 |
| Machete - moments before killin' a bad guy! |
 |
| Machete - as depicted by the Paint department! |
luni, 22 noiembrie 2010
Guess Who's Machete
duminică, 21 noiembrie 2010
joi, 18 noiembrie 2010
Digital monster
Fiecare eră are monștrii ei. Fiecare generație are în sân un șarpe cu care trebuie să se lupte, teritorii pe care să le cucerească și idealuri de femei după care femeile își modelează trupurile.
În evul mediu și încă un pic după, erau chestii fizice: ciuma, lepra si alte boli. Se descopereau continente și insule. Femeile ideale erau toate cele care puteau face copii.
Bunicii au avut războaiele mondiale, lagăre, hortiști, fasciști, naziști. Femeile erau destul de pline și cu pubisul neepilat.
Părinții noștri au avut comunismul împotriva căruia să lupte. Miliție, securitate, partid, you name it.
Generația noastră, a ăstora sub 30 de ani, are și ea gorgonele ei:
Cel mai reprezentativ este IT-ul. Să lăsăm deoparte lucrurile bune, pentru că sunt evidente. IT-ul a favorizat apariția a milioane de locuri de muncă, e adevărat. Dar, aceste locuri de muncă nu produc nimic. 90% din ce înseamna IT la nivel global folosește doar la susținerea proceselor de vânzare. Iar vânzarea reprezintă trecerea din mână în mână a produselor și încasarea comisioanelor aferente, cu atât mai mari cu cât te îndepărtezi de sursa bunului vândut. Deci IT-ul transforma generația noastră într-una de leneși într-o formă fizică groaznică, apasând taste pentru mâncare dar fără să producă efectiv această mâncare.
Apoi, dpdv social, relațiile între oameni sunt din ce în ce mai lipsite de consistență. Cu greu poți să ai prietenii ăia pe viață, pe care părinții tăi îi au, pentru că tot timpul cunoști alte persoane prin intermediul retelelor de socializare online și atenția o dedici într-o parte sau alta, aleator.
Și individualitatea este compromisă: este mult prea ușor pentru copii să găsească modele "demne" de urmat. Totul le este inoculat, marketingul imposibil de evitat și capacitatea de gândire și de alegere scade.
În sfârșit, este pornografia. De la o perversiune la alta, vizitatorii site-urilor de profil se adâncesc din ce în ce mai mult într-o lume murdară și îngrozitoare. Și astfel se crează piață pentru pedofilie, zoofilie, scatofilie etc.
Deci, împotriva cărui lucru trebuie să luptăm? Paradoxal, împotriva a ceea ce ne face viața mai ușoară, ba chiar împotriva a ceea ce ne definește viața din ce în ce mai mult. Mă gândesc că populația lumii crește iar resursele de hrană rămân constante sau scad. Omenirea crează mai degrabă ferme de servere decât să hrănească milioanele de indieni, africani și chinezi care efectiv mor de foame. Pentru cât timp vor mai avea importanță slujbele care presupun învârtirea unor exceluri cu rapoarte și cifre, cum sunt majoritatea din corporații? Pentru cât timp o societate funcționala va mai putea fi susținută cu trupurile noastre din ce în ce mai bolnave, prietenii din ce în ce mai puțini iar viața reala înlocuită încet, încet de cea virtuală?
În evul mediu și încă un pic după, erau chestii fizice: ciuma, lepra si alte boli. Se descopereau continente și insule. Femeile ideale erau toate cele care puteau face copii.
Bunicii au avut războaiele mondiale, lagăre, hortiști, fasciști, naziști. Femeile erau destul de pline și cu pubisul neepilat.
Părinții noștri au avut comunismul împotriva căruia să lupte. Miliție, securitate, partid, you name it.
Generația noastră, a ăstora sub 30 de ani, are și ea gorgonele ei:
Cel mai reprezentativ este IT-ul. Să lăsăm deoparte lucrurile bune, pentru că sunt evidente. IT-ul a favorizat apariția a milioane de locuri de muncă, e adevărat. Dar, aceste locuri de muncă nu produc nimic. 90% din ce înseamna IT la nivel global folosește doar la susținerea proceselor de vânzare. Iar vânzarea reprezintă trecerea din mână în mână a produselor și încasarea comisioanelor aferente, cu atât mai mari cu cât te îndepărtezi de sursa bunului vândut. Deci IT-ul transforma generația noastră într-una de leneși într-o formă fizică groaznică, apasând taste pentru mâncare dar fără să producă efectiv această mâncare.
