Din nou cu trenul

Hello,

Nu ne-am mai auzit de mult. Intr-adevar, a trecut ceva timp de cand am mers ultima oara cu trenul. Si, ca intotdeauna, se dovedeste a fi o experienta de neuitat. Sa nu ne grabim insa, intai sa incepem cu cateva mici idei despre taxiuri.

In 90% din cazuri, taximetristul vrea sa te fure. El lungeste traseul, nu pune ceasul sau manareste ceasul si mai te tine si de vorba in timpul asta (de obicei are idei precise si, mai ales, fixe despre orice). Urasc taximetristii, vorbind in general. Nu o singura data am mers cate 5 sau 6 km pe jos numai din scarba de a ma urca intr-un taxi. Nu vreau sa par intolerant ca un mic hitler, dar sper ca intelegi, stimabile, cat de mult ii urasc.
Au insa un mare plus: aceasta ura poate fi directionata clar spre o persoana. Ai efectiv pe cine sa injuri, pe cine sa reclami la politie sau orice altceva te satisface. Acest punct este esential si cu asta revin la calatoria cu trenul.

Gara de nord. La 8:15 pleaca trenul spre Constanta. M-am trezit la 7 fara un sfert, am mancat, m-am spalat, am plecat. La 8 si cinci eram in gara, precis ca un robot, uitandu-ma cu speranta la tabela cu plecari. Nicio intarziere, insa linia nu era afisata. Ma duc la informatii, in continuare cu buna dispozitie a omului inca neabuzat psihic. Intreb ce-i cu trenul. Ochii doamnei se mijesc spre tabela.
"Aaa, probabil are intarziere 10 minute"
"Desigur", raspund printre dinti.
Dar ce-i asta!? Mi s-a parut ca aud scuze din partea companiei? Astept. Nu? Nimic? Nimic? Ok.

Pe tabela apare intarzierea: 15 minute. Asta e, imi zic. E iarna, se mai intampla. Dar un usor nod in gat incepe sa-si faca simtita prezenta. In jurul meu, calatorii isi pregatesc meticulos orificiile pt cfr. Va urma cel mai mare gang bang ceferist la care am fost martor de cand merg cu trenul.

Termin de citit stirile. Ridic capul spre tabela si pe buze apare ranjetul specific calatorului cu trenul. Angoasa, disperare, furie, 30 de minute intarziere. Cracked.com should cheer me up, imi spun, cam fara speranta.

10 minute mai tarziu, termin primul articol, imi ridic ochii spre tabela: 45 de minute intarziere. Imi fac cruce in stilul meu, adica incep sa injur incetisor: vorbim de un tren care pleaca din capitala spre constanta si care are intarziere, in mod absurd, inainte de a pleca. Din cand in cand se aude Vocea care anunta trenuri. Ma uit la tabela de sosiri: primele 8 trenuri au intarzieri mai mari de jumatate de ora. Cracked to the rescue.

Inca zece minute, inca o privire de caine batut spre tabela, inca 15 minute intarziere, adica 60 in total. Dude, ce dracu se intampla!?, am exclama, am tipa toti cei care vrem sa ajungem azi la constanta, daca am putea vorbi, daca cfr-ul nu ar fi atat de ocupat sa ne molesteze oral.

70 de minute intarziere. Cum e oare la interviul de angajare la cfr? Daca ajungi la timp atunci se uita urat la tine? In schimb, daca intarzii, atunci dai dovada de potential?  Si cum suna intrebarile de la test?
- Daca un tren pleaca din punctul A si trebuie sa ajunga in punctul B 3h mai tarziu, care este intarzierea minima acceptata pe timp de vara si iarna?
a) mai mult de 1h       b) 1h + 0.05 * nr de pasageri

Oare cfr-ul e angajat de marile corporatii sa fure timpul oamenilor? Este el un dealer de timp?
Si ce fel de om e ala de actualizeaza tabela cu intarzieri? Este cumva un fin psiholog? Creste treptat intarzierea pentru a obtine un efect de picatura chinezeasca? Sau are probleme in a strange informatiile? De ex, vorbeste cu conductorul:
- Fra, cat mai ai?
- 30 de minute, dar sper sa-i dau tare intre ciulnita si fetesti
- Ok, te trec cu 15 min
15 min mai tarziu:
- Fra?
- N-am putut sa-i dau, dude. Mai pune 15 si mai vedem

Astea sunt intrebarile.

Conform surselor mele, ceferistii participa de doua ori pe an la workshopul "Scuze acceptabile pe timp de vara/iarna" unde tinerii angajati au ocazia sa se afirme. Workshopul se tine la Busteni si plecarea este programata cu o zi inainte de inceperea discutiilor. Toti participantii isi rezerva locuri la vagonul de dormit.

Putem remarca, in sfarsit, diferenta fata de taxiurile de la inceputul articolului. La cfr n-ai pe cine sa te enervezi si, mai ales, nimeni nu se considera vinovat. N-ai sa auzi vreodata scuze de la cfr, cum n-ai sa-ti vezi banii dati pe serviciile lor de cacat inapoi. Poti cel mult sa renunti la ei. Ceea ce ne duce la urmatoarea discutie: microbuzele. Dar o lasam pe altadata.

Bye! Ureaza-mi drum bun!

Extraordinara mea întâlnire de Crăciun - Partea II-a

Nici n-am apucat să scriu ceva aici şi a trebuit să mă ridic de pe scaun. Sună la uşă. Deschid: doi colindători juniori se uită la mine cu speranţă.
- Primiţi cu colindul?
Le întorc întrebarea cu şi mai multă speranţă:
- A..cred ca da. Ceva de Metallica ştiţi?
- Domn, domn să-nălţă...
...se opresc amândoi cu ochii căscaţi. La dracu, îmi spun, e a cincea oară anul ăsta când nu reuşesc să ascult un colind cool. Încep să cred că am înţeles complet greşit conceptul de colind. În fine, trântesc uşa şi mă întorc aici, la blogul meu şi oameni buni, am o poveste mirifică pentru voi.
Cititorii fideli îşi aduc aminte întâlnirea mea extraordinară cu Moş Craciun de anul trecut . Nu? Nimeni? Ok..Citiţi AICCCCCCIIIIIIIIII.

Aţi citit? E important, altfel nu veţi întelege nimic din ce voi scrie mai departe.
Bun. Voi începe cu un mic disclaimer. Să nu vă gândiţi că sunt un om rău  pentru că i-am cerut lucrurile alea groaznice moşului. Chiar nu sunt, doar am apelat la puţin terorism psihologic. Pentru asta m-am antrenat ani buni în faţa televizorului, uitându-mă la tot felul de seriale cu o puternică factura emoţională (telenovele). Aşadar, nu sunt un om rău şi sper să primesc şi eu un cadou mâine dimineaţă. Am încheiat disclaimer-ul.

- Sau?, întreabă moşul cu groază.
- Sau..., răspund eu încet, uitându-mă cu ochii îngustaţi la moş, ca şi cum o idee nouă mi-ar fi străfulgerat capul brusc.
Pisica sare din braţele mele speriată parcă de ceva. Din păcate, nimereşte fix în şemineu, unde, între timp, am aprins focul. Cu coada în flăcări începe să alerge de nebună prin cameră. Mă arunc peste ea cu haina deschisă şi reuşesc să-i salvez jumătate din blană. Şi ea reuşeşte să-mi facă un Z mare pe gât înainte să fugă din cameră pe uşa deschisă.

UŞA DESCHISĂĂĂ?? FUTU-IIII!!!, intră creierul meu în alertă, în dulcele stil clasic. Mă uit repede, dar moşul e în continuare întins pe jos. De data asta însă are o sclipire în ochi, un zâmbet rău pe faţa aia bonomă a lui. Îngheţ. În spatele meu se aude o mişcare. Fac un salt în faţă şi mă rostogolesc pe deasupra umărului drept, aşa cum m-a învăţat Bear Grylls în nenumăratele lui tehnici de supravieţuire. În stânga mea se află Moş Crăciun, întins şi legat fedeleş. Imediat după el este şemineul aprins. În dreapta mea se află uşa deschisă şi apuc să observ urmele motanului în zăpada depusă. Dar, cei mai importanţi  acum sunt cei doi bărbaţi care stau în faţa mea. Unul din ei este gras, o figură jovială şi are o bâtă mare de baseball în mână. Pe suprafaţa bâtei se disting nişte semnături, probabil ale unor vedete nord-americane. Celălalt individ e bărbos şi are o faţă comună, ascunsă pe jumătate de nişte ochelari de soare Louis Vuitton. Poartă un pardesiu negru, incheiat de sus până jos.

- Frate Crăciun, ce dracu faci întins pe jos?, întreabă individul cu bâta.
- Descreieratul ăsta mi-a întins o capcană măi Nicule, răspunde moşul, parcă un pic ruşinat. M-a aşteptat să cobor pe horn şi...
Îmi îndrept spinarea, ridic nasul şi exclam:
- Descreierat? Auzi moşule, eu nu permit să vorbeşti aşa.

- TĂCERE!
A fost glasul aspru, agresiv, aparţinând tipului cu ochelari de soare. Moş Crăciun şi Moş Niculae pun capul în pământ. E clar că el e şeful.
- Crăciun! Ani de zile am investit in tine. Ore de antrenament. Training-uri la Milano, Roma, Paris. Un singur task ai: să distribui cadouri fără să fii prins de nimeni. Zi sincer, iar ai tras la măsea? Iar? Iar trebuie să fiu trezit în miezul nopţii de amărâtul ăsta de Niculae ca să venim să te salvăm. Paştele mă-tii astăzi şi mâine...
- Să nu ne enervăm, se aude murmurul moşului Niculae. Iisuse Cristoase, să nu ne pripim!, zice el un pic mai tare, mutând bâta dintr-o mână în alta. Mai bine să ne concentrăm pe tipul ăstălalt.

Atenţia tuturor se îndreaptă spre mine, făcându-mă să mă simt ridicol. N-am fost niciodată un vorbitor în public prea bun.
Individul cu ochelari de soare (da, în continuare suntem în miez de noapte) mă măsoară din cap până în picioare:
- Tu cine dracu eşti?
Mă gândesc cu atenţie ce să răspund. Încerc să fac nişte conexiuni logice rapide. Ăsta e supervisor-ul celor doi moşi, deci o figură destul de importantă în ierarhia ren, elf, moş sugerată de coca cola. Trebuie să fiu atent ce răspund.
- Cine sunt eu? Dar tu cine te crezi? (mă depăşesc numeric, dar nu trebuie să-mi arăt slăbiciunea)
- Nu eşti prea deştept, nu-i aşa? răspunde el mai calm. Sunt şeful ăstora doi pierde iarnă, sunt cine dracu vreau eu, dar cel mai mult şi mai mult sunt Iisus Cristos, aşa cum m-a denumit şi Niculae mai devreme.

