixeli si fara penita, un cosmar al artistilor de moda veche. Scriu si in engleza si fara diacritice, sa moara de ciuda fanii cu ochelari de cal ai limbii romane.
Povestesc despre religie: religia este primul lucru care ar trebui sa-ti vina in minte daca ai ce manca, ai ce bea si niciun razboi sau grupare terorista nu da semne ca-ti va sufla salteaua de sub cur, cu tot cu bloc, la noapte. Sa incepem, dara.
Ca de obicei inainte de a da startul unui nou articol, am pornit cu faza de documentare. In ultimul timp n-am prea avut idei, asa ca azi servesc un subiect recurent: Rael.
Sursa de informare: siteul miscarii raeliene - rael.org
De data asta, fiind deja un individ informat (da, datorita curiozitatii mele extreme, chiar am stat si am citit cartile), m-am oprit in pagina de FAQ. Iata cateva lucruri amuzante:
Intrebare: Daca elohimii ne-au creat pe noi, atunci cine i-a creat pe elohimi?
Raspunsul lor este unul foarte prost ales. Surprinzator, este unul chiar mai neinspirat decat cel al religiilor teiste. Eu unul, mai degraba, daca tot ar fi sa cred in ceva, as crede intr-o fiinta supranaturala, omniprezenta, omniscienta (si alte epitete din referatele literare din clasa 8-a), decat in raspunsul raelistilor: pe noi ne-au creat elohimii, pe elohimi i-au creat alti elohimi, de pe alta planeta, pe aia altii si et caetera. Ei nu rezolva deloc problema genezei. Doar intind problema la infinit, sperand sa o faca uitata. Si, in entuziasmul lor general, se mai exprima si gresit: "it's an infinite cycle of life", zic ei, pentru ca suna bine, omitand faptul ca cycle inseamna ciclu, iar la un ciclu inceputul si sfarsitul sunt doua capete unite.
Intrebare: Cum pot raelienii sa creada in ceea ce spune un singur om?
Ei zic ca tot ceea ce sustine raelismul corespunde tuturor religiilor, legendelor, traditiilor si chiar stiintei moderne. Eu zic ca e normal acest lucru, pentru ca toate religiile, legendele, traditiile si chiar stiinta moderna, au stat la baza dezvoltarii ideilor din miscarea raeliana.
E ca si cum as lua eu o carte, as studia-o, as ajunge la un anumit nivel de intrepretare al ei, as scrie o a doua carte pe baza interpretarilor mele apoi mi-as sustine teoriile din aceasta a doua carte cu asemanarile gasite in cea initiala. Ar fi un infinite cycle of misinterpretation. Si tot s-ar gasi idioti care sa ma creada.
Intrebare (si cu asta inchei): Care-i parerea raelistilor despre pedofilie?
Un singur lucru mi-a placut la miscarea asta raeliana. E vorba, bineinteles, de libertatea sexuala pe care o promoveaza. Astia nu-s ca religiile alelalte care-ti permit sa futi doar cand nu e sarbatoare (parca asa e, nu?). Nu dom'le, ei incurajeaza sexul cu insistenta unei patroane de bordel din anii '30. Bineinteles, condamna pedofilia din toate puterile, ceea ce le confera o bila alba.
Un lucru insa mi-a displacut la raspunsul lor la intrebare: prea si-au dat silinta sa arunce cu cacat in catolici si in preotii lor pedofili.
Citez:
"When individuals have a fulfilled sexual life, they don't even think of imposing their sexuality on children, unlike Catholic Priests unfortunately do, due to their lack of sexuality. "
"Not only because our position is very clear condemning it as a mental disease, but also because, contrary to the politics of the Catholic church which has been hiding pedophile priests (see nopedo.org) and moving them from parish to parish so they can make more victims of their disgusting behavior, the Raelian movement has a ..." bla bla
Eu zic ca e gresit sa invinovatesti o religie pentru ceea ce fac niste slujitori ai ei: sa fii preot e o meserie, asta e clar. Si daca avem zidari pedofili, ingineri pedofili, criminali in serie pedofili, atunci de ce n-ar exista si preoti catolici pedofili? (daca mai scriu o data cuvantul pedofil, site-ul meu o sa intre in atentia fbi probabil).
Urasc ipocritii si raelienii astia par a fi printre ei. Pe de o parte, promoveaza dragostea intre oameni, ordinea sociala, aducerea la conducere a geniilor lumii (!) pentru a rezolva toate problemele ei (ale lumii), pe de alta parte vin cu un mambo jambo atat de greu de crezut incat aproape ca insulta inteligenta oricarui cititor.
Dar prea mult spatiu alocat unui nimic. Conform site-ului lor, miscarea numara ~65000 de membri in 90 de tari. Cam tot atatia oameni au fost aseara sa sustina pe Bayern Munchen la meciul cu CFR Cluj.
Povestesc despre religie: religia este primul lucru care ar trebui sa-ti vina in minte daca ai ce manca, ai ce bea si niciun razboi sau grupare terorista nu da semne ca-ti va sufla salteaua de sub cur, cu tot cu bloc, la noapte. Sa incepem, dara.
Ca de obicei inainte de a da startul unui nou articol, am pornit cu faza de documentare. In ultimul timp n-am prea avut idei, asa ca azi servesc un subiect recurent: Rael.
Sursa de informare: siteul miscarii raeliene - rael.org
De data asta, fiind deja un individ informat (da, datorita curiozitatii mele extreme, chiar am stat si am citit cartile), m-am oprit in pagina de FAQ. Iata cateva lucruri amuzante:
Intrebare: Daca elohimii ne-au creat pe noi, atunci cine i-a creat pe elohimi?
