Intelectualul (1)

O scară bătrână, comunistă. Între etaje sunt ghivece de flori udate zilnic. La geamuri sunt perdele albe, spălate proaspăt. Niciun zgomot nu se aude.
Pe ușa de la intrare în bloc un afiș anunță intenția de a închiria un apartament. Două etaje mai sus, în fața unui calculator cu monitor CRT, stă fostul pușcăriaș Geany, poreclit Intelectualul de la Jilava.

Cu degete flexibile, dibace, ce pot tasta până la 15 cuvinte pe minut, Geany postează anunțul de închiriere pe site-urile de profil. Deodată, deranjând liniștea profundă și concentrarea intelectualului, un telefon începe să sune. Geany îl lasă câteva momente bune, apreciind valoarea artistică a ringtone-unului, una din  melodiile lui florin ciocolată. Apoi răspunde.

[...]

Două cartiere mai încolo, o domnișoară stă cu telefonul la ureche. Pe ecranul laptopului se vede un site de imobiliare. Din partea cealaltă se aude un glas melodios, profesionist, călit cu ouă crude de Jilava:
"Sigur, este disponibil", "Veți locui singură?", "Ce meserie aveți?", "Putem să ne întâlnim să vedeți".
Dar intuiția feminină îi spune fetei că astăzi o să plouă, că la alegeri va ieși candidatul ei preferat, că steaua nu va câștiga liga campionilor sezonul viitor ȘI că geany nu este o persoană de încredere.

[....]

De partea cealaltă, intelectualul devine din ce în ce mai nerăbdător. S-a bărbierit proaspăt, s-a dat cu odorizant de cameră pe gât, pentru că parfumul s-a terminat, și-a pus un tricou mulat, curat și acum așteaptă vizita.
Dar minutele se scurg greu chiar și pentru un individ ca el, obișnuit cu trecerea ternă a timpului din spatele gratiilor. Ia telefonul și concepe un SMS, o primă poezie, în vers alb, cu reminiscențe de nichita stănescu dar cuprinzând și atmosfera grea, mohorâtă, a poetului lui preferat, bacovia:

[Va urma]

In campanie

Presupunem ca, mergand pe strada, in fata mea un individ se apleaca sa se lege la sireturi si i se rup pantalonii de costum in zona dorsala. In timp ce se ridica incurcat de situatia neplacuta, un porumbel care trece intamplator prin zona ii defeca fix in cap. Dand sa se fereasca, se impiedica in siretul pe care n-a apucat sa-l lege si cade intr-o balta, ba chiar in singura balta de pe strada. Aplecandu-ma spre el sa il ajut, observ ca balta este de fapt una de ulei, de la vreo masina si, stupoare, ca este cel mai mare dusman al meu (stii tu cine esti).

Ei bine, acum imaginati-va rasul care ma apuca, un ras haotic, incontrolabil, molipsitor precum ciuma bubonica intr-o cada de baie de-acum cateva sute de ani.

Cam asa am ras cand, plecand de la serviciu, am vazut afisul asta:

Un domn

"Un domn" am zis? Un domnitor vroiam sa spun. Stiu, este incredibil, dar va jur ca n-am trucat poza. Ah, as da orice sa particip la o sedinta cu consilierii de imagine ai lui Becali.
Iar am comis-o: "consilieri" am zis? Vistiernici, paharnici, parcalabi, bufoni de la palat vroiam sa spun.

Tot respectul insa: desi candideaza pt primaria Bucurestiului, sau pt  presedintia (Bucurestiului, haha), sau pt amandoua la un loc, Gigi a pus crucea in fata, un target primordial, un nihil sine deus, un reper de buna credinta si moralitate.

Si mi-l imaginez cum se trezeste dimineata, isi ia servieta si pleaca la job. Trece intai pe la biserica, unde matura pe jos, improspateaza apa sfintita, poate citeste putin din cartile sfinte vreunei babe chioare, bate un tigan (zice ca-i musulman) si cu asta acopera partea de "in slubja Crucii."
Apoi se duce la primarie. Se aseaza pe scaunul de primar, ordona sa se deschida portile si cheama impricinatii pentru judecata. Si incepe sa imparta dreptate in stanga si in dreapta, sa construiasca pasaje si statii de metrou, sa aiba grija de patrimoniul istoric, sa faca locuri de munca si cate si mai cate.