Rămân mască. Desigur, aşa se explică totul. Atitudinea moşilor, tonul superior, ochelarii.
- Ahaa...am înţeles, răspund îngândurat. Mă bucur să te cunosc.
- Să trecem la subiect.
- Ok, ai adus banii? intreb eu repede
- Ţi i-am lăsat în maşină, afară, zice Iisus
- Atunci suntem chit? Il aranjati voi pe Craciun?
- Da, e al nostru.
- Iisus, putem să rezolvăm şi "altfel", se baga-n seama Moş Niculae, învârtind bâta în mână. Ce să-i mai dăm atâţia bani? Conform listei mele....nici măcar N-A FOST CUMINTE!!
- Tăcere. Respectăm învoiala.

Întins pe jos, Moş Crăciun se uită perplex la noi. Din colţul gurii i se scurge pe barbă o dâră de scuipat.
- Ce naiba se întamplă aici? reuşeşte el să întrebe. Ce-i asta?
Iisus se relaxează dintr-o dată. Îşi dă ochelarii jos şi începe să râdă, aşa cum încep şi eu şi Moş Niculae. În fine, cineva se milostiveşte şi-i spune:
- Bine ai venit la Camera Ascunsă!!!!

Cam asta a fost povestea mea, poveste care sper că va intra în folclor cu titlul: Iisus şi Random Evil Writings folosesc tehnologii de ultima oră (şi puţin terorism) pentru a dovedi că Moş Crăciun există!

Sărbători Fericite!

La party

Deci frateMeLeu. Stiu ca n-o sa ma crezi dar Smiley, acest Mercedes al cantaretilor romani, a facut un show spectaculos, atat de spectaculos incat mi se zbatea pleoapa dreapta cu tot cu umar, cerand sa fie autografiata. Energie pura, inca imi tiuie urechile, chiar si acum, cand stau in confortul patului de-acasa si ma chinui sa adorm scriind pe blog.
Ce m-a mai impresionat:
- strudelele cu mere, branza si dovleac, singurul fel de mancare de care m-am putut atinge de altfel, pt ca nu aveau legume, dar aveau acel je ne sais quoi al prajiturilor serv...wtf! Erau bune si gata
- pantalonii solistei de la Marfar, desi mi s-a parut ciudat ca ma intreba lumea de ce stau cu ochii cascati de parca vedeam cum un elefant viola o furnica (era exact ce vedeam, dar cu alte personaje in rolurile principale)
-poza cu mine pe care am primit-o: de departe cea mai buna pe care o am - reuseste sa mascheze nasul mare, chelia incipienta si atitudinea aroganta (aia care ma ajuta sa fac multe arogante). O poza numai buna pt facebook. Iar sub ea o sa scriu: Me, just being myself! Just another everyday picture, in sepia, made by a professional and lacking all the...you know...all the ugly. Si o sa mai pun si niste :*:*:* ca si cum v-as pupa. Pup, pup.
- mi-a mai placut masina de la intrare, copie dupa prima masina din lume. Sigur, din neatentie am crezut ca-i a mea si m-am enervat ca nu functiona  inchiderea centralizata si ca mi-au furat tiganii una din roti, dar se pare ca asa era ea, de la nastere, doar cu 3.

Ok, mi s-a facut somn. Fiti pe faza , zilele astea voi scrie si publica continuarea intalnirii mele cu mos craciun, inceputa anu trecut. As da si link, dar mi-e lene, cautati voi, ca merita.

Deci una peste alta, o seara buna pt un party corporatist. M-am simtit bine. God speed!

Live de la metrou

Regie. Live. Niciodata zgomotul studentilor mergand pe splai nu mi-a adus mai bine aminte de cum lega colegul de camera sfoara cu motocei de chiuveta, de crapau gandacii suindu-se pe ei.
Mhmm....nope, nu-i ok. Nu era colegul de camera ci doua prietene, nu erau motocei ci doua sutiene si nu erau gandaci ci...ah, ba da, erau.
Inca ne integram in peisaj, in ciuda parului mai rar si alb si inca mai putem vorbi despre integrale triple.
Stop. Damn. Pauza, unirii 1.
Unirii 2, 22:30. Ma simt gras. Si junk food si doua beri. Ma uit in jos sa vad dc imi vad genunchii. Imi indoi subtil un picior.
Gata, ma apropii de destinatie. Ma pregatesc sa scriu deapre reclama de la dragonul rosu. Fiti pe faza. Sper sa imi ajunga bateria sa ii fac o poza cu blitz.
Bye!

Sterilizare gratis

Urăsc destul de multe lucruri: de exemplu țăranii cu suv-uri prin oraș, domnișoarele care te bat la cap la fiecare produs pe care vrei să-l pui în coș, taximetriștii și noua interfață de la blogger.
Așa că iată-mă prost dispus la metrou (noi mergem cu suv-ul doar la munte), admirând pe ecranele cu publicitate (în loc de orarul trenurilor) următoarea reclamă:

PDL a lansat o nouă campanie, în care cetățenii sunt îndemnați să voteze pt "rezolvarea" problemei câinilor fără stăpân. Deși în teorie sună bine, "legea prevede eutanasierea doar a maidanezilor agresivi sau bolnavi aflaţi în stare terminală", trebuie să fii un mic idiot să îți închipui cum sunt duși câinii la adăpost, hrăniți câteva zile până le vine rândul și duși la personalul medical autorizat care le va oferi o ultimă țigară și o injecție nedureroasă.
Ăsta e procesul, nu? Nicidecum ținerea câinilor în cuști și lăsați să se mânânce între ei, omorârea lor prin tăiere sau cu bâte de către gingașii oameni implicați în proces (se scutesc niște bani care ar putea sta foarte bine și în altă parte decât în bugetul statului).

Pe langa detaliile, mincinoase in opinia mea, pe care le dau pe site cu privire la costurile pentru intretinerea cainilor maidanezi capturați, mă mai deranjeaza imaginea câinelui folosită pentru campanie. Nu mi se pare definitorie pentru câinii  din București și încearcă să te convingă să semnezi (că poate n-ai deja o părere și atunci trebuie să-ți faci). Însă, tot răul spre bine, această imagine mi-a dat o idee foarte bună pentru o alta campanie, pentru un specimen mult mai dăunator societății românești: copilul de politician.

Doamnelor și domnilor, în premieră în România, blogul Random Evil Writings inițiază campania:

STERILIZĂM POLITICIENI, PENTRU BINELE LOR. 


Ești politician, senator, deputat? Primar, poate? Copilul tău:
- a condus beat?
- a omorât oameni cu mașina de sute de mii de euro și nu vrea să facă închisoare?
- te obligă să-i faci cadouri din banii pe care i-ai furat și pe care i-ai ține mai bine ascunși într-un cont?
- vrea să aibă o carieră în politică deși e prost gramadă?

ESTE TIMPUL SĂ TE STERILIZEZI. NU MAI REPETA GREȘEALA!
ÎNSCRIE-TE ÎN CAMPANIA NOASTRA!

Cine-a ucis pe cine și, mai ales, cum ar fi putut sa nu-l ucida

Mi se pare ciudată situația în care se află televiziunea de știri din România. Pentru o instituție a cărei principală îndatorire este de a ști si a interpreta ce se întâmplă în societatea din care face parte, se bazează mult prea mult pe teorii și ipoteze inutile.
De exemplu: stelistul ăla de-a luat bătaie ar fi putut să moară acolo pe teren. Domnu' Dan ar fi putut să fie în mașina care a sărit în Dâmbovița. Cutare vedetă este posibil să fi supt p#la în cutare seară. Huidu ar fi putut să evite accidentul (dacă nu intra pe contrasens).
Dar nimic nu e sigur și, mai presus de toate, nimic nu reflectă realitatea. Parcă oamenii de presă ar trăi în mai multe universuri paralele și, ca să nu scrie prea mult, fac o emisiune general valabilă pentru toate viețile alternative.

Serios, puteți să vă uitați câteva ore la orice televiziune din asta și, la sfârșit, veți avea doar impresia că sunteți informați, la fel cum doar aveți impresia că știți fizică cuantică atunci când citiți o carte SF. Ok, pe cine pacalesc? Când vă uitați la un film SF.

Recensamant

In portiera gasesc un mic pliant cu pisicute salbatice. Masaj erotic. 20 de minute mai tarziu, la unirii, la semafor, o tipa im intinde un pliant cu momente senzuale. Tot masaj erotic. 5 ore mai tarziu ma aflu intr-un salon alaturi de o tiganca batrana, o tipa blonda cu zambet rar si de imaginea mea privindu-ma stupefiata din oglinda. Salon de masaj erotic.
Stiu, nu-i asa? Coincidenta...

Dar de ce ar avea nevoie un june bine ca mine de asa ceva? Pentru ca mi-e rusine, d-aia. Este recensamant si, in curand, trebuie sa vina recenzorul sa ma chestioneze. Inevitabil, stiu ca vom ajunge la intrebarea:
"Care este natura si frecventa contactelor dvs sexuale?"

Shit. Nu vreau sa apar ca un labagiu dar, in acelasi timp, nici  nu pot sa mint cu nerusinare. As primi amenda. Asa ca iata-ma in cautare de senzatii tari. Prostituate, masaje, articole din libertatea...
In acelasi timp, ma gandesc: pot cumpara cruci si coliva de pe net. Pot sa-mi fac un avatar si sa traiesc o viata virtuala pe net. Pot sa fac sex virtual, sa dau examene, sa comand mancare, curve, carti si tot ce vreau eu de pe net. Stiti insa ce nu pot face? Stiti?

Ei bine, predictibil, nu pot completa online rahatul ala de chestionar de la recensamant. Trebuie sa vina o persoana necunoscuta, cu semn distinctiv o mapa albastra, fara un contract permanent cu statul ci unul de colaborare in conditii necunoscute mie si sa-i dau aproape toate informatiile pe care toata viata am fost informat ca nu e bine sa le dau impreuna. Si informatiile se strang pe hartie ca sa mai cheltuiasca cateva milioane pe convertirea in format electronic? Le faceam eu un site cu doar cateva sute de mii de euro.

Dar transportul informatiilor? E cumva o mapa albastra cu lacatel din titan? Este cumva legata cu catuse de mana recenzorului, astfel incat hotii sa nu o poata fura decat dc au si un fierastrau in dotare? Este cumva individul supus unui tratament de stergere a memoriei ca in Men in Black sau de tampire ca la OTV? Nu stiu...