Raspunsul lor este unul foarte prost ales. Surprinzator, este unul chiar mai neinspirat decat cel al religiilor teiste. Eu unul, mai degraba, daca tot ar fi sa cred in ceva, as crede intr-o fiinta supranaturala, omniprezenta, omniscienta (si alte epitete din referatele literare din clasa 8-a), decat in raspunsul raelistilor: pe noi ne-au creat elohimii, pe elohimi i-au creat alti elohimi, de pe alta planeta, pe aia altii si et caetera. Ei nu rezolva deloc problema genezei. Doar intind problema la infinit, sperand sa o faca uitata. Si, in entuziasmul lor general, se mai exprima si gresit: "it's an infinite cycle of life", zic ei, pentru ca suna bine, omitand faptul ca cycle inseamna ciclu, iar la un ciclu inceputul si sfarsitul sunt doua capete unite.
Intrebare: Cum pot raelienii sa creada in ceea ce spune un singur om?
Ei zic ca tot ceea ce sustine raelismul corespunde tuturor religiilor, legendelor, traditiilor si chiar stiintei moderne. Eu zic ca e normal acest lucru, pentru ca toate religiile, legendele, traditiile si chiar stiinta moderna, au stat la baza dezvoltarii ideilor din miscarea raeliana.
E ca si cum as lua eu o carte, as studia-o, as ajunge la un anumit nivel de intrepretare al ei, as scrie o a doua carte pe baza interpretarilor mele apoi mi-as sustine teoriile din aceasta a doua carte cu asemanarile gasite in cea initiala. Ar fi un infinite cycle of misinterpretation. Si tot s-ar gasi idioti care sa ma creada.
Intrebare (si cu asta inchei): Care-i parerea raelistilor despre pedofilie?
Un singur lucru mi-a placut la miscarea asta raeliana. E vorba, bineinteles, de libertatea sexuala pe care o promoveaza. Astia nu-s ca religiile alelalte care-ti permit sa futi doar cand nu e sarbatoare (parca asa e, nu?). Nu dom'le, ei incurajeaza sexul cu insistenta unei patroane de bordel din anii '30. Bineinteles, condamna pedofilia din toate puterile, ceea ce le confera o bila alba.
Un lucru insa mi-a displacut la raspunsul lor la intrebare: prea si-au dat silinta sa arunce cu cacat in catolici si in preotii lor pedofili.
Citez:
"When individuals have a fulfilled sexual life, they don't even think of imposing their sexuality on children, unlike Catholic Priests unfortunately do, due to their lack of sexuality. "
"Not only because our position is very clear condemning it as a mental disease, but also because, contrary to the politics of the Catholic church which has been hiding pedophile priests (see nopedo.org) and moving them from parish to parish so they can make more victims of their disgusting behavior, the Raelian movement has a ..." bla bla
Eu zic ca e gresit sa invinovatesti o religie pentru ceea ce fac niste slujitori ai ei: sa fii preot e o meserie, asta e clar. Si daca avem zidari pedofili, ingineri pedofili, criminali in serie pedofili, atunci de ce n-ar exista si preoti catolici pedofili? (daca mai scriu o data cuvantul pedofil, site-ul meu o sa intre in atentia fbi probabil).
Urasc ipocritii si raelienii astia par a fi printre ei. Pe de o parte, promoveaza dragostea intre oameni, ordinea sociala, aducerea la conducere a geniilor lumii (!) pentru a rezolva toate problemele ei (ale lumii), pe de alta parte vin cu un mambo jambo atat de greu de crezut incat aproape ca insulta inteligenta oricarui cititor.
Dar prea mult spatiu alocat unui nimic. Conform site-ului lor, miscarea numara ~65000 de membri in 90 de tari. Cam tot atatia oameni au fost aseara sa sustina pe Bayern Munchen la meciul cu CFR Cluj.
Fuck you, world
Ce de cacat: am scris ceva, apoi mi-am dat seama ca nu pot da publish pentru ca destui cunoscuti vor interpreta spusele mele.
Incepe asa: "Oamenii si gandacii sunt singurele fiinte scarboase atunci cand ...".
O las pe altadata, cenzurandu-ma mai ceva decat presa atunci cand se incrunta mogulii.
Incepe asa: "Oamenii si gandacii sunt singurele fiinte scarboase atunci cand ...".
O las pe altadata, cenzurandu-ma mai ceva decat presa atunci cand se incrunta mogulii.
sâmbătă, 16 octombrie 2010
Semivocalicul
A mai constatat cineva ca e imposibil de citit pe internet, in limba romana, de Jack London, altceva decat Colt Alb?
Eu unul am cautat prin toate metodele povestile alea ale lui despre supravietuire si nu le-am gasit.
Am gasit in schimb altceva foarte interesant.
Enjoy:
Eu unul am cautat prin toate metodele povestile alea ale lui despre supravietuire si nu le-am gasit.
Am gasit in schimb altceva foarte interesant.
Enjoy:
joi, 14 octombrie 2010
Lectia de mate
Atunci cand doamna invatatoare a scos-o pe colega mea de banca la tabla, aceasta tocmai ma ruga sa transmit un biletel in stanga amfiteatrului.
Ana Stase s-a ridicat sovaind de langa mine si s-a indreptat spre catedra. Stiam ca nu si-a facut temele, nu si-a invatat si ca, din pacate, iq-ul ei este prea mic pentru a putea gasi o solutie pe loc. Deci, eram convins ca va lua un mare patru.
Singura ei sansa ramasese Emil Coc, piticul si bufonul clasei, care obisnuia sa sufle din prima banca, cateodata doar in schimbul unei palme prietenoase peste ceafa, insotita de prenumele Emil in loc de obisnuitele Muc, Bila, Shaq sau alte porecle rautacioase.
Invatatoarea: Ti-ai invatat?
A.S.: Doamna, la mine acasa pune mama termopane...
Am ramas impresionat de inventivitatea Anei (Stase)
I.: Da? Si a fost galagie? Nu ti-ai putut face tema?
A.S: Da
I: Atunci iti voi da o problema simpla, pe care o poti rezolva aici
Ana Stase a dat din colt in colt, uitandu-se pierduta spre clasa. Din banca am dojenit-o cu degetul mijlociu: Nu-i frumos sa minti Ana (Stase)!
