Mă tot întreb cum se naște un demon. Prin ce întâmplări nefericite, influențe nefaste și capricii ale sorții, ajunge demonul la maturitate în forma sa finală, diavolească.
Dar să o iau cu începutul. De vreo două luni sunt proaspătul posesor al unui copil, cum s-ar zice, sunt tatăl lui, e fiul meu. Nu am văzut făptură mai nevinovată de pe vremea când Kim, puiul de chow chow, scheuna și plângea într-un colț întunecat al camerei străine în care soarta îl aruncase.
Mă uit la el, e definiția heruvimului, e grăsuț, e neajutorat, e complet dependent de orice și oricine din jur. Când îl gâdili pe bărbie, râde. Când îl strângi în brațe, adoarme.
În altă ordine de iei, acum câteva zile mă uitam pe History Channel la o emisiune despre naziști. Mai exact despre zilele premergătoare campaniei din Rusia, când nemții au invadat Belarus. Ca idee, în cursul a trei ani de ocupație, nemții au omorât doar în Belarus mai mult de două milioane de oameni.
Ei bine, documentarul la care mă uitam eu arăta niște filmulețe din epocă foarte grafice:
- Am văzut un om scos din curtea unei case și aruncat în mijlocul străzii de niște soldați.Îl loveau cu niște drugi de fier, întâi peste picioare, în joacă, apoi din ce în ce mai sus și mai violent. Omul își apăra capul cu mâinile, încerca să se ridice și părea că apelează la rațiune, apoi a primit un drug în cap, se vedea sângele țâșnind, a dat sa protesteze din nou, dar de data asta mai moale, mai pașnic, ca și cum înțelesese și, înțelegând, renunțase.
- Am văzut un grup de femei dezbracate complet, împinse cu baionetele din spate, ca o cireadă dezumanizată.
- Am văzut apoi un alt grup de oameni care erau mânați spre marginea unui oraș. În spatele grupului rămăsese un copil care părea de vreo 3 ani, filmul era alb-negru, deci poate avea 4 sau 5 ani, oricum copilul ăsta rămăsese vreo douăzeci de metri în spatele soldaților și a grupului. Se împiedica, apoi se ridica în picioare și încerca să fugă după părinți, apoi iar cădea cu fața în noroi. Apoi o cizmă aplicată bine l-a convins să nu se mai ridice.
- Am văzut niște șanțuri lungi, ca niște albii de râu, doar că în loc de apă, pe fund erau cadavre și documentarul povestea cum au fost omorâți într-o singură zi 30.000 de oameni. Și cum ziarele care au scris de asta, au scris de 3.000, pt că până și pe vremea aia nu se mai auzise de o asemenea atrocitate.
- Am văzut cum un general, venit să laude munca de purificare, a fost întâmpinat cu o scenă de execuție în masă. Cum arăta această execuție: oameni stând grupuri pe un câmp, fiecare cu câte o boccea, câte un căruț, care cu ce reușise să salveze. Stând și așteptând și așteptând și apoi ridicați în picioare și mânați spre șanț și împușcați de aproape cu pistolul. Sec, fără dramatism, cu precizie și celeritate: poc, cade peste șanț un bărbat, poc, o femeie, poc, un bătrân, un copil, mii și mii de oameni.
Și râul începe să dea pe dinafara albiei.
Vedeam toate filmulețele astea și, cumva, îmi simțeam corpul din ce în mai greu. Apoi a fost o scenă filmată de aproape: era o fata de vreo 10 ani stând cu familia pe câmp. Se uita fix în cameră, ciufulită, murdară pe față, se uita cu ochi negri și serioși, cineva filma toata treaba asta.
Atunci, cum stăteam întins confortabil pe canapea, ca într-un moment de revelație, mi-am dat seama cât de real este totul. Fetița aia a existat, vă puteți imagina asta? Omul ăla lovit cu drugi chiar a murit ca un câine, vă puteți imagina asta? Copilul de trei ani alergând după părinți chiar a fost lovit în trecere cu cizma în spate, vă puteți imagina asta? Niște părinți și-au văzut copilul lovit cu cizma în spate, apoi au fost și ei împușcați, vă puteți imagina asta? 30.000 de oameni omorâți într-o singură zi, vă puteți imagina asta?
Deci când a început și când se va sfârși vremea demonilor? Cum se transforma heruvimii și cum ajung în loc de zâmbet să aibă rictus, în loc de mâini, automate, în loc de lapte, să bea sânge?