Apoi, dpdv social, relațiile între oameni sunt din ce în ce mai lipsite de consistență. Cu greu poți să ai prietenii ăia pe viață, pe care părinții tăi îi au, pentru că tot timpul cunoști alte persoane prin intermediul retelelor de socializare online și atenția o dedici într-o parte sau alta, aleator.
Și individualitatea este compromisă: este mult prea ușor pentru copii să găsească modele "demne" de urmat. Totul le este inoculat, marketingul imposibil de evitat și capacitatea de gândire și de alegere scade.
În sfârșit, este pornografia. De la o perversiune la alta, vizitatorii site-urilor de profil se adâncesc din ce în ce mai mult într-o lume murdară și îngrozitoare. Și astfel se crează piață pentru pedofilie, zoofilie, scatofilie etc.
Deci, împotriva cărui lucru trebuie să luptăm? Paradoxal, împotriva a ceea ce ne face viața mai ușoară, ba chiar împotriva a ceea ce ne definește viața din ce în ce mai mult. Mă gândesc că populația lumii crește iar resursele de hrană rămân constante sau scad. Omenirea crează mai degrabă ferme de servere decât să hrănească milioanele de indieni, africani și chinezi care efectiv mor de foame. Pentru cât timp vor mai avea importanță slujbele care presupun învârtirea unor exceluri cu rapoarte și cifre, cum sunt majoritatea din corporații? Pentru cât timp o societate funcționala va mai putea fi susținută cu trupurile noastre din ce în ce mai bolnave, prietenii din ce în ce mai puțini iar viața reala înlocuită încet, încet de cea virtuală?
sâmbătă, 13 noiembrie 2010
69
Ai 10 ani. Ai venit de la şcoală. Ai mâncat ciorbiţa. Ai fost afară şi te-ai jucat. Ţi-ai terminat temele, ţi-ai făcut ghiozdanul şi ai mâncat iarăşi, de seară. Acuma, ca tot omul, te aşezi şi tu la calculator şi te apuci să citeşti ştirile. Politica e mai interesantă de când un individ de înălţimea ta e prim-ministru, mai ales că toate deciziile sunt la nivelul intelectului tău, dacă nu te jignesc.
Deci citeşti ştirile critic, dar cu inocenţa caracteristică vârstei. Nu uita, ai 10 ani, adica eşti clasa 4a sau a 5a.
"Guvernul Boc a reuşit terminarea a 40 de km de autostr...", dar hohotul de râs şi furia ţi se opresc în gât. Ochii ţi-au alunecat un pic mai jos pe pagină şi au rămas acolo, holbaţi la reclama colorată:
 |
| Nooooo!!! You're doing it wrong! |
Ochii rămân aţintiţi pe ecran în timp ce mâna orbecăie pe birou după mouse. Graţie tatălui tău, care a setat router-ul să ignore query-urile cu cuvinte obscene, pornografia a rămas un element străin pentru tine. Sigur, a fost data aia când te-ai futut cu colega de bancă la şcoala, dar dacă-i real nu se pune, nu-i aşa?
Ce deduci din imaginea asta prezentă pe un site de ştiri arhicunoscut?
1. 69 e o poziţie. Dacă vrei s-o compari cu ceva, o poţi compara cu finalurile de dame la şah.
