Patru zile in Istanbul (II)

Ziua II-a

Ne trezim mai dimineață decât ne-am fi așteptat. Coborâm la restaurantul hotelului plini de speranță. Bufetul nu e bogat, dar reușim să mâncăm suficient. Nimic de comentat. Poate doar că în sucul de portocale am simțit gust de portocale, dar numai așa, ca o părere, nimic grav.

Dolmabahce

Plecăm spre palatul Dolmabahce. Tramvaiul in Istanbul este, probabil, cel mai bun mijloc de deplasare. Și cu mașina e ok, dacă îți place sa lovești pietoni care traverseaza neregulamentar. Din păcate noi n-avem mașina aici, așa că oftăm și luăm tramvaiul.
La Dolmabahce e coadă, sunt câteva grupuri de japonezi care așteaptă să intre. Formăm și noi un grup cu alți câțiva indivizi solitari, neprietenoși, care umblă de capul lor prin lume.
Ne dau papuci de plastic, sa nu atingem cu tenișii nostri prăfuiți coridoarele pe care s-a plimbat Ataturk. Avem însă posibilitatea să patinăm puțin pe podele de marmură.

Weeeeeee!!!

Grupul nostru intră în palat, după ce suntem atenționați că nu avem voie să facem poze. Sunt obedient, nu mă ating de aparatul foto până la final, când fac totuși o poza, de amintire. O femeie de vreo patruzeci de ani, din Spania, e mult mai hardcore. Și-a dezvoltat un sistem: scoate capacul de la obiectiv, porneste aparatul, se face ca tușește exact în momentul în care apasă pe declanșator, astfel încât să acopere sunetul oglinzii care se deplaseaza. Închide aparatul și pune capacul la loc. Peste alți cinci metri scoate iar capacul, iar tușește, iar îl acoperă. Sistemul nu prea funcționează, a fost avertizată de trei ori că nu are voie să foloseasca aparatul foto. Este evident faptul că fotografiile respective nu pot să aibă o calitate prea bună. Și dacă faci poze uitându-te prin viewfinder și tot îți ies de o calitate mediocră în lumina slabă și pe culoarele pline de turiști. Dar ideea nu e să faci poze. Ideea e să încalci regula. Sigur, și regulile astea sunt de mai multe feluri: unele sunt pentru a fi încălcate de oameni deștepți (obțin un beneficiu în urma faptului) și altele pentru oameni proști (de exemplu, cei care obțin toate pozele nefocusate, prost încadrate și, pe deasupra, cu degetul meu mijlociu în prin plan).

Dolmabahce este destul de impresionant, vedem niște candelabre imense, dormitorul lui Ataturk, biblioteca lui Ataturk, sala de ședințe, ba chiar și wc-ul turcesc al lui Ataturk. Mai vedem haremul sultanului, păunii din grădină și Bosforul.

Buyukada

Din apropierea lui Dolmabahce luăm un feribot până la insura prințeselor, Buyukada. Stăm destul de înghesuiți, feribotul are fix atâția colaci și bărci de salvare câte avea și Titanic: prea puține. Mă sfătuiesc cu Oana, care nu știe să înoate:
"Când ajungem în apă stai lângă mine și mă strângi bine de gât, eventual îmi imobilizezi brațele, astfel încât să nu pot înota. Scoți un briceag și îmi faci repede o crestătură pe picior, pentru ca eventualii rechini să fie atrași de mine, nu de tine. În tot acest timp mă rogi (frumos) să țin rucsacul deasupra capului astfel încât să nu se ude aparatul foto și actele. Te superi dacă nu reușesc și nu mai vorbești cu mine".
Numai sosirea pe insulă mă oprește din sfaturi. Buyukada miroase. Buyukada miroase al dracu de tare. Buyukada miroase al dracu de tare a cal și a bălegar. Să fie de la sutele de căruțe care plimbă turiștii grași de colo colo? Probabil.
Urcăm obosiți spre un vârf și vedem asta:

Mai admirăm casele de lemn cu pisicile aferente:

Die, human..uhh, i mean: cehenneme gidersin

Este ora 17 și prindem la fix feribotul de întoarcere. Două ore mai târziu intrăm în port, unul din noi cu rău de mare (a stat în cabină), celălalt înghețat mort (am stat pe punte). Până mâncăm se face ora 20:30, dar hotărâm că nu ne-am maltratat suficient picioarele, așa că decidem să vedem și moscheia Suleymaniye.

E întuneric și o pornim pe niște străduțe dubioase și pustii, cu clădiri dărăpănate și un turc mustăcios mergând în același ritm cu noi, în spatele nostru. Ne afundăm din ce în ce mai mult într-o zonă care seamănă destul cu Ferentariul nostru, presupun, că n-am fost niciodată în Ferentari noaptea. De exemplu:

Observați că cineva a scris deasupra porții, cu vopsea albă, Suleymaniye, la fel ca în celebra fotografie a podului îmbrățișărilor. În fine, reușim să ajungem cu bine, intrăm în moscheie, ne odihnim puțin pe covoarele dinăuntru apoi ne dau afară că e ora închiderii. Mai dăm un tur rapid de moscheie, constatând cât de imensă este, facem niște poze și reușim să părăsim incinta înainte de a se închide porțile.

Când ajungem la hotel, tragem singura concluzie care putea fi trasă (n-o mai știu).