Frant de oboseala, mai apuca doar sa verifice ca lingoul de aur pe care l-a asezat, din pudicitate, in fata penisului statuii de la muzeul de istorie, este tot acolo (evident, nu l-a furat nimeni), apoi ajunge acasa si deschide televizorul. La TV, surpriza: Steaua a castigat campionatul!

SOCANT! Nu RATA acest ARTICOL!

Aaaarghhhh....stati put...ahhhh, inspira, expira, inspira, expira, stati o secunda...
Ok, mi-am revenit. N-a fost mare lucru, am fost doar aproape de un infarct. Noroc că mă pregătesc de ceva timp să previn așa ceva. Să vă spun de ce. Acum 2 ani am început să fac exerciții cardio: să merg la sala, să merg pe bicicletă, să alerg, să fac sex altfel decât culcat pe spate pe o saltea cu arcuri. Știți și voi, exercițiile clasice.
Și-acum motivul pentru care am facut asta vi se va părea dubios: nu că n-aș vrea să arăt bine (aici intervine însă alt aspect demn de analizat: cum e mai drăguț un câine, dolofan sau slab mort? dar o pisica? dar un gandac gras și suculent, nu trosnește mai bine sub papuc decât unul slab de i se vede scheletul pe sub elitre? oamenii de ce n-ar fi mai simpatici la fel, adică grași? închid paranteza).
Pentru că adevărul este că vreau să arăt cât mai bine. Dar nu ăsta este principalul motiv, ci faptul că trebuie să fiu cât mai sănătos, corpul să funcționeze în cei mai buni parametri. Asta dacă vreau să fiu informat, să mă țin la curent cu ce se întamplă în jurul meu.

Nedumeriți? Ei bine, poate ați observat, dar site-urile de știri din ziua de azi se poartă fără nicio grijă față de sănătatea cititorilor. Toate subiectele lor sunt ȘOCANTE, ÎNGROZITOARE, INTERZISE, INCREDIBILE. Nu mai poți intra pe vreun portal de știri fără să tremuri de frică și fără palpitații de inimă.
Cred că majoritatea jurnaliștilor și-au făcut ucenicia într-un parc de distracții, la secțiunea de ride-uri extreme și au fost dați afară pentru că au speriat prea mulți copii în întunericul din tunelul groazei.
Sau poate la facultatea de jurnalism te învață că poti exprima toate emoțiile prin caps lock. Deși exagerez: care facultate? Până la urmă, OTV și Libertatea sunt niște pepiniere de jurnaliști excelente.

Oricum, hai că intru să văd ce s-a mai întâmplat prin lume. Mie unuia mi-e groază. Pardon: mi-e GROAZĂ!

Fenomene bizare

Exista tot felul de locuri ciudate. De exemplu, triunghiul bermudelor unde dispar tot felul de avioane si nave. Sau locul ala prin Anglia unde se vad ozn-uri mai des decat vezi parasute in bamboo intr-o seara de sambata.
Ei bine, am gasit si eu un astfel de loc in Bucuresti, pur intamplator.  Sa va explic: ca orice oameni lenesi si noi mergem destul de des cu masina la serviciu. Si ca orice roman, am gasit si eu un loc unde parchez mai tot timpul, ba chiar mi-am dorit niste scurgeri mici de ulei, ca sa marchez teritoriul. N-a fost sa fie...dar totusi aproape intotdeauna parchez acolo.
Revenind - exact despre locul asta e vorba cand va spun despre fenomene stranii: cum ziceam, din doua in doua zile parchez acolo. Dupa ce parchez, ma uit in jur: liniste totala, niciun caine vagabond, niciun ciripit de pasare. Ei bine, seara, cand dau sa plec, gasesc cel putin un geam, cateodata mai multe, plin de gainat. Dar absolut intotdeauna. Am verificat si nu sunt sub vreun copac, sub vreun cuib de pasari, sau sub balconul cu recuzita de vrajitoare a oanei zavoranu.
E pur si simplu ca si cum pasarile ar fi dotate cu un mecanism de timing  perfect si, din doua in doua zile, in zborul lor spre cuiburi, sistemul lor digestiv termina procesarea mancarii cu doar cateva momente inainte de a ajunge deasupra locului de 3 pe 2 metri lungime (tinand cont, bineinteles, de factori precum miscarea de rotatie a pamantului sau viteza vantului).
Deci, in concluzie, pot spune ca am descoperit un lucru cel putin bizar, o stransa conexiune intre niste coordonate geografice precise, anumite bucati de tabla si sticla si regnul animal. Merita investigat, pana nu schimb locul de parcare. Tot in concluzie, cumpar prastie.