2. 69 se face între două femei
3. Femeile sunt îmbrăcate sumar
4. Poziţia 69 poate fi executată şi imperfect. Există o artă a executării lui 69, artă care include: ajustarea înălţimii prin metoda "patul lui procust" şi arcuirea în stilul "crupa calului"
5. 69 presupune să te uiţi la părţile inferioare ale trunchiului partenerului de poziţie. Tehnic vorbind, asta e suficient, dar practic trebuie să găseşti unghiul perfect din care să faci asta. Într-adevar, din poziţia buna şi cu gura deschisă, poţi vedea dintr-o parte în alta şi, de aici punctul 6
6. Poziţia se mai numeste şi "Ocheanul Uman"
joi, 11 noiembrie 2010
Fără nicio legătură, cu diacritice
Știați că la originea prezervativului se află celebrul condom catolic? Acesta era un obiect asemănător prezervativului de astăzi, numai ca scopul său diferea în punctele esențiale: în primul rând el era folosit atunci când se dorea conceperea unui nou copil. La fel ca azi, doar că invers. Prin bulă papală, prezervativul catolic trebuia să împiedice penisul bărbatului să atingă pereții vaginului femeii. Asta pentru că, după cum știm, preoților catolici le place sexul doar cu copii, altfel, în rest, e blasfemie. În al doilea rând, el trebuia să sfințească conceperea copilului. Astfel, în vârful mațului de pește care îndeplinea rolul de prezervativ, era montată o mică bucată din lemn, găurită în formă de cruce. Când bărbatul ejacula, sperma lua forma crucii în timp ce pătrundea în femeie și, astfel, se sfințea. Copilul născut nouă luni mai târziu urla numai în ave maria și alte cântări bisericești.
Okay, stiu că vă uitați uimiți la un prezervativ acum și încercați să vi-l imaginați cu o bucată de lemn în vârf, așa că recunosc: am inventat toată povestea. Dar este că v-am captat atenția? Este?
Problema pe care o am în ultima perioadă este lipsa de inspirație. Totul a început acum vreo trei luni când am descoperit cititul în metrou. E mișto să citesc în metrou pe parcursul celor 35 de minute pe care le parcurg zilnic. Sunt mai cult, mai informat și pot lua oricând atitudinea de snob bășinos ca toți ăilalți de citesc cu coperta la vedere. Dar, daaaaarrrr, exista un mare neajuns: nu mai pot fi atent la potențialii actori de pe blog, care înainte stăteau în jurul meu în metrou și tramvai de parcă dădeau casting. Nu mai aud nici o discuție interesantă, nu observ nici o situație amuzantă, nu vad nici o femeie bună și niciodată n-o să mă obișnuiesc cu ”nicio” în loc de ”nici o”, nici măcar în cazurile în care este adjectiv pronominal (note to self: află care-s rațiunile din spatele deciziilor legate de ortografie). Un cârd de maneliști ar putea sta lângă o ceată similară de bătrâni cu sacoșe de rafie în tramvaiul cinci și nici așa nu mi-ar atrage atenția.
Așa că am venit cu o idee...
[...]
Întrerup articolul pentru că soarta îmi surâde: pe protv se joaca Rapid-Steaua. Se joacă e mult spus, pentru că suporterii stelei aruncă cu obiecte pe teren. Comentatorii insistă asupra faptului că acest lucru n-are legătură cu fotbalul. Dar, în același timp, antrenorul Rapidului, Șumudică, se țigănește cu arbitrul, sperând că acesta o să întrerupă meciul. Sportiv, vrea să câștige la masa verde, să cruțe Steaua de o înfrângere pe bune, rușinoasă. Ăsta e fotbalul practicat de români și țigani.
Câteva minute mai târziu, satisfacție maximă: suporterii Stelei sunt evacuați de pe stadion și sunt forțați să treacă printr-un cordon de jandarmi. O Fortuna! Ah, orgasm vizual! De fiecare data când văd bastoanele jandarmilor atingând o spinare de suporter sunt atât de bucuros încât îmi vine să râd singur. Jap! Jap! Așa, da-i și-un șut în cur lu băiatu cu tricou alb de puta madre! Așa mă tată! Asta-i una din perversiunile mele: îmi place să văd idioți zvârcolindu-se de durere.
[...]
...așa că am venit cu o idee. Ce-ar fi să merg cu mp3-playerul pornit pe opțiunea de inregistrare tot timpul cât e lume în jur? Și apoi să ascult discuțiile în timp ce merg pe jos, când sunt la toaletă, când merg cu trenul, etc.
N-ar fi cea mai tare sursa de inspirație, în afară de meciurile din Cupa României?
Okay, stiu că vă uitați uimiți la un prezervativ acum și încercați să vi-l imaginați cu o bucată de lemn în vârf, așa că recunosc: am inventat toată povestea. Dar este că v-am captat atenția? Este?