Stiu insa ce raspuns o sa dau statului la intrebarea cu preferintele sexuale. O sa-i dau multa, multa m...

Muzica pop

We make money, money we're spendin'  Ah, ce naiba!?? Too much money in the bank account WTF??? 

We make too much doe and we spend it all day, welcome to St. Tropez 

Ce dracu fredonez? Suntem în mașină. Oh yeah! Oh nu! Ascultăm radio.
Băi, nu mai suport.


Într-o mașină paralelă, într-un timp și spațiu nedefinite, într-un univers aleator populat numai cu oameni cu acordeoane și voci superbe, trag brusc de volan în dreapta, cauzând o ieșire necontrolată în decor. Îmi șterg nasul de sânge la poarta raiului.


Dar nu aici. Nu în universul ăsta. Rulăm spre București cu 160 la oră, rulăm fin de tot. Ascultăm pe rând: kiss, pro, europa, toate fm, fără să constatăm nicio deosebire. Sunt aceleași melodii, hiturile verii, reluate iar și iar. Ne gândim toți că radiourile ar trebui să aloce un buget mai important achiziționării de muzică. Știți, pentru oamenii ăia de modă veche care deschid radioul ca să asculte melodii diverse și pe toate gusturile. 


Dar ok, ascult o melodie de 10 ori într-o oră. O ascult și de 1000 de ori, dacă reușesc să dilat timpul astfel încât să-mi potolesc nevoia muzicală intrinsecă oricărui artist (da, da: și eu sunt un mic artist). Așadar, o ascult, nicio problemă, atâta timp cât reușesc să identific vreuna din preocupările mele non-sexuale, non-materiale în versurile melodiei. 
Dupa un timp de ascultat radio însă, șoferul nostru (Candy), deschide problema cu o întrebare retorică de o finețe rară:


"Bă, de ce dracu l-a împușcat Rhianna pe ăla ?" (n.a. Man Down)


Nu, n-o să fac mișto acum printr-o analiză pe text. Adevărul e că să asculți/citești versurile melodiilor pop de azi (cu putine exceptii, evident) e ca și cum ai citi scriptul unui film porno, cu tot cu onomatopee. Nu e nimic de înțeles și nimic de neînțeles. Sunt realist: nu mă aștept la altercații filozofice între cântăreața albă și negrul care se sparge în figuri alături de ea și nici să asculte toată lumea muzică rock sau, mai rău, clasică. Dar puțină variație de la eternul subiect, sunt super-mega-sexy și există cumva, undeva, o circumstanță deosebită în care poate ar fi  posibil să practic sexul oral împreună cu counter-part-ul masculin and then not shot you down because you left me, asshole (asta ea) și sunt super-mega-cool and you're gonna suck my dick bitch and maybe some vaginal intercourse (and afterwards leave you, god damn it) (asta el), ar fi binevenită. Sincer, dacă n-ar fi vedetele care scuipă (eufemistic, n-as vrea să spun că borăsc) versuri, uneori, partea instrumentală e foarte digerabilă.


Până atunci:

Traditional

Să ştiţi că gazonul de la meciul România Franţa în sine ar fi demn de exploatat ca o sursă de hilaritate şi, după câteva meciuri, ca sursă de hrană pentru bucureştenii amatori de legume. Dar m-au enervat alţi idioţi.
Voi fi scurt, iată despre ce vorba. Analizaţi, vă rog, fragmentele următoare, extrase din mai multe articole apărute azi:

Chiar dacă ai dat bacul anul ăsta, cu siguranţă îţi dai seama care-i problema aici, în afara subiectului recurent în toate ştirile sportive de două zile încoace (în aceasta perioadă se desfăşoară US Open, un turneu infint mai interesant). Se pare că numele de Arena naţională (sau Arena "Naţional") e prea naşpa . E de căcat, cum ar spune un poet mai puţin inspirat.
Naţional Arena însă... Cu Ţ! ţţţţţţţţ!
Nici măcar nu e în engleză, chiar dacă nici în română nu pare a fi. Evident, cum nimic nu este întamplător şi orice merită investigat, blogul cosmopolit Random Evil Writings va încerca să explice necesitatea amestecării limbilor română şi engleză. Eu unul emit ipoteza folosirii acestei inversiuni polilingviste cu scopul de a ajuta turiştii străini, veniţi cu ocazia finalei Europa League care se va ţine la Bucureşti, pe sus numitul stadion.
Astfel, ei vor întreba:
"Sir, how can I get to National Arena, please",
iar suporterii români vor răspunde cu tradiţionalul "Muie bă". Traditional Muie, bă.

Asdfghjkl

Sa vad dc are sens maine, bautura bere, vama veche, milf, tristan
tzara, DADA, caini, piersici, vinete

--
Sent from my mobile device

Drumul

O cizmă cu pinteni izbește puternic ușile cafenelei virtuale din Internetul Sălbatic. În prag apare un cowboy micuț, cu ochii căscați larg de groază. Se repede spre bar, apucă un whiskey, îl dă pe gât, apoi exclamă nici prea tare, nici prea încet, dar cu glas tremurat și multă, multă frică:
- Vine Evil Writings, cel mai temut cowbloger, cel mai mare bătăuș în tastatură, cel mai...!
Rumoare. Nervozitate. La o masă mai din spate, Emil Coc, ajutorul de șerif, supranumit The Bad, cade de pe cele trei perne puse una peste alta pe scaun. Abia se ridică, cu ajutorul unei anumite doamne Boagiu.
-Evv..vv..vvil wwwritt..ings?, bâlbâie el, scoțând pistolul de jucărie pe care patronul său, șeriful The Ugly, i l-a dat ca să se dea mare.
De-afară se aude zgomot de suc sorbit din pahar si pizza mâncată în scârbă. Un nou picior zboară cu violență ușile barului de-o parte și de alta, scoțându-le din țâțâni. În prag apare silueta binecunoscută a temutului Evil Writings, azvârlind o poruncă peste umăr, afară:
- Aveți grijă de bidiviul meu, Random.
De afară se aude nechezatul aleator al bidiviului: "Coaieee, nu mai e bă coaie Vama ce-a fost!!!"
De la o masă sar brusc doi vameși speriați și se reped către ieșirea din spate sperând că nu au fost încolțiți.

Evil Writings se uită încruntat în bar, ochii lui poposind inevitabil, fatidic, pe fața lui Emil Coc.
- Well, well, well. If it isn't dear Mr. Coc! he says, suddenly realising he is surrounded only by romanians.
- Ei, ei, ei. Dacă nu e dragul domn Coc!, repetă el spre ușurarea audienței. Și doamna Boagiu!
Face doi pași, se așează la masa asistentului șerifului și se uită la el fix, nemișcat, preț de 5 minute.

- Ss...ss...ăăă trăiți, se bâlbîie Emil. V-ați întors deja?, întreabă  mai departe cu servilism.
Writings se decide într-un final să răspundă, cu glasul schimonosit de furie:
- 3 potcoave... 3 potcoave a trebuit să schimb, cât am fost plecat în țară
- Îmi pare nespus de...
- Sunteți responsabili de starea drumurilor de diligență. Da sau nu?
- Da, dar...
Lui Evil Writings îi țâșnește mâna cu nervozitate, dar se oprește la timp.
- Și-atunci de ce-a trebuit să schimb potcoavele, tună el. De ce?!?!?
- Nu știți să ocoliți gro..., începu Emil Boc, apoi observă primejdia. Am fost ocupați cu deschiderea tronsonului dintre Cernavodă și Constanta.
- Ah da? Ați făcut măcar atât?
- Bineînțeles, am tăiat panglica.
- Da? Perfect, tocmai vreau să plec încolo.
Coc se face stacojiu la față.
- Ccc..ccând? Acum?
- Acum! Chiar acum! E vreo problemă?, sări cu agresivitate blogerul.
- Nu,  dar știți, i-am dat drumul doar la...doar la...
- Doar la ce????
- Doar la o bandă pe sens, sfârși grabit Emil, așteptând furtuna.
- Cuuum? O singură bandă???
- E o realizare...

Cu o venă pulsând în frunte se ridică de la masă. Iese afară. Se urcă pe Random, redevenind Random Evil Writings. Intră cu totul înăuntru barului și merge până la masa asistentului:
- Notează asta pe iPad:
"Noi, Emil Coc și Anca Boagiu ne angajăm să terminăm autostrada B-CT până în anul ...". Dar ce dracu faci acolo? Nu notezi?
Coc ridică privirea de data asta zâmbind candid:
- Am deja documentul. Trebuie să schimb doar anul.

Why, oh why?

Câine, de ce,  DE CE te-ai kkt pe covor după ce te-am plimbat 20 de minute afarăăăăăăă?????

In groapa

Fizic, stau foarte bine. De fapt, sunt intr-un punct maxim al pregatirii fizice, in sensul ca pot sa fac orice tip de efort cu lejeritatea cu care cantaretii romani fac playback sau cu care politicienii se lanseaza intr-o noua campanie electorala pe banii statului.
Programul e cam asa:
L-J: in fiecare seara aprox 7 km alergare + sex
V: pauza, bere + sex
S-D: tenis, alergat + sex

Dupa cum v-ati dat deja seama, nu mai e nevoie sa fac flotari, am cel putin o mana foarte antrenata.

Ei bine, astazi, in timp ce alergam in Tineretului, am observat in dreapta  crucile din Bellu si, brusc, o adanca cugetare m-a lovit cu un croseu uimitor de stanga (sa moara doroftei de ciuda) si m-a facut sa uit de starea de epuizare si sufocare datorata temperaturii. Mi-am imaginat scheletele mortilor sub pamant, acolo. Unele chiar la nivelul meu.  Intinse, nemiscate de zeci de ani. Cu gavanele ochilor goale, parasite chiar si de viermi, singure pentru eternitate sau pana se decide Vanghelie, de exemplu, ca e timpul sa se ingrijeasca de locul binemeritatei sale odihne.

Alergam in continuare, trecusem deja de cimitir, dar gandurile mi-au ramas acolo. M-am gandit: este randul meu sa dansez acum, atata tot. Atunci a fost vremea lor si au dansat. S-au miscat repede, violent dar, pana la urma, asta n-a contat, pentru ca moartea nu iarta pe nimeni.  Alerg, la 50 de m de mine oasele lui Zaharia Stancu nu spun nimic. Stau nemiscate. Dar, daca deschid cartea "Ce mult te-am iubit" si citesc orice paragraf de-acolo, imi dau seama ca n-a trait degeaba. Ca isi merita locul din memoria colectiva, ca merita sa ajunga si el, macar o data, subiect de bac, sa-l injure elevii.
Apoi am realizat, brusc, ca am trecut poate de jumatatea vietii sau, in cel mai bun caz, de prima treime din viata (sa traiesc 75 de ani ar fi chiar o minune). Ca, daca nu dansez mai cu talent, nimeni nu ma va tine minte, ca voi fi doar unul din mortii ale caror oase vor fi dezgropate la cativa ani de la deces pentru a se refolosi groapa. Deprimant, nu?

