Codul paznicilor

Introducere
Există multe meserii pe lumea asta, dar nici una nu este mai puţin înţeleasă şi mai nedreptăţită decât aceea de paznic.
În primul rând, omul are o înclinaţie naturală spre această meserie. Este în firea omului şi a oricărui alt animal să-şi apere teritoriul, să-şi ridice buzele şi să mârâie agresiv spre intruşi. Astfel se explică dedicaţia cu care paznicii îşi păzesc obiectivul. Ei se îndrăgostesc de perimetrul lor ca de o amantă şi nevoia de a ţine deoparte privirile şi prezenţa nesuferită a altora este stringentă.
De exemplu, un paznic a parcurs în pas alergător distanţa de 100m ca să-mi spună să nu fotografiez asta:

Sigur, în acest caz, motivele sunt evidente: aparent am descoperit tezaurul  ţării. Dacă află ţiganii de locaţia asta remote în care statul a depozitat tot ce i-a mai rămas de preţ, atunci va fi jale.
Aşa că, paznicul, motivat foarte bine de aceste considerente, mi-a sugerat să trag cu privirea o linie punctată imaginară de-a lungul gardului. Vederea periferică a obiectivului nu trebuia să depăşească acea linie.

Intrigă
Mă frământă ceva. În fiecare seară, după ce ziua pare că s-a terminat şi mă bag în pat gata să îmi reîncarc bateriile, ÎNCEPE SĂ SE AUDĂ. În mod cert, când stai la bloc, sunt multe zgomotele pe care le poţi auzi în liniştea nopţii, dar de data asta e ceva diferit. Seară de seară, de când sunt singur, începe să se audă în surdină, foarte, foarte, foarte fin, aceeaşi bucată dintr-un cântec popular foarte cunoscut, cântat la fluier. Se aude preţ de vreo cinci minute, întotdeauna aceeaşi bucată, apoi gata. Evident, m-am gândit că are cineva pusă o alarmă la telefon, dar presupunerea asta e cam trasă de păr. Zgomotul se aude, cumva, de jos. Iar dedesubt nu stă nimeni.

Punctul culminant şi toate celelalte puncte omise
Aşa că imediat am tras concluzia, după ce am urmărit la biblioteca naţională istoria casei în care stau (!): aici a locuit, mai demult, un paznic. Acestuia îi placea tare mult băutura şi să cânte din fluier o anumită melodie. Din păcate, urmărit de nenoroc în viaţă, părăsit de nevastă şi de amantă, apoi pierzându-şi jobul, el a înghiţit într-o zi, accidental, o mare cantitate de medicamente. Evident, a murit, a fost îngropat, dar sufletul i-a rămas acasă. Şi, aşa cum am demonstrat mai sus şi cum ne învaţă şi emisiunile despre case bântuite de pe Discovery, iubindu-şi cu pasiune locuinţa, mă vede ca pe un intrus şi urmăreşte să mă alunge. BOO!

Încheiere
În nopţile cu lună plină, un cântec de jale se aude, parcă mai tare ca niciodată,  peste sirenele ambulanţelor din sectorul patru. Paznicii capitalei se foiesc toţi neliniştiţi în gheretele încălzite. Dar ştiu că nu se poate altfel. Ştiu că odată ce au semnat Codul Paznicilor, nu mai este cale de întoarcere: Păzim până la moarte! Şi după!