Problema pe care o am în ultima perioadă este lipsa de inspirație. Totul a început acum vreo trei luni când am descoperit cititul în metrou. E mișto să citesc în metrou pe parcursul celor 35 de minute pe care le parcurg zilnic. Sunt mai cult, mai informat și pot lua oricând atitudinea de snob bășinos ca toți ăilalți de citesc cu coperta la vedere. Dar, daaaaarrrr, exista un mare neajuns: nu mai pot fi atent la potențialii actori de pe blog, care înainte stăteau în jurul meu în metrou și tramvai de parcă dădeau casting. Nu mai aud nici o discuție interesantă, nu observ nici o situație amuzantă, nu vad nici o femeie bună și niciodată n-o să mă obișnuiesc cu ”nicio” în loc de ”nici o”, nici măcar în cazurile în care este adjectiv pronominal (note to self: află care-s rațiunile din spatele deciziilor legate de ortografie). Un cârd de maneliști ar putea sta lângă o ceată similară de bătrâni cu sacoșe de rafie în tramvaiul cinci și nici așa nu mi-ar atrage atenția.
Așa că am venit cu o idee...
[...]
Întrerup articolul pentru că soarta îmi surâde: pe protv se joaca Rapid-Steaua. Se joacă e mult spus, pentru că suporterii stelei aruncă cu obiecte pe teren. Comentatorii insistă asupra faptului că acest lucru n-are legătură cu fotbalul. Dar, în același timp, antrenorul Rapidului, Șumudică, se țigănește cu arbitrul, sperând că acesta o să întrerupă meciul. Sportiv, vrea să câștige la masa verde, să cruțe Steaua de o înfrângere pe bune, rușinoasă. Ăsta e fotbalul practicat de români și țigani.
Câteva minute mai târziu, satisfacție maximă: suporterii Stelei sunt evacuați de pe stadion și sunt forțați să treacă printr-un cordon de jandarmi. O Fortuna! Ah, orgasm vizual! De fiecare data când văd bastoanele jandarmilor atingând o spinare de suporter sunt atât de bucuros încât îmi vine să râd singur. Jap! Jap! Așa, da-i și-un șut în cur lu băiatu cu tricou alb de puta madre! Așa mă tată! Asta-i una din perversiunile mele: îmi place să văd idioți zvârcolindu-se de durere.
[...]
...așa că am venit cu o idee. Ce-ar fi să merg cu mp3-playerul pornit pe opțiunea de inregistrare tot timpul cât e lume în jur? Și apoi să ascult discuțiile în timp ce merg pe jos, când sunt la toaletă, când merg cu trenul, etc.
N-ar fi cea mai tare sursa de inspirație, în afară de meciurile din Cupa României?
miercuri, 10 noiembrie 2010
The closed eyes visual delusion
Am închis ochii sperând să adorm repede. Dar ceva îmi spunea că nu-i totul în regulă. Niciun vecin nu asculta muzică tare. Niciun câine nu lătra furios și disperat că trăiește într-un mediu din beton. Ieșind pe balcon, nici vreun bețiv pișându-se pe stâlpii de înaltă tensiune n-am văzut, sau vreo vecină adolescentă făcând o muie obscură vreunui tânăr absolvent de post-liceală, în scara blocului. Nici stele pe cerul negru ca păcura.
Totul era neclintit, precum fotografiile alea vechi, înrămate și atârnate pe pereți în casele bunicilor.
Am reintrat în casă, împiedicându-mă de prag și înjurând cu glas scăzut. M-am băgat în pat hotărât să adorm. Dar mi-era cald. Ba nu, frig. Ba nu, sete. Ba nu, mi s-a sculat p***ula. Nu mi-era somn, asta-i clar.
M-am ridicat iar și am rămas șezând pe marginea patului, într-un întuneric profund. Deasupra și dedesubtul meu, vecinii dormeau ca niște prunci. Sau poate ca niște morți în cea de-a doua zi de veghe. Nu vedeam nimic, iar celelalte simțuri erau neobișnuit de sensibile. Simțeam duhuri umblând pe lângă mine și atingându-mă în trecere. Auzeam voci șoptite în cealaltă parte a camerei, deși știam că sunt singur. Singur? Respir ceva. Dacă întind mâna în stânga sau în dreapta mă lovesc de obiecte. Sub cur am un pat la care cineva, cândva, a muncit. Și banii pe care i-am dat pe aceste lucruri sunt în cine știe ce burți. Sunt o verigă. Nu sunt singur: sunt înconjurat de ceva-uri și de amprente.