Not really. E joi deja, so LET'S PARTYYY!!!!

P.S. Ce vroiam de fapt sa spun, incepand cu o patetica lauda de sine si terminand cu o si mai patetica mila de sine, e ca Zaharia Stancu mi se pare unul din cei mai buni scriitori (universal) si ca este de multe ori neglijat, fara motiv, de majoritatea oamenilor care mai deschid cate o carte. Cititi ma Descult, Satra, Ce mult te-am iubit! sau oricare alta carte de-a lui va pica in mana. Merita!

Ultima secunda de sport, intaiul minut de reclame

Exista un dezavantaj cand mergi sa vezi un eveniment sportiv pe stadion sau in sala. Sigur, simti altfel meciul, traiesti mai intens actiunile dar, este suficienta o singura secunda de neatentie ca sa pierzi cea mai misto faza a meciului. Si ramai cu gura cascata si ochii largiti in mijlocul tribunelor care ovationeaza in extaz, in timp ce tipul fara tricou de langa tine iti da un cot in coaste si exclama: "coaiieeeee, cel mai tare gol din istorie". Bine, coaie.

Am fost la Romania - Bosnia: din cele 3 goluri am reusit sa vad doar unul si mereu ma uitam, infrigurat, dupa un ecran pe care sa vad o reluare. In zadar...*

*rog absolventii de bac sa explice rolul punctelor de suspensie precedente

Asa ca de multe ori prefer sa vad meciurile, fie ele de tenis, handbal, fotbal sau whatever, din confortul patului meu de-acasa. Ei bine, aseara, zapand la televizor, am ajuns pe protv, unde, noroc maxim, urma cel mai important meci de box al anului, la categoria supergrea: Vladimir Klitschko cu David Haye.
Yahooo, super tare!!!!!, mi-am frecat eu mainile bucuros, apoi, in urmatoarele 30 de secunde, am adormit cu zambetul pe buze.

Stati linistiti, m-am trezit la timp, dupa numai 4 reprize. Un meci frumos, cu lovituri de pumni (din cate mi-am dat seama, la box, astea-s precum golurile la fotbal) si fente care fentau loviturile (astea-s ca penaltiurile ratate).
Apoi mi-am dat seama de capcana in care am fost atras. Se termina a patra repriza, nici n-apuca sa se aseze bine pe scaun pugilistii si imaginea dispare. Se curma. Se transforma in RECLAME.
Transmisiunea se reia tocmai la timp cand incepe a cincea repriza. Perfect, imi spun, asezandu-ma confortabil intre perne. Repriza se termina intr-o serie de pumni de toata frumusetea. Abia astept sa-i revad la reluare cand imaginea dispare. Se curma. RECLAME. Ce plm?, imi zic, nedumerit.
A sasea repriza, boxerii dau frumos cu pumnii in fata si in fata adversarului. Suna gongul, imaginea dispare, se curma. RECLAME. A saptea, pumni, gong, dispare, se curma, reclame. A opta, a noua, a doispea, toate dispar, reclame. La un moment dat sunetul gongului era ca un fel de picatura chinezeasca si nu mai stiam bine  la ce ma uit: la cum ia la pumni ariel petele de sange sau la cum spala namilele alea doua ringul pana ramane fara pete.

In concluzie, nu stiu cine regizeaza transmisiunile la protv, dar s-ar potrivi excelent in piesa Avarul, de Moliere*.

*rog absolventii de bac sa comenteze un text dramatic al autorului mai sus mentio...arghh, fuck it: comentati Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi de Camil Petrescu

Tren cu gabarit depasit

Stimabile,

Iti scriu pentru ca ma aflu in tren iar. La Marasesti, inca departe de casa, inca foarte departe.
Langa mine se afla o tipa cu celulita pe gambe, atat de grasa incat trenul sta inclinat pe partea stanga, o fereastra este blocata si atractia gravitationala afecteaza unul din senzorii telefonului si imaginea nu sta deloc in modul landscape. Acelasi mod landscape care nu reuseste sa o cuprinda pe domnisoara (care altfel are fata rumena, bonoma, a omului hranit bine de trei, patru ori pe zi. Hai maxim sase - sapte, cel mult opt).
Bun, am terminat cu descrierea echivalentului a patru colegi de drum. De fapt, fuck it: e atat de grasa incat blocheaza semnalul 3g si nu stiu daca voi putea posta in timp util asta. Atinge asemenea dimensiuni incat site-urile de stiri vor vorbi socate de modul in care s-a golit, dintr-o data, bucurestiul, in weekend. Si poate n-am fost destul de clar: e atat de grasa incat i-a prezentat controlorului 6 bilete (din care doua erau ale parintilor ei).
Parintii sunt foarte grijulii. Au pus masa pe masuta trenului. Avem asa: napolitane de doua feluri, corn 7 days, alune si biscuiti.

Trenul e un mijloc de locomotie deosebit. Conditiile sunt excelente: aer conditionat, scaune confortabile, controlori politicosi si vedere spre campurile manoase ale Moldovei. Dar cel mai interesant este modul dostoievskian in care persoanaje fara nicio legatura se strang in grupuri si comunica.  Astfel, doua randuri mai in fata s-a strans un sobor de doamne de varsta a treia. Sunt 4 si vorbesc asemenea platitudini predictibile cu atata patos incat parca s-a strans echipa teatrului national la un antrenament de anduranta.

Ma plictisesc rau gandindu-ma cu din ce in ce mai multa ingrijorare la dictonul conform caruia oamenii destepti nu se plictisesc niciodata.
Si mi se termina si bateria.

Deci, stimabile,
Adieu.

Reality junkies

Cu mult timp in urma, citeam un articol pe internet-ul dial-up de la xnet, pe un site obscur - asa cum erau toate site-urile pe vremea aia.

Online porn videos - yet to be uploaded

Articolul - gasit dupa un efort de 10 secunde - spune urmatoarele:

You know you are an Internet junkie if...
1. You wake up at 3 a.m. to go to the bathroom and stop to check your e-mail on the way back to bed.
2. You get a tatoo that reads "This body best viewed with Netscape Navigator 1.1 or higher."
3. You name your children Eudora, Mozilla and Dotcom.
4. ...

A fost unul din primele contacte cu un umor non-romanesc si mi se parea amuzant atunci, pe vremea cand toata lumea avea email la hotmail, cu 3mega spatiu si se distra cu doru octavian dumitru si divertis la televizor. Ei bine, 14 ani mai tarziu, iata continuarea mea:

You are a reality junkie if:
1. You don't have a 3g data modem besides the ADSL/optical fibre permanent internet connection (plus a 3g equipped phone, just in case)
2. You don't upload photos on your Facebook account
3. Your 1 year old kid doesn't have a Facebook account
4. You wake up at 3 a.m. to go to the bathroom and don't stop to check your blog for any new comments and masturbate while reading them
5. You print your holiday photos
6. You suck at typing smilies :._)
7. You read printed books (and in this case you are also an eco-unfriendly asshole)
8. You don't have a blog because you realise it's funnier to, you know, have actual real-life conversations with people
9. You use your maternal language while writing articles on your blog

Chiar asa, referitor la punctul 8: iti trebuie ceva imaginatie ca sa ai ce discuta cu prietenii atata timp ca sunteti conectati tot timpul (wall, instant messaging, email, tel). Adica, o discutie decurge asa:
"Sa vezi ce-am patit..."
"Ti-am citit blogul"
"Dar n-am zis despre..."
"Am vazut pozele pe fb"
"Si despre..."
"Mi-ai zis ieri pe chat"

Cu cat mai multe canale de comunicare, cu atat informatia pe care o vom avea de oferit va parea mai putina. Asadar, si vietile noastre ni se vor parea mai sarace si deprimante si chiar si mai putin interesanti vom parea cand ne vom intalni face 2 face.
Dar, fuck talking, putem face sex unii cu altii daca n-avem ce discuta, nu? Nimeni nu ne va lua acest lucru atat de adanc ancorat in realitate.

Mda.

Baby, it's a cold, hard world out there, in the blogosphere

Ca orice om normal, sunt avid de celebritate. Si cum aparitia mea in topul forbes al celor mai bogati romani si in topul (neoficial) al tipilor care si-au tras-o cu peste 1000 de tipe, nu ma multumeste, mi-am facut acest blog.

Pentru ca, deoarece prostul nu e prost destul pana nu e si fudul, pe langa celelalte calitati enumerate, vreau sa par si destept. Si ce modalitate mai buna de a parea destept exista, in afara de a face efectiv pe desteptul?

Acum cateva zile, am primit o invitatie pe mail, sa-mi inscriu blogul pe un portal. La inceput am fost reticent, am dat imediat reply:

"De unde aveti aceasta adresa de mail?"

Oh...

Raspunsul a intarziat sa apara. Zilele s-au scurs una dupa alta, mailul insa l-am lasat acolo, in inbox, nu l-am sters. In fiecare zi imi aruncam ochii pe el si, in spatele fetei mele impasibile (joc poker prin cazinouri impreuna cu prietenii mei mafioti, i'm so cool), o lupta acerba se dadea.
M-am obisnuit sa debitez singur aici, in coltul meu uitat de lumea din ce in ce mai populata a internetului. Articolele mele, de o calitate indiscutabila, se strang precum comoara avarului in groapa din gradina, precum ura in copilul ala gras terorizat la scoala, se strang aidoma batranilor la o petrecere cu carnati data de guvern.

Pentru mine, blogul e copilul ala autist pe care-l scoti din casa, la plimbare, din an in paste. Dar si cand il scoti, toata lumea se holbeaza la el cu gura cascata.

Dupa astfel de procese cognitive, desfasurate lent, pe parcursul mai multor zile, am decis sa dau accept invitatiei.  Am completat numele si prenumele si, imediat, m-am plictisit. M-am uitat la un seinfeld. Am ascultat niste muzica in timp ce mi-am taiat unghiile de la maini.

Apoi am bagat adresa site-ului si am apasat inscrie, cu atata emotie incat, pot sa jur, mi-a tremurat o clipa mana pe mouse. Dar teapa: blogul trebuie sa aiba o descriere. Acesta a fost primul semn ca libertatea imi este ingradita. 

Am camuflat injuraturile pe care vroiam sa le scriu la descriere intr-un lorem ipsum elegant. 