I: Hai ca va fi ceva usor, vreau sa-ti dau o nota mare. Uite, sa presupunem ca in mana stanga ai 80 de per..parlamentari si in mana dreapta ai, sa zicem, legea pensiilor. Cati parlamentari ai in mana stanga daca ai declarat legea promulgata?
Fruntea Anei (Stase) s-a lasat usor spre podea. Pe ea au aparut niste dungi orizontale care indicau intensa activitate cerebrala. Profesoara se uita la ea nerabdatoare. Initial, am crezut ca Ana s-a pierdut cu totul.
Abia apoi i-am vazut ochii atintiti pe sub sprancene spre prima banca si pe Coc agitandu-se.
Il stiam pe Bila in stare sa sufle raspunsuri gresite. O mai facuse si cu alte ocazii.
I: Ei bine?
A.S.: Aaa...pai, cred ca, daca nu ma insel, am impresia ca (Emil se zbatea in prima banca) ca...170 de parlamentari in mana stanga si 5 magistrati de la Curtea Constitutionala atarnand sub forma de ghiul de degetul aratator.
Am ramas cu gura cascata. Emil incremenise si el asteptand reactia profesoarei care si ea ramasese cu gura deschisa si ochii incremeniti catre Ana (Stase).
I: Extraordinar. Treci in banca!
A.S: Dar...
I: Ai nota 10 pentru ziua de azi. Raspuns perfect. Bravo, esti cea mai buna eleva pe care o am. Te propun pentru olimpiada.
Ana Stase fugi in banca cu un zambet latit pe toata fata. Clopotelul se auzi chiar in momentul in care s-a asezat.
- La revedere copii, ne ura domana Invatatoare Selena Undrea. Ne vedem legea urmatoare. Si cine mai vine cu tricou cu trandafiri il dau iar afara din clasa. Dar nu-i pun absenta.
miercuri, 13 octombrie 2010
Credite si noile manele
Sansele sa scap viata asta fara sa ma imprumut de la vreo banca sunt cu atat mai mici cu cat am de gand sa traiesc destul de mult. Daca pana acum 2 ore credeam ca bancile sunt niste institutii diavolesti, in momentul in care, deschizand cutia postala, am vazut un plic alb fara niciun fel de insemne pe el, am zambit, stiind ca ma va astepta o surpriza placuta.
Era o scrisoare de la Provident. Da, degeaba incearca sa impersoneze pe cineva. Este de la ei. Eu stiu ca-i de la ei si ei stiu ca-i de la ei (dar nu stiau ca-i pentru mine). Provident este o institutie de creditare, la care suni si ei iti aduc banii acasa (trebuie doar sa ai un buletin pe acea adresa si sa fii suficient de prost sau disperat incat sa semnezi contractul). Iata ce am inteles din scrisoarea lor pt. mine (cu rosu):
"Draga vecina (Salut, vrem sa te asiguram ca stim ca ai o nevasta)
Am plecat sa-l iau pe Bogdanel de la scoala. (Si daca vrei sa-l revezi pe Bogdanel cu bine)
Azi nu mai vin la tine sa-mi ghicesti in cafea. (Azi nu trimitem portareii la tine sa iti ceara banii, dar maine...)
Nu mai am de ce! (Stim ca ai ramas fara bani (si in viitor fara nevasta si copil). Nu mai avem de ce sa venim la tine. Vei primi instiintarea ca trebuie sa evacuezi apartamentul)
Am gasit un imprumut fara surprize. E simplu, e rapid si am ratele fixe. (Adica noi, Provident, am gasit pentru tine un imprumut fara surprize, simplu si rapid de la, ai ghicit, Provident).
Ce mai?! Stiu toate detaliile! (Mai putin cele scrise din greseala cu un font prea mic)
Iti las si tie cartea lor de vizita (Iti lasam cu nesimtire in posta o scrisoare nesolicitata, intr-un plic alb poate, poate ne dai si noua din banii tai aia multi)
Suni, vin ei la tine acasa si-ti explica tot. (Remarcati expresia: "vin EI". Baetii. Pregateste-te pentru explicatii).
Suna-i cu incredere (Te vom suna noi apoi, cu incredere, de 3 ori pe saptamana, sa-ti cerem suma imprumutata inapoi + dobanda noastra micuta)."
Scrisoarea este redactata cu un font cursiv (Monotype Corsiva, poate), pe un ton atat de extatic incat orgasmul literar al celui care a conceput-o este usor de ghicit. E ca o gluma proasta, un sut in curul bunului simt: adica, ei considera ca cineva se va imprumuta de la ei pt ca nu este in stare sa se prinda de faptul ca singurul lor scop este de a aduna bani. Dar se inseala. Singurul motiv pentru care o persoana ar accepta sa plateasca dobanda lor exorbitanta, ar fi disperarea si lipsa oricarei alte posibilitati de a face rost de bani. Dar lipsa de bani de acum va deveni lipsa de bani de saptamana viitoare la care se va adauga fatza portarelului.
Pe de alta parte, trebuie sa le fim recunoscatori celor de la Provident, companie al carei patron este inebunit dupa Dostoievski. Ei vor sa creeze un univers asemanator celui din Crima si Pedeapsa.
Dar Raskolnikov va umba degeaba cu toporul in mana: Boc a lasat toate babele fara pensie si bani.
Asta-i prima parte.
In a doua voi vorbi despre ceva social.
In a doua voi vorbi despre ceva social.
Cand eram eu mic, manelistii erau hip-hoperii. Adica, hip-hopul era muzica pe care o ascultau cei din clasa de jos (baietii aia mari de la bloc), abia ulterior aparand manelele.
Acum, in ulimii 2 ani, cum era de asteptat, o noua moda muzicala a aparut pentru a inlocui manelele. In mod ciudat, muzica nu este de un prost gust evident: de fapt, cei care o asculta sunt complet impotriva manelelor si asta-i principala lor mandrie. Este vorba, bineinteles, de hipsteri.