Apoi m-a lovit tristețea, inexplicabil. Vroiam să urlu. Aúuuuuuuuuuuu...dar buzele nu mi se mișcau. Vroiam să alerg într-o mulțime de oameni, să mă dau cu capul de o bordură, să fut zece femei deodată și apoi sa le fut încă o dată, pe rând, să mă scufund spre fundul unui ocean și să mor acolo asfixiat, încet și dureros, cu presiunea deformându-mi organele interne. Orice, numai să simt ceva.
Stăteam pe marginea patului, inert.
Apoi au venit ei.
Nu erau nici înalți dar nici mici. Aveau deasupra un nor verde, care-i lumina. Se țineau de mână. Aveau mina unor jucători de șah privindu-și ultima piesă de pe tablă. Nu purtau haine, dar nu le vedeam sexul.
M-am ridicat în picioare. Eram cât ei de înalt, dar parcă mai firav.
Am clipit lent dar nu au dispărut din fața mea.
Apoi mi-am dat seama ca mi-e lene sa scriu mai departe si m-am culcat.
Totul era neclintit, precum fotografiile alea vechi, înrămate și atârnate pe pereți în casele bunicilor.
Am reintrat în casă, împiedicându-mă de prag și înjurând cu glas scăzut. M-am băgat în pat hotărât să adorm. Dar mi-era cald. Ba nu, frig. Ba nu, sete. Ba nu, mi s-a sculat p***ula. Nu mi-era somn, asta-i clar.
M-am ridicat iar și am rămas șezând pe marginea patului, într-un întuneric profund. Deasupra și dedesubtul meu, vecinii dormeau ca niște prunci. Sau poate ca niște morți în cea de-a doua zi de veghe. Nu vedeam nimic, iar celelalte simțuri erau neobișnuit de sensibile. Simțeam duhuri umblând pe lângă mine și atingându-mă în trecere. Auzeam voci șoptite în cealaltă parte a camerei, deși știam că sunt singur. Singur? Respir ceva. Dacă întind mâna în stânga sau în dreapta mă lovesc de obiecte. Sub cur am un pat la care cineva, cândva, a muncit. Și banii pe care i-am dat pe aceste lucruri sunt în cine știe ce burți. Sunt o verigă. Nu sunt singur: sunt înconjurat de ceva-uri și de amprente.
Apoi m-a lovit tristețea, inexplicabil. Vroiam să urlu. Aúuuuuuuuuuuu...dar buzele nu mi se mișcau. Vroiam să alerg într-o mulțime de oameni, să mă dau cu capul de o bordură, să fut zece femei deodată și apoi sa le fut încă o dată, pe rând, să mă scufund spre fundul unui ocean și să mor acolo asfixiat, încet și dureros, cu presiunea deformându-mi organele interne. Orice, numai să simt ceva.
Stăteam pe marginea patului, inert.
Apoi au venit ei.
Nu erau nici înalți dar nici mici. Aveau deasupra un nor verde, care-i lumina. Se țineau de mână. Aveau mina unor jucători de șah privindu-și ultima piesă de pe tablă. Nu purtau haine, dar nu le vedeam sexul.
M-am ridicat în picioare. Eram cât ei de înalt, dar parcă mai firav.
Am clipit lent dar nu au dispărut din fața mea.
Apoi mi-am dat seama ca mi-e lene sa scriu mai departe si m-am culcat.
joi, 4 noiembrie 2010
Cimitirul virtual
Societatea doreste un singur lucru de la tine: sa fii un robot ascultator dar care, paradoxal, faureste libertatea omenirii. Din cand in cand iti arunca cate un os: o masina mai buna, o vacanta intr-o insula exotica. Cate un mic cadou doar atat cat sa te faca sa uiti ca te nasti sclav si ca privesti lucrul asta ca pe un lucru normal. Caci n-ai alta libertate decat aceea de a alege sa mori de foame, in loc sa muncesti pana la moarte.