Apoi a doua ingradire a libertatii mele de blogger:  trebuie sa astept aprobarea unui moderator. Ei bine, acest punct a pus capac rabdarii mele. Am deschis blogul si am scris repede povestea, aruncand astfel mingea la ei in teren: ori imi aproba blogul fara descriere si atunci ar trebui sa scoata obligativitatea campului, ori nu mi-l aproba si atunci, hmm, imi iau jucariile si ma joc singur, muhaahahahahha. That'll teach 'em!

Later edit:
L-au aprobat, dar se pare ca trebuie sa pun nush ce cacat de buton de-al lor in pagina de home, ca sa activez blogul pe portal. Give me a shotgun

hip hop in versuri albe

Intotdeauna (azi, pentru prima oara) m-am intrebat cum isi compun hip-hoperii versurile. Adica, ii vad pe un Adrian Despot, pe un Tudor Chirila sau Stefan Banica stand la calculator si scriind versurile alea de doi lei ale lor, dar sa ni-i inchipuim pe Cheloo de la Parazitii, sau pe Uzzi de la Bug Mafia. Puteti?

In maioul ala larg al lui, nebarbierit de o saptamana si cu fata trista si obosita, se aseaza la birou. Ia pixul in mana, sau aseaza mainile pe tastatura, in fata paginii albe.
"Tre sa bag niste rime, in #la mea", isi zice el, scarbit. Celebritatea i-a confirmat talentul. Nu conteaza ca repeta acelasi lucru in zece mii de feluri si ca mesajul este acelasi ca acum 10 ani. El canta despre lucuri sociale. E un rebel, un antisistem. Geeee.....

In dreapta are o cutie plina cu biletele. Pe fiecare biletel este scris cate un cuvant, cu litere de tipar sau de mana. Scrie primul vers, se opreste, apoi baga mana in cutie. Amesteca putin, ganditor si extrage un biletel.
"M#IE", scrie mare pe el. Aha, e cu litere de tipar. Deci sfarsit de vers, acentuat. Baga o muie acolo.
Mai scrie doua cuvinte, baga iar mana in borcan. El este constient ca reprezinta vocea unei sau chiar a doua generatii de oameni din clasele inferioare.
Dar strofa capata forma deja. Este dura, violenta, mesajul plin de furie al unei intregi clase. Este si mesajul lui, mesajul unui om care, de fapt, n-are ce spune. Are doua, trei idei, cu priza la public si le repeta in zeci de feluri. Hip hop. Geee.

the naked starfish

Dezbracat complet, citeam absorbit un articol, pe internet, cand am simtit o mana pe umarul stang. Fara sa stranga, fara sa apese, o atingere usoara ca o parere. N-am intors capul. Stiam ca sunt singur acasa, ca n-are cine sa ma atinga. M-am fortat sa citesc in continuare, dar mana a ramas acolo si o simteam cum se misca de parca m-ar fi mangaiat, cu degetul mare atingandu-mi din cand in cand ceafa. Am facut eforturi mari sa ma stapanesc, dar inima a inceput sa pompeze sange din ce in ce mai repede.
Apoi am simtit a doua mana, pe umarul drept. De data asta o apasare un pic mai ferma. Cu ochii in monitor, n-am mai reusit sa citesc nimic, randurile imi apareau ca niste miriapozi lungi si pasnici. Mainile au inceput sa se plimbe de colo colo, de-a lungul umerilor, pe ceafa, pe partea din spate a bratelor.

Apoi mi-au cuprins gatul. L-au inconjurat pe nesimtite, alunecand cu dibacie, relaxand, adormindu-mi instinctele. M-am trezit abia cand le-am simtit apasand pe marul lui Adam. Am dat sa sar de pe scaun, dar o greutate ma apasa in jos. Mi-am dus mainile la gat, incercand sa le dau la o parte pe alea straine.  S-au retras repede, singure, ferindu-se parca de atingerea mea. Au ramas insa pe umeri, in asteptare. Apoi am simtit aerul miscandu-se in dreptul urechii, de parca ar fi rasuflat cineva langa mine.
Am vrut sa intorc capul, dar o strangere brusca a mainilor de pe umeri m-a determinat sa renunt. De spatele meu s-a lipit ceva rece, ca un trup transpirat si mainile au alunecat pe piept. Am lasat ochii in jos dar n-am vazut nimic. Pe corpul meu cocosat de atata stat la calculator a inceput sa se muleze un alt trup, invizibil.
Simt rasuflarea direct in urechea stanga, mainile se plimba de-a lungul abdomenului si niste sani tari si un corp strain se aseaza in jurul meu pe scaunul fara spatar. Ma ridic fara greutate, ridicand si trupul strain, o excrescenta, un suflet necalibrat.

Ma duc spre baie, direct la oglinda. Imi privesc ochii somnorosi si gatul plin de urme rosii. Dau cu niste apa rece pe fata. Simt si mai bine rasuflarea in urechea stanga. Simt si epiderma invizibila a trupului strain atingandu-se de mine. Fug inapoi in camera. Deschid usa si fug pe scari, apoi afara din bloc. N-am haine, sunt imbracat intr-un alt corp omenesc, invizibil. Fug, si alaturi de picioarele mele se balangane alte picioare si pe coastele mele se plimba niste maini straine si in urechi simt rasuflarea calma, linistita, a cuiva care are tot timpul din lume.

Extremism

La magazinul Diverta din Unirea exista un colt in care se afla carti de autori clasici romani. Nu da nici dracu' pe-acolo, evident.
Ei bine, eu eram fix la acel raft si citeam dintr-o carte cu versuri de Nichita Stanescu cand, ce vad cu coada ochiului? Ce #la mea vad c#aie? vorba argotica a poetului. Ce vad?

Trei pustoaice machiate strident,
imbracate la fel de strident,
cu un glas cristalin, inocent
si, evident,
ca sa rimeze, strident,

se indreapta spre mine.

Si eu ma indrept spre ele cu viteza Vew = ln1, suficient insa ca grupul sa ajunga din ce in ce mai aproape, sovaind un pic in zona proxima persoanei mele atat de atragatoare, dar cedand in final si sfarsind la raftul  plin de carti din seria Amurg de Stephenie Meyer. Daca ai prietena le stii, ai fost tarat si tu la film sub amenintarea unui nou weekend plin de abstinenta.
Si incep sa povesteasca, p-asta am citit-o, p-asta nu, n-aveai cum fata ca e la mine de cand am zis ca ti-o dau, da ai vazut ce s-a intamplat in aia, ah uite sa citim rezumatul la asta, hai fata sa facem liniste ca zice lumea ca folosim semnele de punctuatie ca llosa. Una incepe sa citeasca de pe coperta uneia din carti, cel mai anost si lipsit de interes rezumat cu cea mai anosta si lipsita de intonatie voce pe care am auzit-o vreodata.

Totusi, simpla traducere a unei carti, de o calitate indoielnica ce-i drept, a motivat niste persoane carora le este mai strain gustul literaturii decat ziaristilor romani gustul libertatii de opinie, sa se abata pe la diverta, sa isi citeasca una alteia fragmente si sa discute literatura.

Fata, relatia dintre edward si belle
are un evident caracter empiric

Conexiune logica: motivul pentru care toti cocalarii asculta manele, hip-hop si variatii ale acestora se datoreaza, in primul rand, faptului ca acestea sunt in limba romana. Astfel, le este posibil sa patrunda semnificatia versurilor. De exemplu, nu-i asa ca ati auzit pe strada: "frate, ultimul album puya imi satisface nevoia intrinseca de reprezentare cognitiva a realitatii imediate si trezeste in mine sentimentul de empatie fata de propria persoana"? Ati auzit cu siguranta, numai ca era sumarizat in cuvintele "frate, sa moara familia mea", insotite de un zambet larg si un tricou mulat.
Faptul ca nu vorbesc decat romaneste, ii impiedica pe cocalari sa traga astfel de concluzii la auditia muzicii straine.
Cazul Florin Raducioiu, fotbalistul care, plecat de cateva luni in Italia, s-a intors cu nedumeriri: "Como se dice la voi?", dovedeste ca mintea cocalarului nu poate suporta mai mult de vocabularul unei singure limbi.
Deci, solutia imediata pentru eradicarea cocalarismului:
1. traducerea melodiilor straine dupa metoda dublarii filmelor si, astfel, largirea orizontului ingustat de calitatea muzicii romanesti
si
2. daca toata lumea incepe sa vorbeasca numai engleza, sau franceza, pana la urma si cocalarii vor incepe sa se exprime intr-o forma primitiva a acestor limbi. Iar romana va fi incet, incet uitata, si toti pseudoartistii astia romani vor incepe sa cante in limba internationala aleasa. Ei bine, in acest moment, brusc, reincepem sa vorbim  romaneste, sugar free.

Din gara

Evil Writings transmite live din gara de nord, baiatu n-ai o tigara, nu fumez da 1leu imi dai si mie am da' nu-ti dau, sorry, de la ce linie e trenu spre botosani 7 ma scrie sus, unde ma?, acolo sus ma, aaa, stimati calatori trenul rapid plm va sosi in statie cu intarziere 20 minute, deci m#ie am scapat ieftin.
Sa nu uit sa scriu despre tipele de la diverta, ah si despre nichita stanescu, dar se aproprie trenul, e aprope in statie, a veniiiit, weekend placut pa!

Filozofie in miez de noapte

Pentru ca sunt un baiat citit (n-am ratat decat doua, trei numere din libertatea) si, de ce nu, cu imaginatie (cateodata imi imaginez despre ce-i o carte, dupa titlu, si nici nu o mai deschid, ca ar fi redundant) am stat intr-o seara si mi-am conceput, prin niste procese cognitive destul de simple, propriul mit al pesterii.

Daca Platon se rasuceste sau nu in mormant la ora asta este discutabil. Oricum, i-ati citit opera (e scriitorul ala batran de tot, nascut pe la 1950 parca) asa ca veti vedea ca nu va fi nimic jignitor la adresa lui.

Bun. Sa incepem:

Imaginati-va doua cupluri, cu o medie de varsta de 30 de ani, care joaca Monopoly (bine ma, Financial City, daca insisti), acasa la unii dintre ei, pe masuta din sufragerie. Cele patru persoane se cunosc de scurt timp, sunt prieteni mai mult de conjunctura, prin intermediul unui alt individ, care astazi intarzie sau nu mai reuseste sa vina.

Pe masura ce joaca, discutia lancezeste, ca intre oameni care nu au inca foarte multe lucruri in comun. Tot ce se spune este de bine, asa cum impun normele bunului simt.

- Ati aranjat foarte frumos!