De fapt, atentia asupra acestui lucru mi-a atras-o mai demult blogul piticigratis, pentru ca eu nu stiam ca asa se numesc indivizii aia cu fular peste tricou, palarie in casa si pantaloni stramti cu tenisi. Le ziceam emo, generic, starnindu-le probabil furia, asa cum o starneste un rocker ce confunda black cu death-metalul.
SI daca blogul mai sus mentionat surpinde farte bine si violent ce reprezinta kulturhaus si clientii sai in romania, eu cu greu imi revin din soc: cum pot exista oameni atat de lipsiti de personalitate incat sa mearga intr-un club care are dress-code? Cum pot exista oameni pentru care imbracamintea reflecta personalitatea?
SI daca blogul mai sus mentionat surpinde farte bine si violent ce reprezinta kulturhaus si clientii sai in romania, eu cu greu imi revin din soc: cum pot exista oameni atat de lipsiti de personalitate incat sa mearga intr-un club care are dress-code? Cum pot exista oameni pentru care imbracamintea reflecta personalitatea?
miercuri, 6 octombrie 2010
Kiss kiss
În metrou, unde circul împreună cu atât de mulţi oameni, nu mă aştept să găsesc numai gentlemani şi gentlemane. Situaţia e chiar mai bună decât aş putea spera. De exemplu, prefer să merg cu metroul in zi de serviciu pe la 8 am decât să mă plimb prin parcul Tineretului sâmbăta după-amiaza. Calitatea oamenilor e net superioară.
Dar nimic nu mi se pare mai greţos şi nepotrivit decât o pereche de îndrăgostiţi care se manfiestă zgomotos în metrou. Adică la fel ca ăia de-au stat lângă mine azi dimineaţă: au apelat la toată gama de gesturi deranjante aşa încât am reuşit cu greu să nu vomit peste ei biscuiţii cu lăptic pe care i-am mâncat cu câteva zeci de minute înainte pe acorduri melodioase dimmu borgir.
TOATĂ GAMA: s-au pupat zgomots, plescăindu-şi saliva, s-au alintat cu tot felul de porecle, s-au înghiontit, s-au ciorovăit un pic (cu glas tare şi afectuos, să vadă cei din jur iubirea şi armonia deplină dintre ei), el i-a căutat în geantă provocând reacţia ei (moale, dulce) de protest ("Pot să ţin ceva în geantă şi să nu ştii tu?" "Nu!" (hotărât)). Explozii de tandreţe şi supărări bruşte. Zâmbete. Ameninţări. Diabet.
miercuri, 29 septembrie 2010
Vampirule, ce-ti mai place sa sugi sange
Cand eram mic si am vazut filmul ala cu vampiri, Inteview with the Vampire, mi-am imaginat cu mintea mea de copil de 10 ani ca vampirii sunt cool: sugeau sange precum sugea sugativa cerneala cand imi faceam temele pt acasa, omorau oameni precum omorau romanii porci de craciun si se imbracau cu haine de epoca aidoma eroilor din romanele lui Ponson du Terrail. Apoi am citit cartea Dracula de Bram Stoker si le-am adaugat vampirilor o noua dimensiune (cea a rautatii demonice), ajungand pana la urma sa le acord un asemenea grad de coolness, incat intreg universul meu de copil cu imaginatie bogata risca sa se desfasoare intr-o lume populata de creaturi nocturne. La revedere cowboy, astronauti, elicoptere, submarine etc. Sa fii vampir era, la un moment dat, cea mai tare chestie din lume.
Asa m-au educat filmele si cartile pe care le-am citit.
Deci ce parere sa am despre Twilight? Da, despre filmul care-i invata pe copiii nostri (!) ca vampirii sunt niste emo care plang chiar si fara sa le dai un pumn in nas, doar cand le spui ca s-au machiat aiurea. Ce parere sa am despre o carte si un film care sustin ca vampirii se abtin de la a bea sange de om si recurg la metode de a se hrani alternative si gay. Ca vampirii umbla ziua in amiaza mare si ca joaca baseball. E ca si cum pantera Baghera din Cartea Junglei ar fi inlocuita cu o pisica grasa si lingusitoare sau ca si cum lui Captain Planet i-ar lipsi costumul mulat si ar purta pantaloni cu bretele si tenisi.
Cu o astfel de propaganda, eroii copilariei mele, vampirii, vor ajunge de rasul lumii si le va fi mai usor sa recunoasca ca au votat cu basescu decat ca beau din cand in cand sange din gaturi murdare de aurolaci.
PS: referitor la titlul articolului, iata ca ma aliniez si eu modei lansata de Libertatea. Sunt atatea bloguri si publicatii care imita la misto vulgaritatea unor astfel de titluri, incat ma gandesc ca totul face parte dintr-o miscare de contraatac SEO.
Asa m-au educat filmele si cartile pe care le-am citit.
Deci ce parere sa am despre Twilight? Da, despre filmul care-i invata pe copiii nostri (!) ca vampirii sunt niste emo care plang chiar si fara sa le dai un pumn in nas, doar cand le spui ca s-au machiat aiurea. Ce parere sa am despre o carte si un film care sustin ca vampirii se abtin de la a bea sange de om si recurg la metode de a se hrani alternative si gay. Ca vampirii umbla ziua in amiaza mare si ca joaca baseball. E ca si cum pantera Baghera din Cartea Junglei ar fi inlocuita cu o pisica grasa si lingusitoare sau ca si cum lui Captain Planet i-ar lipsi costumul mulat si ar purta pantaloni cu bretele si tenisi.
Cu o astfel de propaganda, eroii copilariei mele, vampirii, vor ajunge de rasul lumii si le va fi mai usor sa recunoasca ca au votat cu basescu decat ca beau din cand in cand sange din gaturi murdare de aurolaci.