Intr-un oras poti intalni milioane de oameni cu personalitati unice. Toti diferiti, alergand in dreapta si stanga pentru a-si indeplini propriile scopuri. Dar daca te ridici doar cu 20 de metri in aer, toata multimea va deveni o masa amorfa. O diferenta de cativa metri altitudine si individualitea fiecaruia dispare.
Societatea este linia orizontala de pe foaia de hartie a poligrafului. Istoria este acul care traseaza varfurile, iar varfurile sunt, bineinteles, oamenii. Sunt varfuri diferite, dar majoritatea incadrate si uniformizate de linia orizontala de deasupra. Din cand in cand un varf se ridica peste linie, iese in evidenta cumva. Datorita minciunii si a hotiei, exact ca la testul poligraf. Sau poate datorita nevoii celorlalti de a avea un model de urmat. Aceste varfuri vor ramane in istorie si in memoria oamenilor.
(Nu ma refer la Iisus sau alte personaje biblice. Daca Iisus ar trai in ziua dea zi, n-ar putea depasi linia orizontala a poligrafului. N-ar gasi nicaieri crucea pe care sa fie rastignit si nici oamenii pe care sa-i ademeneasca.)
Dorinta dintotdeauna a oamenilor a fost de a-si perpetua sangele si de a ramane in memoria celorlalti. Prima pare este perfect realizabila pentru majoritatea indivizilor. Este usor sa futi. Dar sa te remarci dintre miliardele de oameni insa, si sa fii retinut de istorie, este un lucru care devine aproape imposibil, pe masura ce populatia lumii creste si stigmatul de sclav ale unor reguli clare iti este aplicat inca din burta mamei.
Lumea de azi insa ne ofera solutia: avem mijloacele tehnice de a ne documenta propria viata. Avem camere de filmat hd, aparate de fotografiat, computere cu memorie efectiv inepuizabila. Putem sa avem stocata viata noastra din prima zi de nastere pana la moarte.
Si de aici, ideea: este absolut necesara infiintarea cimitirelor virutale.
Exista online-shopuri. Exista aplicatii ca second-life. Video-chaturi. Tot internetul este targetat catre clipa de fata si catre viitor.
Dar ce ai da sa iti poti urmari arborele genealogic cu cateva generatii in urma. Sa vezi viata strabunicilor, sa stii exact care iti sunt radacinile? Cati dintre voi stiu macar cum ii chema pe parintii bunicilor vostri?
Cimitirul virtual va oferi o solutie de stocare a datelor personale care iti documenteaza viata.Fiecare familie va avea un cont. Un fel de facebook, dar unde legaturile (prieteniile) sunt intre membri de familie, indiferent daca-s vii sau morti. Si fiecare membru va putea "ingropa" informatii. Uploadezi tot: filme, fotografii, audio. Si peste patru, cinci, sase, x generatii, aceste informatii despre tine vor fi disponibile urmasilor tai.
Suntem intr-un punct critic: de aici inainte toata istoria OMULUI poate fi inventariata. Nu a societatilor sau a maselor de indivizi. A OMULUI, adica a TA. In sfarsit, orice individ va putea trai vesnic, in memoria propriei familii macar.
Intr-un oras poti intalni milioane de oameni cu personalitati unice. Toti diferiti, alergand in dreapta si stanga pentru a-si indeplini propriile scopuri. Dar daca te ridici doar cu 20 de metri in aer, toata multimea va deveni o masa amorfa. O diferenta de cativa metri altitudine si individualitea fiecaruia dispare.
Societatea este linia orizontala de pe foaia de hartie a poligrafului. Istoria este acul care traseaza varfurile, iar varfurile sunt, bineinteles, oamenii. Sunt varfuri diferite, dar majoritatea incadrate si uniformizate de linia orizontala de deasupra. Din cand in cand un varf se ridica peste linie, iese in evidenta cumva. Datorita minciunii si a hotiei, exact ca la testul poligraf. Sau poate datorita nevoii celorlalti de a avea un model de urmat. Aceste varfuri vor ramane in istorie si in memoria oamenilor.
(Nu ma refer la Iisus sau alte personaje biblice. Daca Iisus ar trai in ziua dea zi, n-ar putea depasi linia orizontala a poligrafului. N-ar gasi nicaieri crucea pe care sa fie rastignit si nici oamenii pe care sa-i ademeneasca.)