- Cat de bine arata bibelourile in vitrina!

- Ce machiaj super ai! 

Nu mai are sens sa insist pe valoarea de adevar al unor astfel de declaratii. Cert este ca discutia merge in aceasta directie, indiferent de ce gandesc cu adevarat membrii cuplului aflat in vizita. Normele sociale le impun o atitudine admirativa fata de gazde. Spre deosebire de Platon, personajele mele nu stau legate pe scaun in fata unui zid pe care sunt proiectate umbrele modificate ale realitatii. Ele sunt legate, bdsm style, fata in fata. Intre ei este zidul de norme si reguli de comportament care deformeaza absolut fiecare gest si cuvant. Fiecare vorba spusa trece prin acest filtru si ajunge in urechile care vor tresari incantate. Ambele cupluri stiu despre sine ca mint, dar nu sunt constiente insa de minciuna celor din fata lor. Asta este orbirea, este intunericul din pestera: egoul, autosuficienta si lipsa de profunzime impiedica un cuplu sa detecteze falsitatea celui din fata, desi este constient de propria ipocrizie.
La plecare, in drum spre casa, cei doi membri ai cuplului aflat in vizita schimba impresiile adevarate despre ceilalti doi:
- Oribil au aranjat!
- Si cum se machiase/imbracase. Noroc ca stau aproape de centura!
- Bibelouri? Nici nu cred ca se mai gasesc pe vreundeva. Iti inchipui ca, probabil, chiar au depus efort sa le achizitioneze.
Dar parerile astea vor ramane pentru ei. Bunul simt ii va impiedica sa le faca cunoscute in afara cuplului. Lanturile ii vor tine legati bine de scaun in timp ce curva imbracata in piele, numita Civilizatie, le va administra niste biciuri jucause pe spinare.

In miez de noapte insa, unul din cei doi se trezeste sa bea apa. In drum spre pat, vede calculatorul deschis. Incepe sa browseze un pic, desi inca isi simte ochii grei de somn. La un moment dat, ajunge pe pagina de home de la blogspot. Lanturile incep sa slabeasca. Inca nestiind bine de ce, da sign up si isi face un cont, ceva gen parererianonime.blogspot. Da click pe New Post si se uita indecis la pagina alba. Acesta este urcusul spre realitate. Nu a mai scris pana acum, dar isi da seama de puterea care ii este oferita. Lanturile sunt cazute jos si isi misca cu vioiciune mainile pe tastatura. Isi descarca, la adapostul blogului anonim, toate impresiile si ura care i s-a adunat ca fierea in stomac.
In Mitul pesterii al lui Platon, cel care a cunoscut realitatea, intors in pestera, este ostracizat, este catalogat drept inadaptat. Personajul nostru insa continua sa se poarte civilizat in societate. Nu exista o schimbare de 180 de grade in comportamentul sau. Continua sa perie gazdele apartamentelor in care se duce, sa laude machiaje stridente si sa aprecieze formal lipsa bunului gust.
Noaptea insa, monitorul emite lumina, intocmai ca un soare. Internetul devine metoda de refulare, de corectie si de expunere a realitatii dure, fara niciun fel de dezavantaj. Aceasta este diferenta. Zambetele prietenoase se transforma in grimase de furie in fata monitorului, dar raman aceleasi zambete inlantuite atunci cand persoanele sunt fata in fata.
Ceea ce este paradoxal: internetul ne permite sa fim ipocriti pana in fundul oaselor, dar, in acelasi timp, este un mijloc de coercitie al comportamentelor care nu sunt adecvate, si ne permite sa ne apropiem unii de altii, avand ca etalon aceasta gura necenzurata a lumii. Acest caracter coercitiv al lui ne face sa fim mai atenti in jurul nostru, la ce este real si ce nu, la ce se cuvine si ce nu se cuvine si, in final, ne poate ajuta sa aflam propria noastra valoare, in raport cu altii si cu acele norme sociale pe care incercam sa le respectam.

De asemenea, Internetul e foarte util daca-ti place pornografia.

Cu trenul

Stau linistit. Mi-am gasit locul si in fata mea e o tipa destul de buna, adica are niste țâțe mari, in orice caz. Dar nu ma holbez, in ciuda faptului ca inventarul bunurilor destinate procrastinarii e dezastruos: am un mp3-player cu bateria descarcata, o carte pe care am citit-o deja, un telefonul cu 3 generatii in urma si nu fumez, nu beau, nu vand faianta.  Asa ca stau si, din cand in cand, arunc o privire fugara in decolteul generos al colegei mele de drum, incercand sa instaurez intimitatea.

Timpul se scurge in acest mod plictisitor pret de 10 minute. Tocmai deschid cartea, leganat de mersul de personal al trenului intercity cand, INCEPE.

Dar, inainte SA INCEAPA, permiteti-mi o mica digresiune:

Scrisoarea mea deschisa, catre batranii care nu stiu sa mearga cu trenul, desi au mers toata viata.


Bai testicule Stimate domn,


aveti 65 de ani. Ati avut o viata frumoasa, uneori tumultoasa, poate ati avut si copii. Cu siguranta, la un moment dat ati fost intr-un varf de forma fizica si psihica. E normal sa nu mai aveti agerimea de altadata. Totusi, uitandu-ma in ochii dumneavoastra inteligenti si (inca) vii, nu-mi pot imagina ca nu stiti sa cititi. Sau ca nu puteti face conexiuni pe care le poate face, cu oarecare greutate, chiar si un melc. Sau ca nu sunteti in stare sa intrebati alte persoane acolo unde nu reusiti de unul singur. Procedeul e simplu si dumneavoastra il cunoasteti, pentru ca ati mers cu trenul de foarte multe ori in viata: va uitati la bilet si tineti minte urmatoarele doua informatii
- numarul vagonului
- numarul locului
Daca nu le tineti minte, pastrati biletul la indemana. Atat. Apoi va uitati pe tablita vagonului si va urcati in cel al carui numar coincide cu numarul vagonului scris pe bilet. Ajuns inauntru, gasiti locul al carui numar coincide cu numarul locului aflat mai devreme. Gata. Mai ramane sa nu adormiti si sa coborati la statia potrivita (e bine sa va pregatiti cu o statie inainte, ca sa fiti sigur). 
Chiar nu-mi pot da seama cum, de fiecare data, reusiti sa va asezati pe locul altcuiva si sa va intrebati mirat cum de-au dat "aia" doua bilete cu acelasi numar. Sa cereti cu glas tare compararea biletelor si, abia apoi, sa va dati seama, cu stupoare, ca ati gresit vagonul.
Multumesc pentru atentie.

Scuzati-mi, va rog, aceasta mica refulare. Deci, chiar atunci cand deschid cartea, INCEPE. Initial e doar un zgomot de fundal, stii, ca atunci cand esti in metrou si citesti si lumea vorbeste in jurul tau, dar reusesti sa te concentrezi pe ce faci tu. Apoi, dintr-o data, un cuvant iti atrage atentia. Tot castelul de concentrare pe care l-ai cladit in jurul tau si-al cartii, cu ziduri din nume de personaje si intamplari interesante, se naruie dintr-o data. Toata atentia iti este captata, impotriva vointei tale, spre ceea ce auzi.

Ce-a inceput? In stanga mea, pe randul celalalt, la geam, sta o domnisoara draguta, de vreo 25 de ani. In mana tine nici mai mult nici mai putin decat un iPhone 4, pus la incarcat in priza de sub masa.
Si ce aud? ---  "Ce faci fa, alo! Ma auzi acum? Suntem proaste fa...!"
De ce sunt proaste? --- "...ca aceptam asa ceva de la ei. Ne pierdem viata cu indivizi d-astia ca ei. Cei mai prosti din curtea scolii, noi i-am ales"
De ce sunt proaste? 2 --- "cand auzim 'scuza-ma', ramanem cu gura cascata"

Timp de o ora si ceva, cele doua amice au continuat convorbirea telefonica. Toata discutia poate fi rezumata in ce am scris mai sus. Bine, ar mai fi detalii: ca prietenul ei ii cere bani, ca ea nu vrea sa-i dea, ca n-are chef de el, ca se simte exploatata etc. De altfel, faptul ca n-avea bani era un fel de laitmotiv al discutiei (vorbea la un iphone 4).
Ei bine, dupa o ora si ceva, cand deja eram cufundat in lectura cartii mele, atentia imi este iarasi daramata de-o lovitura de kickbox de cartier:
"Stai asa fa, ca ma suna Capi."
What the fuck? What the fuck? De ce pe toti looserii astia cocalari, ii cheama (sau isi spun ei) fie Geani, fie Mario, fie orice alt nume exotic? De altfel, pun pariu ca pe Capi il chema de fapt Kapi sau, de ce nu, Kapy.
Tipa raspunde cu un ton intepat:
"Buna, vorbeam cu Larisa" (alt nume bun de agatat pe mirc).

Sigur, nu o sa intru prea mult in detalii, pentru ca iarasi iese un articol cat o carte: se pare ca tipul  a sunat-o sa-i ceara bani. Raspunsul a fost unul pe masura tupeului cerintei, spus raspicat in microfonul aceluiasi iphone de ultima generatie:
"aveam un milion si planuiam sa-ti iau un cadou de ziua barbatului. Stii ce-ti dau fraiere acum? M#ie, m#ie fraiere, asta iti dau". (am cenzurat muia respectiva. numai eu am voie sa injur pe blogul asta).

Asta a fost povestea primelor 2 ore ale calatoriei mele cu trenul. Sigur, probabil ar trebui sa trag o concluzie, dar nu am ce concluzie sa trag. Poate doar sa atrag atentia asupra paradoxului: probleme in dragoste are toata lumea. Dar probleme cu banii, un client Apple? Mai rar domnule, mai rar asa ceva...

FBook si safismul

Folosesti facebook, nu-i asa? Doar in timpul orelor de serviciu, zici tu. Nu conteaza, de fapt. Stim deja ca ai o viata personala.
In dreapta, exista o mica categorie numita People you may know. Click pe See All si hai sa vedem niste statistici facute rapid, in contul meu, pentru primele 50 de persoane:

• 45 persoane de sex feminin
• 1 de sex masculin
• 3 institutii 

De fapt, statistica se extinde asemanator si pentru urmatoarele 50 de persoane, dar mi-e lene sa numar. 

Partea interesanta insa, vine abia acum. Am intrat pe contul prietenei si, iata aceeasi statistica:

• 24 persoane de sex feminin
• 16 de sex masculin
• 10 institutii

Deci, ce concluzii imediate putem trage?
1. Algoritmul de sugerare a prietenilor este homofob, dar are o afinitate pentru lesbianism.
2. Totusi, il putem invinui? Tuturor ne plac lesbienele. Right guys? Guys? Already switched to youporn? Ok, let's move on.

