Tren cu gabarit depasit

Stimabile,

Iti scriu pentru ca ma aflu in tren iar. La Marasesti, inca departe de casa, inca foarte departe.
Langa mine se afla o tipa cu celulita pe gambe, atat de grasa incat trenul sta inclinat pe partea stanga, o fereastra este blocata si atractia gravitationala afecteaza unul din senzorii telefonului si imaginea nu sta deloc in modul landscape. Acelasi mod landscape care nu reuseste sa o cuprinda pe domnisoara (care altfel are fata rumena, bonoma, a omului hranit bine de trei, patru ori pe zi. Hai maxim sase - sapte, cel mult opt).
Bun, am terminat cu descrierea echivalentului a patru colegi de drum. De fapt, fuck it: e atat de grasa incat blocheaza semnalul 3g si nu stiu daca voi putea posta in timp util asta. Atinge asemenea dimensiuni incat site-urile de stiri vor vorbi socate de modul in care s-a golit, dintr-o data, bucurestiul, in weekend. Si poate n-am fost destul de clar: e atat de grasa incat i-a prezentat controlorului 6 bilete (din care doua erau ale parintilor ei).
Parintii sunt foarte grijulii. Au pus masa pe masuta trenului. Avem asa: napolitane de doua feluri, corn 7 days, alune si biscuiti.

Trenul e un mijloc de locomotie deosebit. Conditiile sunt excelente: aer conditionat, scaune confortabile, controlori politicosi si vedere spre campurile manoase ale Moldovei. Dar cel mai interesant este modul dostoievskian in care persoanaje fara nicio legatura se strang in grupuri si comunica.  Astfel, doua randuri mai in fata s-a strans un sobor de doamne de varsta a treia. Sunt 4 si vorbesc asemenea platitudini predictibile cu atata patos incat parca s-a strans echipa teatrului national la un antrenament de anduranta.

Ma plictisesc rau gandindu-ma cu din ce in ce mai multa ingrijorare la dictonul conform caruia oamenii destepti nu se plictisesc niciodata.
Si mi se termina si bateria.

Deci, stimabile,
Adieu.

Reality junkies

Cu mult timp in urma, citeam un articol pe internet-ul dial-up de la xnet, pe un site obscur - asa cum erau toate site-urile pe vremea aia.

Online porn videos - yet to be uploaded

Articolul - gasit dupa un efort de 10 secunde - spune urmatoarele:

You know you are an Internet junkie if...
1. You wake up at 3 a.m. to go to the bathroom and stop to check your e-mail on the way back to bed.
2. You get a tatoo that reads "This body best viewed with Netscape Navigator 1.1 or higher."
3. You name your children Eudora, Mozilla and Dotcom.
4. ...

A fost unul din primele contacte cu un umor non-romanesc si mi se parea amuzant atunci, pe vremea cand toata lumea avea email la hotmail, cu 3mega spatiu si se distra cu doru octavian dumitru si divertis la televizor. Ei bine, 14 ani mai tarziu, iata continuarea mea:

You are a reality junkie if:
1. You don't have a 3g data modem besides the ADSL/optical fibre permanent internet connection (plus a 3g equipped phone, just in case)
2. You don't upload photos on your Facebook account
3. Your 1 year old kid doesn't have a Facebook account
4. You wake up at 3 a.m. to go to the bathroom and don't stop to check your blog for any new comments and masturbate while reading them
5. You print your holiday photos
6. You suck at typing smilies :._)
7. You read printed books (and in this case you are also an eco-unfriendly asshole)
8. You don't have a blog because you realise it's funnier to, you know, have actual real-life conversations with people
9. You use your maternal language while writing articles on your blog

Chiar asa, referitor la punctul 8: iti trebuie ceva imaginatie ca sa ai ce discuta cu prietenii atata timp ca sunteti conectati tot timpul (wall, instant messaging, email, tel). Adica, o discutie decurge asa:
"Sa vezi ce-am patit..."
"Ti-am citit blogul"
"Dar n-am zis despre..."
"Am vazut pozele pe fb"
"Si despre..."
"Mi-ai zis ieri pe chat"

Cu cat mai multe canale de comunicare, cu atat informatia pe care o vom avea de oferit va parea mai putina. Asadar, si vietile noastre ni se vor parea mai sarace si deprimante si chiar si mai putin interesanti vom parea cand ne vom intalni face 2 face.
Dar, fuck talking, putem face sex unii cu altii daca n-avem ce discuta, nu? Nimeni nu ne va lua acest lucru atat de adanc ancorat in realitate.

