Prin Italia

Dear Sir? Sir? Monsieur? Senor? Nu? Nimic?
Gentile signor? Ochii italianului sclipesc de fericire la auzul limbii materne. Ai mei sclipesc de panica pentru ca am epuizat cuvintele in italiana pe care le cunosc. Deci, gentile signor, arunca baaaa parama.

Esti roman in italia. Nu cu serviciul (la muncaaa), ci cu rucsac in spinare si un dslr nikon de gat. Cand ai fost mic nu te-ai uitat pe italia 1 la desene sau la fantozzi, in concluzie nu cunosti limba, chiar daca intelegi pe ici pe colo. Dar ce nevoie ai? Vorbesti engleza, ar trebui sa fie suficient.

Doar ca nu e. Italienii inteleg greu de tot ca vrei sa-ti iei bilet de autobuz sau ca nu ti se pare deloc sinistru cand trebuie sa o iei la stanga. Asa ca te plimbi prin oras, ostracizat, neputand sa te faci inteles. Pana il intalnesti pe Coco.

Coco este pakistanez,  vanzator de genti, masti, suveniruri si, prin excelenta, poliglot.

- Where are you from? intreaba el

- Romania, spunem noi, in engleza.

- Aaa...Romania? (zambet sclipitor) Bucuresti? (incruntare subtila de aducere aminte) Pizda?

Izbucnim in ras. Rade si el, cu zambet larg. Coco are o cultura generala de invidiat.

Cultura generala a prins-o de la o romanca, colega de serviciu la restaurantul italian Xiao Li.

- Iti place pizda Coco?

Ii place.

Trei zile mai tarziu asteptam autobuzul, in statie. Aparatul foto sta cuminte, langa mine, pe banca. Italianul pe care l-am intrebat acum doua minute ce autobuz trebuie sa luam, gesticuleaza fervent spre masina care se apropie. Ne urcam veseli in ea. Ii intind soferului o hartie de 20 de euro. Se uita nervos la mine pentru ca nu accepta decat marunt, asa ca ma scobesc in buzunar dupa monede. 50 de centi, e ceva ciudat, inca un euro, parca imi lipseste ceva, o moneda de 2 euro, unde e....?, inca un euro, cat am strans pana acum?, baaaaa, unde dracu e aparatul foto???

Dezastru. Aparatul foto sta cuminte pe banca, cu lentilele in lacrimi, precum un copil manjit de inghetata  pe care l-au uitat parintii pe plaja la mamaia.

- Sir? Monsieur? Senor? Pleaaase stop! 

Soferul nu stop. Stop doar in statii. He simply does not roll this way, ne spune in italiana. Ii explic cu patos cat de scumpa este camera pe care am uitat-o, ca un prost, pe banca. Nu pare impresionat, dar intr-un final cedeaza rugamintilor si ma lasa, la o distanta de ~400 de metri.

- Merci beacoup, arunc in graba. Grazie.

Apoi alerg, dar ce spun eu aici: Haile Gebrselassie. Carl Lewis. O combinatie intre cei doi, rezistenta si viteza. Asa zbor spre statia de autobuz, pentru a recupera aparatul.

Cu sufletul la gura ajung si mda. Stupoare. Niste romani trecusera pe-acolo inainte.