Sar din pat direct pe scaun, în fața calculatorului, scoțând o înjurătură mortală: sunt complet dezbrăcat, iar scaunul, poziționat în fața aparatului de aer condiționat, este foarte rece...
Apoi, cuprins de inspirație, încep să scriu frenetic (bine, bine, am început mai devreme, cu paragraful introductiv, nu mai plângeți precum băsescu la un concurs de poezie): suntem niște nenorociți. Suntem niște purici, niște păduchi. Societatea noastră e alcătuită de parcă toți suntem membrii în fan clubul cărții După noi potopul.
Un mic exemplu: e plin facebook-ul de poze cu oameni morți de foame prin țările sărace. Sau animale la fel de costelive, cu privirea aia seminebuna de organism privat de resursele necesare. Le știi, ba poate chiar ți-ai rupe de la gură o bucațică de pâine înmuiată în sosul de la prepelița băgată într-o găină, bagată într-un curcan, băgat într-un porc acoperit cu felii de bacon, pe care tocmai o mănânci. Ai face-o, ai renunța la pâinea aia aproape fără părere de rău.
Acum hai să presupunem că ai un restaurant și faci o masă de tip bufet, iar clienții, nemâncați cum sunt, nu reușesc totuși să termine omletele și cârnații și ce le-ai mai pus la dispoziție. Poate asta e o utopie în România, dar știi că n-ai voie să refolosești mâncarea rămasă. Ce faci cu ea atunci? De ce n-ai dona-o unei cantine a săracilor, de exemplu, te gândești cu ochii încă în lacrimi pentru că ultima carte citită datează din copilărie și este, întâmplător, oliver twist.
Numai că nu poți. Constați că riscul de a fi dat în judecată de orice aurolac care mănâncă din gunoaie, pentru că s-a intoxicat întâmplător de la mâncarea pe care ai donat-o, este mult prea mare și te poate duce la faliment. D-aia cantități imense de mâncare sunt catalogate pierderi și ajung la gropile de gunoi, iar milioane de oameni mor de foame în timp ce pozează dramatic fotografilor profesioniști (spre fericirea corporatistelor care trebuie să aibă și ele la ce să dea share în pauza de masă).
Pentru că mâncarea nu poate fi donată decât cu multă bătaie de cap. Mai devreme sau mai târziu, mai accidental sau mai intenționat, sigur cineva se va intoxica mai grav decât o vei suge tu în sala de judecată.
Așa funcționează societatea, la fel de normal ca un paraplegic pe o pistă de atletism. Și egoismul e înrădăcinat în noi mai adânc decât cuțitul lui Machete într-un bad guy. D-aia dacă suntem la cumpărături, de exemplu, alegem produsul cu cel mai îndepărtat termen de expirare, chiar și dacă știm că îl vom consuma în aceeași zi. Adica, până la urma, produsele expirate care se aruncă nu sunt pierderea noastră, nu?
Dar poate că problema nu este modelul după care funcționează societatea. Ăsta este capitalismul, există locuințe goale - dar oameni locuiesc în cutii de carton, există mâncare - dar sunt copii care au o greutate mai mică decât o pisică grasă. Fiecare are însă șansa lui de a răzbândi cumva. Supărătoare este ipocrizia, refuzul de a accepta egoismul care face parte din noi. Înainte de a schimba societatea, întâi trebuie să ne punem la adăpost, chiar dacă asta implică susținerea unui model defectuos. Întai ne asigurăm viitorul, apoi ne gândim la alții și la schimbare. Dar constatăm că sunt prea puțini ca noi, preocupați de schimbare. Ceilalți încă trag cu dinții să răzbândească. Alții nu reușesc și mor de foame.