Dorinta dintotdeauna a oamenilor a fost de a-si perpetua sangele si de a ramane in memoria celorlalti. Prima pare este perfect realizabila pentru majoritatea indivizilor. Este usor sa futi. Dar sa te remarci dintre miliardele de oameni insa, si sa fii retinut de istorie, este un lucru care devine aproape imposibil, pe masura ce populatia lumii creste si stigmatul de sclav ale unor reguli clare iti este aplicat inca din burta mamei.
Lumea de azi insa ne ofera solutia: avem mijloacele tehnice de a ne documenta propria viata. Avem camere de filmat hd, aparate de fotografiat, computere cu memorie efectiv inepuizabila. Putem sa avem stocata viata noastra din prima zi de nastere pana la moarte.
Si de aici, ideea: este absolut necesara infiintarea cimitirelor virutale.
Exista online-shopuri. Exista aplicatii ca second-life. Video-chaturi. Tot internetul este targetat catre clipa de fata si catre viitor.
Dar ce ai da sa iti poti urmari arborele genealogic cu cateva generatii in urma. Sa vezi viata strabunicilor, sa stii exact care iti sunt radacinile? Cati dintre voi stiu macar cum ii chema pe parintii bunicilor vostri?
Cimitirul virtual va oferi o solutie de stocare a datelor personale care iti documenteaza viata.Fiecare familie va avea un cont. Un fel de facebook, dar unde legaturile (prieteniile) sunt intre membri de familie, indiferent daca-s vii sau morti. Si fiecare membru va putea "ingropa" informatii. Uploadezi tot: filme, fotografii, audio. Si peste patru, cinci, sase, x generatii, aceste informatii despre tine vor fi disponibile urmasilor tai.
Suntem intr-un punct critic: de aici inainte toata istoria OMULUI poate fi inventariata. Nu a societatilor sau a maselor de indivizi. A OMULUI, adica a TA. In sfarsit, orice individ va putea trai vesnic, in memoria propriei familii macar.
luni, 1 noiembrie 2010
Manelele se-ntoarce si loveste iar
Mergeam azi spre metrou cu elanul caracteristic zilelor de luni. Am traversat de doua ori neregulamentar strada, am depasit tiganii care vindeau tigari, am trecut de shaormarie (erau deja cativa clienti) si am dat sa cobor scarile.
Ca de obicei, la intrare, o domnisoara impartea niste fluturasi. Am vazut-o ca mi l-a intins cam cu jumatate de mana (asa cum ii intindeam eu doamnei invatatoare carnetul inainte sa-mi dea patru), dar totusi l-am luat si am zis multumesc.
Apoi am vazut de ce se codea:
Ca de obicei, la intrare, o domnisoara impartea niste fluturasi. Am vazut-o ca mi l-a intins cam cu jumatate de mana (asa cum ii intindeam eu doamnei invatatoare carnetul inainte sa-mi dea patru), dar totusi l-am luat si am zis multumesc.
Apoi am vazut de ce se codea:
 |
| Un comentariu funny aici nu-si mai are rostul |
Libertatea, ziarul perfect pentru impaturirea feliilor de salam si sunca in tren, loveste din nou. Dupa cateva luni bune de analiza a pietei, departamentul de inovatie din cadrul ziarului si-a pus o intrebare: daca Adevarul a scontat pe faptul ca romanii vor cumpara cartile din colectia lor doar pentru ca dau bine in biblioteca, desi le-au citit deja, ce s-ar intampla daca colectia ar consta dintr-un produs de un succes rasunator in Romania? Ce s-ar intampla daca in locul demodatelor carti, ar fi muzica? Si, urmand rationamentul, daca in locul muzicii ar fi manele? Boom! Ideea i-a izbit si a crescut in creierul lor precum cangrena (deja prezenta) .
Astfel a aparut primul volum din "Manele din Epoca de Aur".
Acuma se intorc, cu o prezentare in dulcele stil clasic:
"Ti-a placut volumul 1?
Bucura-te! Mai scoatem unul!!!"
Si tot Bucurestiul dantui si petrecu pana in zori. De pe la ferestre, din taxiuri, din gurile a milioane de bucuresteni se auzira aceleasi versuri petrecarete din super hiturile "Mama mea e florareasa" si "La o masa mai retrasa".
Penibil.
Penibil.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)