Mă trezesc mai hotărât ca niciodată. Fac repede un duș, mănânc frugal, apoi pun mâna pe telefon, fără să îmi schimb măcar expresia cu care m-am trezit pe față (visam despre cum eram invitat să cânt imnul la finala cupei europa și stăteam pe arena națională, gol pușcă, în fața publicului, cu cea mai tâmpă expresie pe față).
Formez numărul în timp ce mă chinui să îmbrac sacoul noului meu costum, cumpărat special pentru ocazia, cel puțin teoretic, unică în viață.
- Bună ziua, domnul Claude Maurice Marcel Vorilhon?
- Rael la telefon, da.
- Domnule Rael aveți cinci minute?
Zece minute mai târziu mă urc în mașină și gonesc turbat către o destinație cunoscută, momentan, doar autorului omniscient.Trebuie să mă grăbesc, am îndeplinit doar primul pas al planului meu complex. Gonesc ca nebunul cu 120 la oră pe strada populată doar de babe care umblă liniștit, molcom, cu coșuri în brațe, spre aceeași destinație.
Mă opresc la un moment dat și cer indicații, demarând apoi în trombă, umplând de praf ochii plini de speranță ai doamnei care mi-a răspuns cu toată bunăvoința, insistând că merge în aceeași direcție. N-am nevoie de balast, nu acum, nu astăzi.
Ajung în fața bisericii și opresc brusc, violent, cu frâna de mână, făcând un zgomot infernal și miros de cauciuc ars. Ușa bisericii se deschide aproape imediat și un popă iese grăbit afară, uitându-se îngrijorat la ML-ul din curte. Este ok, am parcat milimetric lângă, zgâriindu-i poate doar un pic din aura divină.
Mă îndrept spre popă în pas alert, dându-mi jos din mers ochelarii de soare și încheind bine sacoul peste tricoul cu metallica.
- Ia zi fiule!
- Părinte...
Ies din biserică mulțumit și mă urc iar în mașină, fredonând După ani și ani... de Compact. Mai puțin grăbit, mă îndrept spre capătul celălalt al orașului, fiind conștient că urmează pasul cel mai dificil din tot traseul de astăzi. Când văd turlele sinagogii, respir adânc și repet în minte discursul, cântărindu-l pe toate părțile, ca pe o pungă de galbeni pe care o arunci ușor în aer, ascultându-i cu plăcere zornăitul. Mă gândesc cu atâta intensitate, încat câțiva trecători întorc capul, cu mâinile băgate adânc în buzunare. Dacă gândurile s-ar materializa, pe străzi ar sta claie peste grămadă femei goale, mașini puternice și versiuni mult mai cool de noi înșine. Și poate, dându-ne seama de cat de asemănătoare sunt dorințele noastre, nici nu ne-ar mai păsa de ele.
Intru înăuntrul locașului, având pe cap o bonetă d-aia ca un castron, sperând să nu mă dau de gol prin cine știe ce gest sau vorbă.
Mă îndrept direct spre rabinul septuagenar, conștient că nu mai pot să dau înapoi. Îi pup mâna, la naiba, îl pup și pe obraji, apoi îi strig în față:
- Frate, nu mă recunoști?
Văd lupta internă pe fața lui, pentru că, evident, habar n-are cine sunt. În același timp, deschide brațele și țipă în culmea fericirii că nu se aștepta să mă revadă atât de curând. Zâmbesc din colțul buzelor, apoi încep să rostesc discursul, cu un glas calm, persuasiv, presărat cu citate din tora. Sunt diabolic, diabolic, absolut diabolic.
Ultimul popas al zilei este, așa cum probabil ați ghicit, dacă v-ați imaginat că locuiesc în orașul cosmopolit în care se pare că trăiesc, este, așa cum ziceam înainte să mă pierd într-o frază complicată și inutilă, în fine, este moscheia. Aici însă îmi va fi ușor, pentru că îl cunosc pe imam, patronul dughenei de unde îmi cumpăr, destul de des, kebab de pui și apă plată.
De fațadă, mă îmbrac și aici conform obiceiului cu halat d-ala larg și turban (așa se îmbracă musulmanii, nu?) și intru în moscheie, ignorând privirile curioase ale trecătorilor (n-au mai văzut pelerini, săracii).
Așa cum am preconizat, termin repede treaba și, în sfârșit, mă pot relaxa la o bere rece, fară alcool, la terasă. Scot și o carte din rucsac și mă pun pe citit. E timpul să aștept, să am răbdare.
Cinci ore mai tarziu, adica ora 7 seara, mă ridic amorțit de pe scaun. E timpul. Mă îndrept spre marginea orașului.
-------------------------------------
Totul este pregătit. Mesele sunt întinse, sticlele de băutură stau la rece, invitații au sosit cu toții. Un singur lucru lipsește, și trebuie să recunoaștem că este un lucru al naibii de important la o nuntă, adică mirele. Părinții sunt agitați și se uită la ceas, invitații comentează cu zâmbete înghețate pe buze, mireasa este nehotărâtă dacă să înceapă să plângă sau nu, nefiind sigură dacă e waterproof machiajul. Până la urmă, dă un telefon la salon și întreabă, apoi se pune pe bocit în toata regula.
Deodată, afară se aude gălăgie. Toată lumea se îndreaptă curioasă spre intrarea de la grădină, unde văd, cu stupoare, patru bărbați certându-se aprig. Sunt chiar cei patru preoți. Rael tocmai ridicase glasul, prevestind o nouă venire a elohimilor, popa scosese patrafirul și arunca cu apă, țipând nume de sfinți, rabinul avea un debit verbal incredibil iar musulmanul se întorsese către meca, pentru că venise timpul rugăciunii de seară.
Invitații, în funcție de etnie, religie și vârstă, încep și ei cearta, una asemănătoare bătăilor generale din barurile din filme. Isterie generală, toată lumea agitată, câinele latră și se strecoară printre picioarele tuturor, popa aproape aruncă anatema, rael încearcă să racoleze adepți, musulmanul tocmai termină rugăciunea în timp ce imamul încearcă să-l încurce recitându-i versuri în ureche.
Spiritele se încing, cineva se împiedică de niște farfurii care se sparg cu un zgomot infernal, lumânările de pe masă pică și ele, dând foc la mese care încep să ardă cu ditamai vâlvătaia.
Când, deodată, haosul general este întrerupt de un strigăt puternic. Toată lumea se oprește și se uită la persoana respectivă, apoi îi urmăresc degetul îndreptat spre cer, unde, un punct mișcător devine din ce în ce mai mare. Asupra grădinii se lăsă o tăcere mormântală, pe măsură ce apar eu, mirele, în carne și oase, din cer, prins între lațurile parașutei. Aterizez violent, spărgându-mi nasul, printre flăcările care au cuprins și unul din pomii din grădină.
Abia stăpânindu-mi lacrimile de durere, dar și rânjetul de pe față, mă îndrept printre invitații transpirați și cu gurile căscate, către mireasă, apoi către cei patru oameni sfinți:
- Ok, cine vrea să ne cunune? Căștigător este cel care trece de următoarele trei probe...
Cu alte cuvinte, nu furați mireasa, vedeți și voi cât sunt de rău, mânca-v-aș.
Mie asta-mi suna a provocare... :)
RăspundețiȘtergere