Marele secret al premierului

Cu agresivitate si mult talent,  hackerii [acneicii] din spatele blogului Random Evil Writings si-au ascutit stickurile usb [stickuri micro], si-au invelit cu panza de camuflaj laptopurile [unul singur], si-au manjit fetele ca pt razboi cu rimelul prietenelor [sa fim seriosi, si-au cumparat singuri rimel de la sephora ca sa para ca au prietene], au deschis niste porturi in firewall, au rostit un tatal nostru si au purces la treaba. 


Toata lumea stie deja de faptul ca Apple stocheaza informatii, cu ajutorul iPad, despre locurile in care s-a plimbat posesorul device-ului.
De asemenea, se stie ca premierul nostru, domnul iBoc, si-a cumparat ca orice roman, nu cu mult timp in urma, un iPad. 
Intrebat de reporteri daca nu exista vreun pericol dpdv al securitatii, prim-ministrul ar fi raspuns:


"Datele mele pe care le am pe tableta sunt date publice, asa ca nu prezinta pericol pentru siguranta nationala. Din acest punct de vedere, pot sa utilizez fara niciun fel de problema tableta[...]"


Pozitionati strategic, langa gardul Casei Poporului, am pornit laptopul nostru chinezesc cu Linux Ubuntu Lucyd Lynx [un Windows XP obosit de fapt] si ne-am strans toti ciorchine in jur, gata sa dam iama in datele publice ale premierului. Sa-l gasim a fost usor, ne-am conectat la reteaua nesecurizata a parlamentarilor si inceput scanarea dupa hostname-uri...hopaaa: iBoc. Bucurie maxima. 
L-am mapat rapid prin niste metode pe care nu le voi dezvalui aici [am ghicit parola: era numele unei blonde] si am inceput sa cautam.


Era putin trecut de ora 13 cand am facut  descoperirea socanta. Ne uitam in paralel, pe internet, la discursul pe care premierul il tinea chiar in acel moment in fata senatorilor si deputatilor. Umblam prin niste fisiere denumite ciudat: "blink", "left foot", "right foot", "left hand", "right hand", "talk", "talk bulshit", "lie" etc.
Apoi, unul din noi a constatat un lucru absolut incredibil. Cand dadeam dublu click pe blink, premierul clipea. Cand dadeam dublu click pe left hand si apasam sageata in sus, premierul ridica mana. Si tot asa. 
Am continuat sa sapam, cu rasuflarea taiata. Toate comenzile necesare coordonarii premierului erau la indemana, acolo. Puteam sa-i transmitem frazele pe care sa le rosteasca, sa il punem sa faca gesturi. 
Ne-a fost clar imediat ca ne conectaseram cumva, chiar la persoana prim ministrului. Ca acesta este un fel de Terminator, venit din viitor, dar pentru cine stie ce motiv? Pentru cine stie ce scop? 
Ne-am distrat cateva minute controlandu-l, am apucat chiar sa facem niste promisiuni: ca intr-o luna de zile se va termina autostrada pana la mare [stim ca, de fapt, lucrarile sunt abia la inceput] si ca vom creste salariile parlamentarilor [aici am primit urale din sala], apoi am continuat cercetarea. 
Eram cu totii extaziati, respiram accelerat si ne uitam din zece in zece secunde in jur sa nu vina vreun jandarm. Jandarmul a venit, dar numai ca sa ne ceara o tigara. I-am dat si a plecat fredonand manele, stiind ca o putere mai mare vechea asupra obiectivului.
Tocmai accesam niste fisiere denumite ciudat: tb1, tb2 etc,  cand ne-a lovit:

Am ramas inmarmuriti si  am apasat imediat power off/power on dar nu s-a mai intamplat nimic. Intrasem pe un taram controlat de altcineva, iar acel cineva si-a dat seama. Laptopul nu a mai pornit niciodata. 


Acesta este monstruosul secret al premierului. Am jurat sa ramanem tacuti si sa nu spunem nimanui, sa scriem doar pe acest blog pe care il citim doar noi. 

Innocentium (amor, pecunia, caritas)

Ridicaţi-vă puţin privirea. Nu mult, vreo 4, 5 centimetri. Mai jos un pic. Şi încă puţin la stânga, aşa, aproape,  gata...gata....GATA!

Bon: ce scrie acolo?

Cu siguranţă zâmbiţi acum gândindu-vă la inocenţa mea. Până la urmă, ce novice în ale internetului şi-ar posta adresa de email aşa, la îndemâna oricărui prost sau web crawler?

Me. Just being myself .

Dar eu am un stil ciudat de a aborda lucrurile. Un pic anormal, să zic. Printre alte perversiuni, aflaţi că mă dau în vânt după spam. Da' ce zic eu...iubesc spamul atât de tare încât uneori am erecţie când îmi accesez emailul. Ochii îmi sclipesc şi pulsul îmi creşte.

Me again. Ecstatic. 

Evident, există o explicaţie logică în spatele acestei pasiuni bizare: v-aţi dat deja seama de faptul că un sociopat autist ca mine nu primeşte niciodată emailuri. Că cei mai apropiaţi amici ai mei sunt băieţii care comentează videoclipuri pe youtube şi că pe prietena mea o cheamă vanessa4you (yes, i'm still horny, why don't you chat with me anymore?). În aceste condiţii, spam-ul devine un surogat care suplineşte nevoia de atenţie, intrinsecă oricărui internaut.Cândva sau altcândva, undeva sau altundeva, cineva s-a gândit sau nu s-a gândit că mailul ăla poate va sau poate nu va ajunge la mine. Îmi este suficient...

Aşa că deschid mailurile, avid:

I am waiting to hear from you urgently please

Dearest one

I am writing this mail to you with tears and sorrow from my heart. Iwill really like to have a good relationship with you, and i have aspecial reason why i decided to contact you. I decided to contact youbecause of the urgency of my situation here, I am Princess  AnitaKigiase   21years old girl from Liberia, the only daughter of Lateprince Harry Johnson kigiase  the deputy minister of national securityunder the leadership of president Charles Taylor who is now in exileafter many innocent souls were killed, My father was killed bygovernment of Charles Taylor, he accuse my father of coup attempt.I am constrained to contact you because of the abuse I am receivingfrom my step mother. She planned to take away all my late father'streasury and properties from me since the unexpected death of mybeloved Father.

Opresc citatul aici, pentru că mai încolo devine prea personal. Tare vă mai grăbiţi să vă bagaţi nasul în relaţia mea cu prinţesa Anita. Poate că vreţi şi voi să vă bagaţi pe fir. Poate că nu vă impresionează faptul că tatăl ei a fost omorât şi că mama vitregă plănuieşte să-i fure averea şi vreţi doar s-o f#teţi. Nu, n-aţi citit cu atenţie: prinţesa asta vrea sa aibă o relaţie de durată. Cu mine.

I luv u 2 babe!

Vă mai spun doar atât: mă roagă în genunchi (sau echivalentul electronic al rugatului în genunchi) să îi dau un email sau un telefon (dar nu pe telefonul ei, ci pe al unui preot, unu' Father Moses, pentru că ei nu i se permite să vorbească la telefon şi l-am putea folosi ca intermediar că pentru dragostea adevărata nu există obstacole şi oricum avem nevoie de binecuvântarea divină). Să vă mai zic şi de 30% din averea ei care-mi va reveni mie, după ce o iau de nevastă? Acum chiar o să visez frumos la noapte. Dar până atunci...


YOU HAVE WON $1,950,000.00 AMERICAN ONLINE LOTTERY


Congratulations as we happily announce to you today the draw of the AMERICAN ONLINE LOTTERY, Sweepstakes International program held in New York. 2011 promo Sponsored by UNITED NATION for the Privilege once, Your e-mail address was selected as one of the lucky winners to receive $1,950,000.00. You are to Contact Mr. Gorge J. Yamin for more details.

American Online
Customer Care unit
New York.


Câte veşti bune azi. Tocmai mă întrebam dacă voi reuşi să am o prezenţă onorabilă la nunta cu prinţesa Anita. Sincer, îmi spuneam că poate vechiul meu tricou cu Metallica nu e chiar potrivit pentru o ceremonie fastuoasă.

Dar acum, graţie Loteriei Americane, îmi voi  permite un nou tricou cu Metallica şi prinţesei Anita nu îi va fi ruşine alături de mine. Poate că domnul George J. Yamin va avea bunăvoinţa să scadă contravaloarea unui tricou Metallica din cei 1 milion 950 de mii de dolari şi să îmi dea restul de bani şi tricoul. Nu cred că ar avea ceva împotrivă. Pare un om de treabă.


CONFIDENTIAL………….

From the desk of Mr. Ibrahim Aboubakar,

The senior auditor in charge of foreign remittance unit,
Bank of Africa (boa).
Ouagadougou, Burkina Faso.

Dear friend,

Ah. Se pare că e rost de o afacere şi în Africa. E vorba de vreo 8 milioane de dolari pe care vor să îi livreze în contul meu: 40% pt mine, 55% pt bancher şi 5% pt caritate.

Nu ştiu alţii cum sunt, dar pe mine mă sensibilizează puternic acţiunile astea umanitare.  Unii oameni sunt atât de generoşi. Fie, o s-o accept cei 3 milioane de euro chiar dacă numai pentru cei cinci la sută destinaţi carităţii.

În fine, suficient pentru seara asta. Am trimis deja datele contului meu bancar şi am plătit câteva mici comisioane ca să pot primi milioanele de dolari. Acum aştept.

Mâine voi verifica mailurile cu Viagra şi Cialis. Îi arăt eu prinţesei Anita.

Aproape de tiiiineeee

Hei, tu! Tu, de colo! O să arzi în iad, cunoşti acest mic amănunt? N-o zic io (ba da, eu o zic), dar chiar faptele tale te condamnă. Te-am văzut cum ai mers la biserică de paşte, cu faţa pocăită. Eram acolo, da, da, eram chiar aproape de tine. Te-am văzut făcându-ţi cruce şi intrând, de parcă erai acasă la tine. Dar nu erai acasă şi nu, chiar nu se cuvenea să te comporţi aşa. Ai intrat, ocolind babele, după ce ţi-ai făcut, scurt, de trei ori cruce. Ai mers în faţă, până în dreptul scaunelor alea de pe margine şi ai aşteptat, cuminte, lumina. 


Dar ce-i asta? Ai venit cu lumânări de acasă, nu le-ai cumpărat de-acolo? Arză-te-ar ... ceee? Eşti femeie? Porţi pantaloni la biserică? Băi pulică, ai intrat cu pălăria pe cap? Şi tu, proasta lumii, eşti cu capul descoperit? Unde, Doamne Dumnezeule, unde va este respectul faţă de tradiţii? Unde?