Mda.

Baby, it's a cold, hard world out there, in the blogosphere

Ca orice om normal, sunt avid de celebritate. Si cum aparitia mea in topul forbes al celor mai bogati romani si in topul (neoficial) al tipilor care si-au tras-o cu peste 1000 de tipe, nu ma multumeste, mi-am facut acest blog.

Pentru ca, deoarece prostul nu e prost destul pana nu e si fudul, pe langa celelalte calitati enumerate, vreau sa par si destept. Si ce modalitate mai buna de a parea destept exista, in afara de a face efectiv pe desteptul?

Acum cateva zile, am primit o invitatie pe mail, sa-mi inscriu blogul pe un portal. La inceput am fost reticent, am dat imediat reply:

"De unde aveti aceasta adresa de mail?"

Oh...

Raspunsul a intarziat sa apara. Zilele s-au scurs una dupa alta, mailul insa l-am lasat acolo, in inbox, nu l-am sters. In fiecare zi imi aruncam ochii pe el si, in spatele fetei mele impasibile (joc poker prin cazinouri impreuna cu prietenii mei mafioti, i'm so cool), o lupta acerba se dadea.
M-am obisnuit sa debitez singur aici, in coltul meu uitat de lumea din ce in ce mai populata a internetului. Articolele mele, de o calitate indiscutabila, se strang precum comoara avarului in groapa din gradina, precum ura in copilul ala gras terorizat la scoala, se strang aidoma batranilor la o petrecere cu carnati data de guvern.

Pentru mine, blogul e copilul ala autist pe care-l scoti din casa, la plimbare, din an in paste. Dar si cand il scoti, toata lumea se holbeaza la el cu gura cascata.

Dupa astfel de procese cognitive, desfasurate lent, pe parcursul mai multor zile, am decis sa dau accept invitatiei.  Am completat numele si prenumele si, imediat, m-am plictisit. M-am uitat la un seinfeld. Am ascultat niste muzica in timp ce mi-am taiat unghiile de la maini.

Apoi am bagat adresa site-ului si am apasat inscrie, cu atata emotie incat, pot sa jur, mi-a tremurat o clipa mana pe mouse. Dar teapa: blogul trebuie sa aiba o descriere. Acesta a fost primul semn ca libertatea imi este ingradita. 

Am camuflat injuraturile pe care vroiam sa le scriu la descriere intr-un lorem ipsum elegant. 

Apoi a doua ingradire a libertatii mele de blogger:  trebuie sa astept aprobarea unui moderator. Ei bine, acest punct a pus capac rabdarii mele. Am deschis blogul si am scris repede povestea, aruncand astfel mingea la ei in teren: ori imi aproba blogul fara descriere si atunci ar trebui sa scoata obligativitatea campului, ori nu mi-l aproba si atunci, hmm, imi iau jucariile si ma joc singur, muhaahahahahha. That'll teach 'em!

Later edit:
L-au aprobat, dar se pare ca trebuie sa pun nush ce cacat de buton de-al lor in pagina de home, ca sa activez blogul pe portal. Give me a shotgun

hip hop in versuri albe

Intotdeauna (azi, pentru prima oara) m-am intrebat cum isi compun hip-hoperii versurile. Adica, ii vad pe un Adrian Despot, pe un Tudor Chirila sau Stefan Banica stand la calculator si scriind versurile alea de doi lei ale lor, dar sa ni-i inchipuim pe Cheloo de la Parazitii, sau pe Uzzi de la Bug Mafia. Puteti?