O nuntă modernă

Mă trezesc mai hotărât ca niciodată. Fac repede un duș, mănânc frugal, apoi pun mâna pe telefon, fără să îmi schimb măcar expresia cu care m-am trezit pe față (visam despre cum eram invitat să cânt imnul la finala cupei europa și stăteam pe arena națională, gol pușcă, în fața publicului, cu cea mai tâmpă expresie pe față).
Formez numărul în timp ce mă chinui să îmbrac sacoul noului meu costum, cumpărat special pentru ocazia, cel puțin teoretic, unică în viață.
- Bună ziua, domnul Claude Maurice Marcel Vorilhon?
- Rael la telefon, da.
- Domnule Rael aveți cinci minute?

Zece minute mai târziu mă urc în mașină și gonesc turbat către o destinație cunoscută, momentan, doar autorului omniscient.Trebuie să mă grăbesc, am îndeplinit doar primul pas al planului meu complex. Gonesc ca nebunul cu 120 la oră pe strada populată doar de babe care umblă liniștit, molcom, cu coșuri în brațe, spre aceeași destinație.
Mă opresc la un moment dat și cer indicații, demarând apoi în trombă, umplând de praf ochii plini de speranță ai doamnei care mi-a răspuns cu toată bunăvoința, insistând că merge în aceeași direcție. N-am nevoie de balast, nu acum, nu astăzi.
Ajung în fața bisericii și opresc brusc, violent, cu frâna de mână, făcând un zgomot infernal și miros de cauciuc ars. Ușa bisericii se deschide aproape imediat și un popă iese grăbit afară, uitându-se îngrijorat la ML-ul din curte. Este ok, am parcat milimetric lângă, zgâriindu-i poate doar un pic din aura divină.
Mă îndrept spre popă în pas alert, dându-mi jos din mers ochelarii de soare și încheind bine sacoul peste tricoul cu metallica.
- Ia zi fiule!
- Părinte...

Ies din biserică mulțumit și mă urc iar în mașină, fredonând După ani și ani... de Compact. Mai puțin grăbit, mă îndrept spre capătul celălalt al orașului, fiind conștient că urmează pasul cel mai dificil din tot traseul de astăzi. Când văd turlele sinagogii, respir adânc și repet în minte discursul, cântărindu-l pe toate părțile, ca pe o pungă de galbeni pe care o arunci ușor în aer, ascultându-i cu plăcere zornăitul. Mă gândesc cu atâta intensitate, încat câțiva trecători întorc capul, cu mâinile băgate adânc în buzunare. Dacă gândurile s-ar materializa, pe străzi ar sta claie peste grămadă femei goale, mașini puternice și versiuni mult mai cool de noi înșine. Și poate, dându-ne seama de cat de asemănătoare sunt dorințele noastre, nici nu ne-ar mai păsa de ele.
Intru înăuntrul locașului, având pe cap o bonetă d-aia ca un castron, sperând să nu mă dau de gol prin cine știe ce gest sau vorbă.
Mă îndrept direct spre rabinul septuagenar, conștient că nu mai pot să dau înapoi. Îi pup mâna, la naiba, îl pup și pe obraji, apoi îi strig în față:
- Frate, nu mă recunoști?
Văd lupta internă pe fața lui, pentru că, evident, habar n-are cine sunt. În același timp, deschide brațele și țipă în culmea fericirii că nu se aștepta să mă revadă atât de curând. Zâmbesc din colțul buzelor, apoi încep să rostesc discursul, cu un glas calm, persuasiv, presărat cu citate din tora. Sunt diabolic, diabolic, absolut diabolic.

