L-am gasit pe Ristea!

Acum câţiva ani, un amic îmi povestea o întamplare amuzantă dintr-un tren. În vagonul în care se afla amicul meu (mă simt precum Caragiale  cand spun "amicul") se mai găsea o clasă de şcolari. Aceştia, ca orice trupă de şcolari, se amuzau făcând glume idioate (e inutil să vă dau exemple, pentru că, dacă am ales bine targetul demografic al blogului, majoritatea dintre voi nu a terminat gimnaziul, deci glumele sunt proaspete în mintea voastră.)
Acest grup însă avea o particularitate: cum se făcea o glumă şi izbucneau toţi în râs, cum se găsea unu' care să întrebe deodată: "Bă, unde-i Ristea? L-aţi văzut mă pe Ristea?". În acest moment toţi tăceau, se uitau suspicioşi în jur după Ristea, nu îl găseau şi începeau iar cu glumele. După cinci minute iar: "Unde-i Ristea mă?", "Care l-aţi văzut pe Ristea?".
Sumarizând, Ristea era leit-motivul grupului şi numele lui impunea o tăcere respectuoasă imediat ce era rostit.

Asta îmi povestea amicul meu, cu umor, deşi câteva fire de păr alb şi un uşor tremurat al capului dovedeau că acel drum cu trenul durase câteva ore lungi de tot. În ciuda celor câţiva ani care au trecut de atunci, memoria mea de elefant premiant la citire în a 2-a, a reţinut detaliile şi numele.  Şi am purtat această amintire în cap atâta timp, stând acolo, în stare latentă, aşteptând să răbufnească precum alienii din burta camarazilor lui Ripley.

Astăzi, la sediul ENEL, m-am aşezat la coadă. O persoană în faţa mea, un domn bătrân, încerca să-şi plătească factura. Problema lui însă era că nu avea asupra lui această factura, pe care tocmai încerca să o plătească.

D-na: Deci n-aveţi facura?
D-nul: Nu, că n-am fost acasă când au trecut cu lumina.
D-na: Şi nu v-au lăsat-o în cutia poştală?
D-nul (îngândurat): Uite că nu m-am uitat?
D-na: Şi nici codul ENELTEL nu-l ştiţi nu?
D-nul: ...

În acest moment  doamnele de la ghişeu, scârbite de o astfel de situaţie frecvent întâlnită probabil, au încercat să folosească SISTEMUL ca să-l găsească.

D-na: Cum vă numiţi?
D-nul: Ristea Ion.
Aici am ciulit urechile. Amintirile au răbufnit precum puroiul din coşurile unui adolescent (ok, e momentul să trag linie. mai scârbos de atât nu voi fi în articolul ăsta.)
D-na: Cum?
D-nul: Ristea
D-na (autoritar): Pe ce stradă staţi?
D-nul (cu glas tremurat): Ristea Ion..
D-na: Ce stradă?
Ristea: şoseaua Dâmboviţa.
D-na: Ce număr?
Ristea (nesigur): Ăăăă....şoseaua Dâmboviţa.
D-na: Deci încă o dată: Ce stradă?
Ristea: 142...ăăă...adică Dâmboviţa.
D-na: Şi numărul?
Ristea: Dâmboviţa...şoseaua Dâmboviţa142
D-na (butonând la SISTEM): Deci şoseaua Dâmboviţa142?
Ristea: Da.

Doamna reuşeşte să-l găsească şi urmează supliciul plăţii: scoate banii, numără banii, scoate măruntul, dă suma potrivită, ia restul, ia chitanţa, bagă la loc portofelul, deci dragi şcolari, în concluzie, l-am găsit pe Ristea: plătea de ceva ani factura la ENEL.