In maioul ala larg al lui, nebarbierit de o saptamana si cu fata trista si obosita, se aseaza la birou. Ia pixul in mana, sau aseaza mainile pe tastatura, in fata paginii albe.
"Tre sa bag niste rime, in #la mea", isi zice el, scarbit. Celebritatea i-a confirmat talentul. Nu conteaza ca repeta acelasi lucru in zece mii de feluri si ca mesajul este acelasi ca acum 10 ani. El canta despre lucuri sociale. E un rebel, un antisistem. Geeee.....

In dreapta are o cutie plina cu biletele. Pe fiecare biletel este scris cate un cuvant, cu litere de tipar sau de mana. Scrie primul vers, se opreste, apoi baga mana in cutie. Amesteca putin, ganditor si extrage un biletel.
"M#IE", scrie mare pe el. Aha, e cu litere de tipar. Deci sfarsit de vers, acentuat. Baga o muie acolo.
Mai scrie doua cuvinte, baga iar mana in borcan. El este constient ca reprezinta vocea unei sau chiar a doua generatii de oameni din clasele inferioare.
Dar strofa capata forma deja. Este dura, violenta, mesajul plin de furie al unei intregi clase. Este si mesajul lui, mesajul unui om care, de fapt, n-are ce spune. Are doua, trei idei, cu priza la public si le repeta in zeci de feluri. Hip hop. Geee.

the naked starfish

Dezbracat complet, citeam absorbit un articol, pe internet, cand am simtit o mana pe umarul stang. Fara sa stranga, fara sa apese, o atingere usoara ca o parere. N-am intors capul. Stiam ca sunt singur acasa, ca n-are cine sa ma atinga. M-am fortat sa citesc in continuare, dar mana a ramas acolo si o simteam cum se misca de parca m-ar fi mangaiat, cu degetul mare atingandu-mi din cand in cand ceafa. Am facut eforturi mari sa ma stapanesc, dar inima a inceput sa pompeze sange din ce in ce mai repede.
Apoi am simtit a doua mana, pe umarul drept. De data asta o apasare un pic mai ferma. Cu ochii in monitor, n-am mai reusit sa citesc nimic, randurile imi apareau ca niste miriapozi lungi si pasnici. Mainile au inceput sa se plimbe de colo colo, de-a lungul umerilor, pe ceafa, pe partea din spate a bratelor.

Apoi mi-au cuprins gatul. L-au inconjurat pe nesimtite, alunecand cu dibacie, relaxand, adormindu-mi instinctele. M-am trezit abia cand le-am simtit apasand pe marul lui Adam. Am dat sa sar de pe scaun, dar o greutate ma apasa in jos. Mi-am dus mainile la gat, incercand sa le dau la o parte pe alea straine.  S-au retras repede, singure, ferindu-se parca de atingerea mea. Au ramas insa pe umeri, in asteptare. Apoi am simtit aerul miscandu-se in dreptul urechii, de parca ar fi rasuflat cineva langa mine.
Am vrut sa intorc capul, dar o strangere brusca a mainilor de pe umeri m-a determinat sa renunt. De spatele meu s-a lipit ceva rece, ca un trup transpirat si mainile au alunecat pe piept. Am lasat ochii in jos dar n-am vazut nimic. Pe corpul meu cocosat de atata stat la calculator a inceput sa se muleze un alt trup, invizibil.
Simt rasuflarea direct in urechea stanga, mainile se plimba de-a lungul abdomenului si niste sani tari si un corp strain se aseaza in jurul meu pe scaunul fara spatar. Ma ridic fara greutate, ridicand si trupul strain, o excrescenta, un suflet necalibrat.

Ma duc spre baie, direct la oglinda. Imi privesc ochii somnorosi si gatul plin de urme rosii. Dau cu niste apa rece pe fata. Simt si mai bine rasuflarea in urechea stanga. Simt si epiderma invizibila a trupului strain atingandu-se de mine. Fug inapoi in camera. Deschid usa si fug pe scari, apoi afara din bloc. N-am haine, sunt imbracat intr-un alt corp omenesc, invizibil. Fug, si alaturi de picioarele mele se balangane alte picioare si pe coastele mele se plimba niste maini straine si in urechi simt rasuflarea calma, linistita, a cuiva care are tot timpul din lume.