Ultimul popas al zilei este, așa cum probabil ați ghicit, dacă v-ați imaginat că locuiesc în orașul cosmopolit în care se pare că trăiesc, este, așa cum ziceam înainte să mă pierd într-o frază complicată și inutilă, în fine, este moscheia. Aici însă îmi va fi ușor, pentru că îl cunosc pe imam, patronul dughenei de unde îmi cumpăr, destul de des, kebab de pui și apă plată.
De fațadă, mă îmbrac și aici conform obiceiului cu halat d-ala larg și turban (așa se îmbracă musulmanii, nu?) și intru în moscheie, ignorând privirile curioase ale trecătorilor (n-au mai văzut pelerini, săracii).
Așa cum am preconizat, termin repede treaba și, în sfârșit, mă pot relaxa la o bere rece, fară alcool, la terasă. Scot și o carte din rucsac și mă pun pe citit. E timpul să aștept, să am răbdare.

Cinci ore mai tarziu, adica ora 7 seara, mă ridic amorțit de pe scaun. E timpul. Mă îndrept spre marginea orașului.

-------------------------------------

Totul este pregătit. Mesele sunt întinse, sticlele de băutură stau la rece, invitații au sosit cu toții. Un singur lucru lipsește, și trebuie să recunoaștem că este un lucru al naibii de important la o nuntă, adică mirele. Părinții sunt agitați și se uită la ceas, invitații comentează cu zâmbete înghețate pe buze, mireasa este nehotărâtă dacă să înceapă să plângă sau nu, nefiind sigură dacă e waterproof machiajul. Până la urmă, dă un telefon la salon și întreabă, apoi se pune pe bocit în toata regula.

Deodată, afară se aude gălăgie. Toată lumea se îndreaptă curioasă spre intrarea de la grădină, unde văd, cu stupoare, patru bărbați certându-se aprig. Sunt chiar cei patru preoți. Rael tocmai ridicase glasul, prevestind o nouă venire a elohimilor, popa scosese patrafirul și arunca cu apă, țipând nume de sfinți, rabinul avea un debit verbal incredibil iar musulmanul se întorsese către meca, pentru că venise timpul rugăciunii de seară.
Invitații, în funcție de etnie, religie și vârstă, încep și ei cearta, una asemănătoare bătăilor generale din barurile din filme. Isterie generală, toată lumea agitată, câinele latră și se strecoară printre picioarele tuturor, popa aproape aruncă anatema, rael încearcă să racoleze adepți, musulmanul tocmai termină rugăciunea în timp ce imamul încearcă să-l încurce recitându-i versuri în ureche.

Spiritele se încing, cineva se împiedică de niște farfurii care se sparg cu un zgomot infernal, lumânările de pe masă pică și ele, dând foc la mese care încep să ardă cu ditamai vâlvătaia.
Când, deodată, haosul general este întrerupt de un strigăt puternic. Toată lumea se oprește și se uită la persoana respectivă, apoi îi urmăresc degetul îndreptat spre cer, unde, un punct mișcător devine din ce în ce mai mare. Asupra grădinii se lăsă o tăcere mormântală, pe măsură ce apar eu, mirele, în carne și oase, din cer, prins între lațurile parașutei. Aterizez violent, spărgându-mi nasul, printre flăcările care au cuprins și unul din pomii din grădină.
Abia stăpânindu-mi lacrimile de durere, dar și rânjetul de pe față, mă îndrept printre invitații transpirați și cu gurile căscate, către mireasă, apoi către cei patru oameni sfinți:

- Ok, cine vrea să ne cunune? Căștigător este cel care trece de următoarele trei probe...

Cu alte cuvinte, nu furați mireasa, vedeți și voi cât sunt de rău, mânca-v-aș.