Te-am văzut cum aruncai priviri în dreapta şi stânga, fără să fii pătruns de cântarea popii. Eram aproape de tine doar, ţi-aduci aminte? Dar te-ai întrebat vreodată de ce ai intrat printre primii? De ce ai prins locul ala bun, în faţă, cu vedere la odăjdiile popii? Ştii măcar unde ai greşit? Nu ştii.


To the creştinortodox.ro mobile:

"In Sfanta Biserica toata partea barbateasca intra cu capul decoperit, iar partea femeieasca cu capul acoperit (Corinteni 11, 4-6) rostind rugaciunea: „Intra-voi in Casa Ta, inchina-ma-voi in biserica Ta cea Sfanta intru frica Ta, Doamne, povatuieste-ma intr-u dreptatea Ta, iar fata de vrasmasii mei indrepteaza inaintea Ta calea mea”."


Parcă nu mai eşti aşa sigur pe tine acuma nu? Parcă simţi o mică căldură la picioare, unde, brusc, a apărut o groapă. Parcă flacările lumânărilor devin din ce în ce mai vii, pentru că, nu-i aşa, erai prea ocupat cu imaginea uberală a tipei din dreapta ta ca să mai fii atent când intră popa:


"Cand iese preotul cu Cinstitele Daruri la Axion rosteste rugaciunea: „Doamne Iisus Hristoase,Fiul lui Dumnezeu, mantuieste, miluieste si daruieste tot ceea ce ...”."


Iar acum te gândeşti la detergenţi de vase...

Îţi plănuieşti retragerea. Da, ai scos-o la capăt şi pe anul ăsta. Ai luat lumină direct de la popă, fentând babele din jur (gata să-ţi dea cu lumânărilea alea groase, de asalt, peste faţă) iar acu împarţi şi tu lumină în dreapta şi stânga de parcă ai fi măcar diacon sau alergător la olimpiadă. Gândurile îţi zboară la ouă şi la friptura de miel de-acasă, deşi n-ai ţinut post decât vineri dimineaţa între 9 şi 10. Te observ, îţi întind chiar şi eu lumânarea şi mi-o aprinzi fudul dar ştim amândoi, cat de bine ştim, că ai uitat ce trebuie să faci la ieşirea din biserică.
Nu, închisul uşii nu e pe nicio listă:

"La iesirea din Sfanta Biserica rosteste rugaciunea: „Doamne Dumnezeul meu, tie iti incredintez ..." etc, etc, etc.

Ah şi bă, vorbeşti prea urât în pula mea. O să arzi ipocritule, du-te dracu.

O pauză adolescentină

Aveam în minte ceva amuzant dar iată, sunt două lucruri pe care nu le fac împreună: să am coşuri pe faţă şi să scriu pe blog. Vă daţi seama cum aş arăta?

Deci pauză astăzi.

Vă rooooooog

Când mă gândesc la ţărişoara noastră, la cât de mult suferă datorită vampirilor care scumpesc benzina, o lacrimă, ba chiar două încep să-mi alunece pe obraji.
Bă, de fapt mă pufneşte râsul. Boc, acest Oliver Twist al românilor, a declarat, conform Realitatea.net:

Necazul este că nu ai, nu ai pârghii prin care să intervii în acest domeniu, asta este marea problemă a statului. De stat de vorba, stăm, dar poţi să-i rogi, ei pot să spuna nu.


Eu zic că guvernul este pe drumul cel bun şi se pare că premierul a descoperit cum să abordeze cu succes problema. De inspirat milă, inspiră şi sunt convins că se poate şi ruga cu un ton foarte frumos. Este un fin politician acest Boc şi îşi joacă atuurile cu multă dibăcie: şi-a dat seama că avantajul lui este statura - nici măcar nu trebuie să se aşeze în genunchi când îi roagă, poate presta cu capul sus şi mândrie.

Priviţi, o mică reprezentare a "discuţiei" dintre premier şi companiile care vând benzină:

Please Sir, can I have some more?

Doi japonezi

Avem competiţia în sânge. Da, cu toţii am visat să-l vedem pe van damme caftindu-l pe chuck norris,  hakkinen  furându-i campionatul lui shumi, captain planet ăla bun bătându-l pe captain planet ăla rău, peter north trăgându-i-o jennei jameson (şi rocco siffredi să se uite haha).
Dar să trec peste acest început trivial. Am citit mult în ultimul an: nu-mi aduc aminte să mai fi citit atât de mult de când eram clasa 9-a sau a 10-a. Miller, rushdie, fowles, pamuk, llosa, marquez, waltari, asimov, clarke, scrisoarea lui tudor chirilă pentru adolescenţi şi alţii mai mult sau mai puţin cunoscuţi au contribuit la ameliorarea culturii mele generale, aia lobotomizată de politehnică. Dar atenţia  mea e concentrată în momentul de faţă pe literatura japoneză, mai exact pe doi reprezentanţi ai acesteia: Haruki  Murakami şi Ryu Murakami. Nu mă obosesc să fac recenzii la cărţi aici, că sunt alte bloguri de specialitate care au făcut deja asta. Tot ce vreau să fac e să-i pun faţă în faţă. Haruki cu imaginaţia lui debordantă, cu lumea incredibilă în care nu ştii ce e realitate şi ce-i doar un vis, cu pisicile lui vorbitoare şi pete ciudate pe obraz care trebuie linse, cu acordurile lui fine de jazz şi referirile la duke ellington. Ryu, diametral opus, descriind amănunţit degradarea societăţii şi a valorilor morale japoneze, de un realism şocant, cu scene obscene de sex, gâturi tăiate, copii abandonaţi suferind de autism şi tot ceea ce ochii noştri atât de sensibili se prefac că nu observă.
Deci Murakami vs Murakami. Ryu versus Haruki. Cine câştigă?

Ok, atât cu beletristica. Revin la începutul articolului şi la prima propoziţie. Absolut toate vietăţile din jurul nostru se dezvoltă, supravieţuiesc şi progresează datorită competiţiei. Toată istoria omenirii se confundă cu comportamentul agresiv şi competitiv.
Şi vin băieţii ăştia şi ne învaţă altceva:

Parkour este o disciplină atipică: pregătirea fizică joacă rolul cel mai important, dar corpul este doar o unealtă, este complet subordonat psihicului. Şi nu există competiţie, pentru că nu există reguli. Este singurul sport care oferă practicantului un lucru care cu greu se mai găseşte în viaţa noastră: libertate.

La cumparaturi

Sunt singur la shopping în Cora. De fapt, sunt la cumpărături, dar vreau sa atrag pe blog şi proştii care dau search după shopping pe google.
Am un stil aparte de a face cumpărături. Ştiu dinainte ce trebuie să cumpăr, aşa că mă îndrept direct spre zona potrivită. Iau produsul de pe raft şi îl pun în coş, apoi trec mai departe. Doi metri mai încolo îmi aduc aminte să verific termenul de garanţie. Mă întorc. Verific termenul şi de pe celelalte produse similare. Îl aleg pe cel potrivit şi îl aşez cu blândeţe în coş. Mă plimb printre rafturi cam cincisprezece minute şi coşul (nu-mi mai iau d-ala mare, metalic, că nu mai am cu ce să duc cumpărăturile acasă) se umple cu mâncare despre care ştiu că va ajunge expirată la gunoi, pentru că mănânc puţin atunci când sunt singur.

Mă îndrept spre casă, aşadar. Găsesc una liberă, o dată la câteva luni. Dar ASTĂZI găsesc una liberă, deci norocul îmi surâde. Aşez produsele pe banda aia rulantă, deşi tare mi-aş dori să le ia tipa de la casă direct din coş. Mă uit la ea cu speranţă, dar nici măcar un gest de încurajare pe faţa ei plictisită. Îmi dau părul într-o parte, cu un gest reflex, dar nu vrea sa flirteze cu mine. Oftez şi aşez în continuare produsele pe bandă.
Termin tocmai când se aşează un cuplu în spatele meu. Sunt foarte atent la detalii, ca de obicei: amandoi pe la 45 de ani, cu un coş mare, plin de cumpărături. El e mare şi foarte solid. Pe faţă are expresia omului care ştie bine să facă pe prostul. Vine şi stă foarte aproape de mine.
Îmi aşez alimentele în pungi, un pic alertat de faptul că tipul a mai înaintat un pas în direcţia mea şi se află acum în dreptul POS-ului (care se află în zona unde se termină casa de marcat). Tipa de la casă termină de trecut toate cumpărăturile mele, eu mă chinui în continuare să le aşez în pungi aşa că nu bag de seama iniţial că mă întreabă ceva. Apoi văd că tipul îi întinde, ferit, aproape pe ascuns, un card.
Imediat devin atent. Sinapsele se supraîncarcă. Îmi aduc aminte cum, pe vremea când nu mergeam singur la cumpărături, m-am oprit şi mi-am făcut un card Cora.
Pe cardul ăsta acumulezi puncte, pe măsură ce faci cumpărături. La sfârşit, poţi transforma punctele în nişte obiecte (gen tigaie, cuţit, prăjitor de pâine etc). Cert e că trebuie să cheltuieşti câteva zeci de milioane bune ca să aduni suficiente puncte încât să primeşti cel mai de căcăt produs din lista lor. Aşa că, până acum, am procedat ca orice om normal: am găsit o utilitate cardului, aceea de a-l folosi la curăţatul gheţii de pe geamul maşinii (câteodată îl mai împrumut şi vecinilor, că aşa sunt eu, altruist).

Deci am făcut conexiunea între gestul suspect al individului, întrebarea tipei de la casă pe care nu am auzit-o şi cardul Cora. Întrebarea cu siguranţă era: "Aveţi card Cora?". Mi-am dat seama de situaţie şi aproape m-a bufnit râsul apoi, imediat, m-am enervat. Am zis repede, cu glas tare: "da, am card cora". Individul a încremenit cu mâna întinsă peste casă. Preţ de câteva secunde se lasă tăcerea şi totul încremeneşte. Apoi scot portofelul, scotocesc un pic după card şi îl întind în timp ce tipul se retrage mormăind ceva de genul: "E totuna...".

Să mori tu? Doamne ce oameni răi. Să se repeadă la punctişoarele mele Cora ca un uliu asupra unui iepure. Ca un şacal asupra unui hoit. Ca un român asupra unor lucruri gratis.

Compromise
Conformity
Assimilation
Submission
Ignorance
Hypocrisy
Brutality
The Elite
All of which are Romanian dreams!