PS: referitor la titlul articolului, iata ca ma aliniez si eu modei lansata de Libertatea. Sunt atatea bloguri si publicatii care imita la misto vulgaritatea unor astfel de titluri, incat ma gandesc ca totul face parte dintr-o miscare de contraatac SEO.
joi, 23 septembrie 2010
I was given a subject i couldn't refuse
Era o zi excesiv de călduroasă afară și tocmai mă întorceam de la serviciu: același job plictisitor de vânzător de automobile second hand. Avem de toate: forduri tunate, opeluri ruginite, ba chiar și seaturi bătrâioare, cu scaunele mâncate de molii. Asta-i marfa pe care încerc să o vând, zilnic.
Cum ziceam, mă întorceam acasă și, din când în când, privirea îmi aluneca către torpedo, unde știam că se află PISTOLUL. Puțină lume știe că am o armă acolo.
Dar și mai puțină lume știe că sunt un fost Federal. Că sub masca de vânzător inofensiv se ascunde o armă mortală (mai mortală decât un glonț care a pornit deja spre capul țintei, ca să vă faceți o idee). Anii de serviciu, războiul din 'Nam, gloanțele încasate: s-a ales praful de tot trecutul, de idealuri, de faptele mărețe. Știți că l-am salvat pe președinte la un moment dat? Am o poză cu el și unii oameni se uită cu milă la mine și cu dezgust, afirmând: ”This scumbag once saved the President live!”. Dar societatea n-a știut să-și plătească datoria față de mine.
Cam astea erau gândurile mele, în timp ce mă îndreptam spre casă, aruncând din când în când o privire spre torpedo. Și, în acel moment, l-am văzut la un colț de stradă. Era el, așa cum mi-l aminteam din tinerețe: Macetă, țiganul. Macetă, omul cu atâtea omoruri la activ, câți km de autostrada are România.
Am oprit imediat mașina, am luat arma din torpedo și am ascuns-o în buzunarul de la spate. Apoi m-am îndreptat către el.
- Salut Macetă, i-am zis, neputând să găsesc un lucru mai puțin lame pentru început.
Macetă a ridicat plictisit ochii și s-a uitat la mine. În privire i-a sclipit ceva o fracțiune de secundă, apoi a plecat capul.
- Get the fuck out of here!, mi-a răspuns plictisit, cu jumătate de gură, permițându-mi să-i văd dinții ușor cariați.
- Omule, ce-i cu tine? N-ai sunat, n-ai dat nici un semn de viață atâția ani și acum mă expediezi așa. N-ai dat nici macar un SMS! Am fost Federali împreuna, ce naiba!
- Machete don't text!, îmi replică el iar cu un ton ceva mai agresiv.
Mi-am mângâiat ușor pistolul din buzunarul de la spate.
- Mă Macetă mă. Hai să mergem la o bere, nu se face să trecem așa ca doi străini unul pe lângă altul. Nu după ce am trecut prin tot ce am trecut împreună.
-We didn't cross the border. The border crossed us.
- Ce-ai mai făcut, pe unde ai umblat? Am auzit că ai fost angajat în garda primului-ministru o perioadă.
- I was given an offer I couldn't refuse...
- Lumea te caută acum...Poliția. Se spune ca premierul nu mai îndrăznește să părăsească casa. Că stă închis în camera și, din când în când, se urcă pe scaun și privește pe geam în curtea imobilului cu frică să nu fi acolo.
- Yes, he should have known: if you hire Machete to kill the bad guy, you better make damn sure the bad guy isn't you.
- Da, poate că a exagerat un pic crezând că te poate angaja să omori toți pensionarii din România...nu că n-ai putea, am adăugat cu prudență, observând gestul intempestiv al lui Macetă.
- He just fucked with the wrong gipsycan!
În acest moment, o mașină de poliție trecu pe lângă noi. Polițiștii se uitară fix la Macetă, apoi începură să gesticuleze în spatele geamurilor. Opriră mașina și deschiseră agresiv ușile.
Macetă fu fulgerător: pe primul îl lovi cu pumnul în față atât de tare încât omului i se sfărâmă mandibula și toata partea inferioara a feței îi atârna ca și cum ar fi fost foarte uimit.
Celălalt polițist trase: a fost un reflex al degetului, pentru că maceta vechiului meu prieten deja își făcuse treaba, iar mâna dreaptă a polițistului era pe jos într-o baltă de sânge.
Macetă se intoarse spre mine:
- Take me to the prime minister, mi-a spus.
- Ohooo, stai așa, nu mai am atâta influență ca pe vremuri.
Mă impinse în mașina poliției apoi se urcă la volan și apăsă accelerația.
- Esti nebun?, am exclamat, revenindu-mi. Ai văzut ce le-ai facut amărâților aia? Ai mai omorât pe cineva până acum?
Mi-a aruncat o privire sugestivă. Desigur, ce întrebare prostească: vorbesc cu Macetă acum.
- Ce vrei să faci?, am întrebat, dar totul mi-era deja clar: vroia să-l prindă pe prim ministru și să-l batjocorească, cum nu mai fusese batjocorit din clasele primare, când făceau colegii mișto de faptul că e pitic.
Macetă acceleră, aducând hârbul poliției la viteza de 120km/h și mult mai aproape de dezintegrare.
- Măcar ai vreun motiv să faci asta? Există vreo rațiune, vreo explicație logică pentru care îl urăști atât de tare încât să-ți pui toata poliția în cap?
Macetă a întors capul spre mine, concentrat și nervos. Sub haina de piele străluceau vreo 20 de cuțite de diferite lungimi.
- He cut my retirement pension, the motherfucker. I'm gonna settle the score...
Mașina zbura pe străzile orașului, cu Macetă ținând strans de volan și refuzând să schimbe a cincea și cu mine uitându-mă pe geamul din spate, la praful lăsat în urmă și la polițistul cu mandibula sfărâmată, lasat cu o expresie de uimire profundă pe chip.
Apoi am scos pistolul și l-am împușcat în cap pe Macetă. Ca să se termine filmul mai repede.
Cum ziceam, mă întorceam acasă și, din când în când, privirea îmi aluneca către torpedo, unde știam că se află PISTOLUL. Puțină lume știe că am o armă acolo.
Dar și mai puțină lume știe că sunt un fost Federal. Că sub masca de vânzător inofensiv se ascunde o armă mortală (mai mortală decât un glonț care a pornit deja spre capul țintei, ca să vă faceți o idee). Anii de serviciu, războiul din 'Nam, gloanțele încasate: s-a ales praful de tot trecutul, de idealuri, de faptele mărețe. Știți că l-am salvat pe președinte la un moment dat? Am o poză cu el și unii oameni se uită cu milă la mine și cu dezgust, afirmând: ”This scumbag once saved the President live!”. Dar societatea n-a știut să-și plătească datoria față de mine.
Cam astea erau gândurile mele, în timp ce mă îndreptam spre casă, aruncând din când în când o privire spre torpedo. Și, în acel moment, l-am văzut la un colț de stradă. Era el, așa cum mi-l aminteam din tinerețe: Macetă, țiganul. Macetă, omul cu atâtea omoruri la activ, câți km de autostrada are România.
Am oprit imediat mașina, am luat arma din torpedo și am ascuns-o în buzunarul de la spate. Apoi m-am îndreptat către el.
- Salut Macetă, i-am zis, neputând să găsesc un lucru mai puțin lame pentru început.
Macetă a ridicat plictisit ochii și s-a uitat la mine. În privire i-a sclipit ceva o fracțiune de secundă, apoi a plecat capul.
- Get the fuck out of here!, mi-a răspuns plictisit, cu jumătate de gură, permițându-mi să-i văd dinții ușor cariați.
- Omule, ce-i cu tine? N-ai sunat, n-ai dat nici un semn de viață atâția ani și acum mă expediezi așa. N-ai dat nici macar un SMS! Am fost Federali împreuna, ce naiba!
- Machete don't text!, îmi replică el iar cu un ton ceva mai agresiv.
Mi-am mângâiat ușor pistolul din buzunarul de la spate.
- Mă Macetă mă. Hai să mergem la o bere, nu se face să trecem așa ca doi străini unul pe lângă altul. Nu după ce am trecut prin tot ce am trecut împreună.
-We didn't cross the border. The border crossed us.
- Ce-ai mai făcut, pe unde ai umblat? Am auzit că ai fost angajat în garda primului-ministru o perioadă.
- I was given an offer I couldn't refuse...
- Lumea te caută acum...Poliția. Se spune ca premierul nu mai îndrăznește să părăsească casa. Că stă închis în camera și, din când în când, se urcă pe scaun și privește pe geam în curtea imobilului cu frică să nu fi acolo.
- Yes, he should have known: if you hire Machete to kill the bad guy, you better make damn sure the bad guy isn't you.
- Da, poate că a exagerat un pic crezând că te poate angaja să omori toți pensionarii din România...nu că n-ai putea, am adăugat cu prudență, observând gestul intempestiv al lui Macetă.
- He just fucked with the wrong gipsycan!
În acest moment, o mașină de poliție trecu pe lângă noi. Polițiștii se uitară fix la Macetă, apoi începură să gesticuleze în spatele geamurilor. Opriră mașina și deschiseră agresiv ușile.
Macetă fu fulgerător: pe primul îl lovi cu pumnul în față atât de tare încât omului i se sfărâmă mandibula și toata partea inferioara a feței îi atârna ca și cum ar fi fost foarte uimit.
Celălalt polițist trase: a fost un reflex al degetului, pentru că maceta vechiului meu prieten deja își făcuse treaba, iar mâna dreaptă a polițistului era pe jos într-o baltă de sânge.
Macetă se intoarse spre mine:
- Take me to the prime minister, mi-a spus.
- Ohooo, stai așa, nu mai am atâta influență ca pe vremuri.
Mă impinse în mașina poliției apoi se urcă la volan și apăsă accelerația.
- Esti nebun?, am exclamat, revenindu-mi. Ai văzut ce le-ai facut amărâților aia? Ai mai omorât pe cineva până acum?
Mi-a aruncat o privire sugestivă. Desigur, ce întrebare prostească: vorbesc cu Macetă acum.
- Ce vrei să faci?, am întrebat, dar totul mi-era deja clar: vroia să-l prindă pe prim ministru și să-l batjocorească, cum nu mai fusese batjocorit din clasele primare, când făceau colegii mișto de faptul că e pitic.
Macetă acceleră, aducând hârbul poliției la viteza de 120km/h și mult mai aproape de dezintegrare.
- Măcar ai vreun motiv să faci asta? Există vreo rațiune, vreo explicație logică pentru care îl urăști atât de tare încât să-ți pui toata poliția în cap?
Macetă a întors capul spre mine, concentrat și nervos. Sub haina de piele străluceau vreo 20 de cuțite de diferite lungimi.
- He cut my retirement pension, the motherfucker. I'm gonna settle the score...
Mașina zbura pe străzile orașului, cu Macetă ținând strans de volan și refuzând să schimbe a cincea și cu mine uitându-mă pe geamul din spate, la praful lăsat în urmă și la polițistul cu mandibula sfărâmată, lasat cu o expresie de uimire profundă pe chip.
Apoi am scos pistolul și l-am împușcat în cap pe Macetă. Ca să se termine filmul mai repede.
vineri, 10 septembrie 2010
Zâna maneluţă
Picasa are o functie de detectare a fețelor. Scaneaza toate pozele pe care le ai, extrage fețele si apoi le grupeaza dupa individ.
Chestia asta am facut-o si eu, strangand atatea portrete cu mine cate icoane cu Iisus sunt in Moldova.
Si, ca tot vorbesc de icoane, unul din portretele pe care nu le-a putut categorisi picasa, a fost asta:
 |
"Why, this is good ol' Jesus Christ", mi-am spus in engleza, limba nativa a blogerului, pentru ca, instinctiv, deja simteam acest articol aparand din neant. Apoi, curios din fire, am deschis poza intreaga, sa vad cu ce ocazie l-am pozat pe stimabilul. Si, surpriza maxima:
 |
| Just look at this funny guy! |
"Well, well, well...if it isn't the manele fairy! I reckon this is the best picture i've ever made!", am continuat sa imi scriu articolul mintal, aducandu-mi in acelasi timp aminte de seara de craciun cu ocazia careia am facut aceasta poza.
Era o seara magica si viteza cu care am apasat pe declansator a fost comparabila doar cu viteza cu care am luat apoi telecomanda si am inchis televizorul.
vineri, 3 septembrie 2010
La sediu
I Joi
Ora 14:45
Vizita la sediul central. Portar prietenos, dar autoritar. Nu ne da sansa sa vorbim cu altcineva, adevarat fiind insa si faptul ca nimeni altcineva nu parea sa fie la parterul cladirii. Sus se aud niste voci. Portarul ne indeamna spre un alt sediu pt ca, aparent, este expert in probleme care tin de administratia financiara.
Ora 15:10. Sediul al II-lea. Program de la 8 la 15 cu pauza de masa. O doamna care tocmai pune lacatul la usa, ne indruma, binevoitoare, catre sediul al III-lea. "Vorbiti cu doamna S.G.", recomanda ea. "Vorbim", raspundem noi, nefericiti.
Ora 15:35. Sediul al III-lea. Deschis. In sala mare de la intrare bate vantul, dar functionarii sunt aproape toti la ghiseele lor.
"Doamna S.G.?", intrebam cu speranta.
"Imediat, doua minute".
Aparent, doamna S.G. era chiar ocupanta singurului ghiseu care, in acel moment, era liber.
Vine doamna. Ii expunem problema, ii dam buletinul. Ne cauta in softul central.
"Aaa...nu la noi trebuia sa veniti"
"?!?!?"
"V-ati schimbat domiciliul nu-i asa?"
"Da..."
"Trebuie sa mergeti la sediul central"
"Pai de-acolo venim. Ne-au indrumat catre dumneavoastra", raspundem cu atata disperare, incat doamna s-a uitat pe sub ochelari la noi, cu mirare.
"N-am ce sa va fac eu. Noi v-am deschis dosarul dar l-am trimis catre sediul de care apartineti. Cu cine ati vorbit acolo?"
"Portarul..."
"Ah, vorbiti cu portarul si dupa aia va asteptati sa..."
"Pai ne-a impiedicat si faptul ca nu era nimeni altcineva acolo".
Se uita iar pe sub ochelari la noi. Da un telefon, apoi ne indruma catre Sediul nr. I.
"Mergeti acolo, la camera 101. Doamna M."
Ora 16:10 Sediul nr. I. Ignoram cu desavarsire portarul si urcam hotarati scarile, spre finalul penitentei. Ajungem la camera 101. In camera, 3 doamne. Expunem problema iar.
"Aaa...cu doamna M? Vine imediat. Asteptati 2 minute"
Asteptam cele 10 minute afara. Doamna M. apare cu niste hartii in mana, preocupata. Intra in camera 101 si, dupa 5 minute, ne cheama inauntru.
Dupa inca 10 minute isi da seama ca nu merge sistemul.
"Trebuie sa fac astea manual. Dureaza sa stiti...veniti maine dimineata".
II Vineri
Ora 13:10 La camera 101, hartia ne asteapta. UN CACAT DE HARTIE CU O STAMPILA PE EA.
Ora 13:15 Iesim din Sediul central
In concluzie, maxima eficienta: vineri ne-a luat doar 5 minute sa obtinem ce vroiam de la functionarii publici. Mare noroc ca eroarea care trebuia remediata le apartinea lor, nu noua.
Ora 14:45
Vizita la sediul central. Portar prietenos, dar autoritar. Nu ne da sansa sa vorbim cu altcineva, adevarat fiind insa si faptul ca nimeni altcineva nu parea sa fie la parterul cladirii. Sus se aud niste voci. Portarul ne indeamna spre un alt sediu pt ca, aparent, este expert in probleme care tin de administratia financiara.
Ora 15:10. Sediul al II-lea. Program de la 8 la 15 cu pauza de masa. O doamna care tocmai pune lacatul la usa, ne indruma, binevoitoare, catre sediul al III-lea. "Vorbiti cu doamna S.G.", recomanda ea. "Vorbim", raspundem noi, nefericiti.
Ora 15:35. Sediul al III-lea. Deschis. In sala mare de la intrare bate vantul, dar functionarii sunt aproape toti la ghiseele lor.
"Doamna S.G.?", intrebam cu speranta.
"Imediat, doua minute".
Aparent, doamna S.G. era chiar ocupanta singurului ghiseu care, in acel moment, era liber.
Vine doamna. Ii expunem problema, ii dam buletinul. Ne cauta in softul central.
"Aaa...nu la noi trebuia sa veniti"
"?!?!?"
"V-ati schimbat domiciliul nu-i asa?"
"Da..."
"Trebuie sa mergeti la sediul central"
"Pai de-acolo venim. Ne-au indrumat catre dumneavoastra", raspundem cu atata disperare, incat doamna s-a uitat pe sub ochelari la noi, cu mirare.
"N-am ce sa va fac eu. Noi v-am deschis dosarul dar l-am trimis catre sediul de care apartineti. Cu cine ati vorbit acolo?"
"Portarul..."
"Ah, vorbiti cu portarul si dupa aia va asteptati sa..."
"Pai ne-a impiedicat si faptul ca nu era nimeni altcineva acolo".
Se uita iar pe sub ochelari la noi. Da un telefon, apoi ne indruma catre Sediul nr. I.
"Mergeti acolo, la camera 101. Doamna M."
Ora 16:10 Sediul nr. I. Ignoram cu desavarsire portarul si urcam hotarati scarile, spre finalul penitentei. Ajungem la camera 101. In camera, 3 doamne. Expunem problema iar.
"Aaa...cu doamna M? Vine imediat. Asteptati 2 minute"
Asteptam cele 10 minute afara. Doamna M. apare cu niste hartii in mana, preocupata. Intra in camera 101 si, dupa 5 minute, ne cheama inauntru.
Dupa inca 10 minute isi da seama ca nu merge sistemul.
"Trebuie sa fac astea manual. Dureaza sa stiti...veniti maine dimineata".
II Vineri
Ora 13:10 La camera 101, hartia ne asteapta. UN CACAT DE HARTIE CU O STAMPILA PE EA.
Ora 13:15 Iesim din Sediul central
In concluzie, maxima eficienta: vineri ne-a luat doar 5 minute sa obtinem ce vroiam de la functionarii publici. Mare noroc ca eroarea care trebuia remediata le apartinea lor, nu noua.
marți, 31 august 2010
Despre carne
Carnea este un indicator exceptional al ipocriziei femeilor. Carnea gatita si pestii vii. La asta ma gandesc eu cand primesc mailuri din alea cu linkuri catre site-ul PETA, cu petitii online si bestiality(!). Nu, n-am nimic impotriva campaniilor de awareness, tin sa precizez intr-o exprimare corporatista exclusivista (pt ca ipocritele brainless carora le este adresat articolul stiu ce-i ala awareness, brainless sau ics-el-es), dar am un dinte impotriva amatoarelor de KFC care se simt induiosate pana la lacrimi de durerea porcului si claustrofobia gainii si care simt nevoia sa arate tuturor acest lucru.
Da, recunosc: si pe mine ma impresioneaza neplacut toate filmele cu animale omorate in fel si chip, pt ca sunt milos din fire, dar asta nu ma face sa renunt sa mai mananc carne chinuita. Si, observand (cu un mimin efort) diferenta dintre ceea ce simt si modul in care actionez, nu fac parada umanitarista in fata altora.
Iti trebuie, banuiesc, o doza de ipocrizie foarte mare ca sa reusesti sa te minti pe tine insuti ca oamenii sunt niste diavoli care tortureaza niste animale nevinovate si ca i-ai tortura la randul tau pe toti aia de fac asta. Si, apoi, sa cumperi si sa mananci exact carnea animalelor cu pricina (fie ca-i de la fast-food, carrefour sau whatever).
In momentul in care ai trimis emailul ala, ai facut un statement (da, si cuvantul asta il stiu ipocritele corporatiste ale caror 95% din emailuri au la subiect FWD) impotriva intregului proces de transformare a animalului in hrana. Faptul ca tu te afli in capul cel mai indepartat al lantului nu te face mai putin responsabil.
Singura solutie daca vrei sa trimiti mailul ala? Evident, sa devii vegetariana.
Si aici ajung la urmatorul punct: tipele alea care devin vegetariene pentru ca nu suporta chinul animalelor sunt niste ipocrite si mai mari. De ce? Pentru ca aproape toate mananca peste.
Ori pestele, un animal foarte bine adaptat la ceea ce face in apa acolo, are un mare flaw de design (orgasm literar corporatist): nu poate sa vorbeasca/tipe/produca zgomot.
Asa ca, bineinteles, iti e mai usor sa-i infigi un cutit in burta, sa-i cureti solzii de viu, sa-i scoti matele si icrele si sa mananci ceva light aproape vegetarian. Si a doua zi sa dai fwd la emailuri, sincer revoltata.
In concluzie, sa nu va mai prind in inboxul meu cu emailuri d-astea lacrimogene. Actiune bai, asta vreau. ACTIUNE, nu vorbe!
PS: observati, va rog, ca n-am facut celebra legatura intre vegetariene si organul sexual masculin. Uite asa baiat de treaba sunt eu.
Da, recunosc: si pe mine ma impresioneaza neplacut toate filmele cu animale omorate in fel si chip, pt ca sunt milos din fire, dar asta nu ma face sa renunt sa mai mananc carne chinuita. Si, observand (cu un mimin efort) diferenta dintre ceea ce simt si modul in care actionez, nu fac parada umanitarista in fata altora.
Iti trebuie, banuiesc, o doza de ipocrizie foarte mare ca sa reusesti sa te minti pe tine insuti ca oamenii sunt niste diavoli care tortureaza niste animale nevinovate si ca i-ai tortura la randul tau pe toti aia de fac asta. Si, apoi, sa cumperi si sa mananci exact carnea animalelor cu pricina (fie ca-i de la fast-food, carrefour sau whatever).
In momentul in care ai trimis emailul ala, ai facut un statement (da, si cuvantul asta il stiu ipocritele corporatiste ale caror 95% din emailuri au la subiect FWD) impotriva intregului proces de transformare a animalului in hrana. Faptul ca tu te afli in capul cel mai indepartat al lantului nu te face mai putin responsabil.
Singura solutie daca vrei sa trimiti mailul ala? Evident, sa devii vegetariana.
Si aici ajung la urmatorul punct: tipele alea care devin vegetariene pentru ca nu suporta chinul animalelor sunt niste ipocrite si mai mari. De ce? Pentru ca aproape toate mananca peste.
Ori pestele, un animal foarte bine adaptat la ceea ce face in apa acolo, are un mare flaw de design (orgasm literar corporatist): nu poate sa vorbeasca/tipe/produca zgomot.
Asa ca, bineinteles, iti e mai usor sa-i infigi un cutit in burta, sa-i cureti solzii de viu, sa-i scoti matele si icrele si sa mananci ceva light aproape vegetarian. Si a doua zi sa dai fwd la emailuri, sincer revoltata.
In concluzie, sa nu va mai prind in inboxul meu cu emailuri d-astea lacrimogene. Actiune bai, asta vreau. ACTIUNE, nu vorbe!
PS: observati, va rog, ca n-am facut celebra legatura intre vegetariene si organul sexual masculin. Uite asa baiat de treaba sunt eu.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)