Calm like a bomb!

S-a strâns destul de mult gunoi. Iau sacul cu ambele mâini, sperând să nu se rupă, închid uşa cu greutate şi cobor scările. Ies afară din scara blocului şi traversez neregulamentar strada spre ghenă.

Evident, sacul se rupe, cu cinci metri înainte să ajung. Adun ce-a căzut pe jos în rămăşiţele sacului, îl iau în braţe şi parcurg repede distanţa rămasă.

Arunc cu satisfacţie gunoiul în tomberonul golit azi dimineaţă de Rebu. Mă întorc şi dau să plec, dar apoi, cu întârziere, creierul meu procesează uşorul zgomot metalic care s-a auzit în momentul în care sacul a atins fundul containerului. Aerul expirat capătă forma unor înjurături pe măsură ce îmi dau seama de idioţenia pe care am făcut-o. Mă întorc la tomberon şi arunc, cu jale, o privire înăuntru. Nu m-am înşelat, pe fundul metalic, printre alimentele în descompunere, sticlele de plastic şi tot felul de substanţe lipicioase şi cleioase, cheile mele ies în evidenţă. Răsuflarea ia forma unei înjurături şi mai grosolane. 

Mă uit dreapta, stânga, nu e nimeni, mă aplec peste marginea murdară, mâna stângă mă susţine, jumătatea superioară a corpului şi capul sunt practic în tomberon, miros fetid, mâna dreaptă întinsă la maxim, cheile rămân la o depărtare de un sfert de metru. Să-mi bag...!

Ghetto keys!

Mă întorc cu faţa spre stradă, cel puţin trei oameni îşi continuă drumul, cu zâmbete ironice. Mă uit dacă are vreunul mâini mai lungi ca ale mele, dar toţi sunt scunzi, parcă trăiesc în ţara piticilor. Caut un aurolac sau un cerşetor amator de un câştig rapid şi simplu, dar incredibil, nici urmă de vreunul prin preajmă. Mă plimb obidit printre tomberoane, căutând o unealtă, găsesc o crenguţă de brad, de vreo 10 cm, o iau, mă întorc şi mă chinui sa agăţ cheile, aproape reuşesc să o bag prin inel dar crenguţa se rupe iar cheile alunecă şi mai departe, sub un sac. Îmi reiau căutarea, într-un colţ al ghenei se întrevede, sub o grămadă de zăpadă îngheţată, o creangă mai mare dintr-un brad de crăciun. Trag de ea, gheaţa o ţine, trag şi mai tare, gheaţa rezistă, morţii mă-tii, trag strângând din dinţi, cu toată forţa, în sfârşit reuşesc să o desprind. La intrarea în spaţiul cu containere stă o femeie şi se uită ca la film, dar n-o bag în seamă, ştiu ce am de făcut, sunt mândru că am reuşit să obţin unealta din brad, mă îndrept spre tomberon, hai veniţi la tata.

Nu mi-am luat mănuşile când am coborât, aşa că mâinile îmi sunt aproape îngheţate. Mă chinui cu creanga aia de brad să agăţ cheile, le fugăresc prin tot tomberonul, n-am fost în viaţa mea într-o situaţie mai penibilă, fac un efort de concentrare, reuşesc să agăţ inelul, le trag în sus, mă simt precum în filmele cu puşcăriaşi care prind cheia cu un fir de aţă şi un ac şi reuşesc să evadeze, încă jumătate de metru, precum leonardo di caprio în titanic când caută cheile alea pe sub apă, încă zece centimetri, mă mişc uşor, cu minuţiozitate întind mâna stângă şi reuşesc să le agăţ.

Privesc cheile şi mâinile murdare cu mândrie ancestrală, victorie a animalului inteligent împotriva vicisitudinilor, victorie a dibăciei împotriva limitărilor biologice, înfrângere a orgoliului şi mândriei.

Wake up

Să fiu sincer: nicodată n-am fost prea patriot. Şi mai sincer: mi se rupe dacă vorbesc româneşte sau maghiară şi cred că oamenii superiori n-au nevoie nici de tradiţii nici de structuri lexicale complexe pentru a se face înţeleşi. Generaţiile diferă foarte mult între ele iar oamenii sunt campioni la a uita ce au învăţat din episoade anterioare vieţii lor.
De exemplu, există războaie, deşi niciunui om normal nu-i place războiul şi, istoria ne învaţă, nimic bun n-a ieşit din vreun război vreodată*
*dacă nu ai o fabrică de arme, sau orice alt interes de natura economică.

Războiul e precum ţigările: îl omoară pe taică-tu şi-o violează pe maică-ta. Dar oamenii, cumva, uită. La fiecare câteva zeci de ani găsesc resurse în sufletul lor să simtă dragoste de ţară şi mândrie naţională.
Dar toate astea nu-s pentru mine. Parcă aş face parte dintr-o sectă: am un al dracului sentiment de empatie pentru toate fiinţele, indiferent de ce limbă vorbesc. În mine nu au loc însă sentimente "nobile" precum dragostea de ţară.
Însă, o ură mai adâncă şi mai evidentă decât cea a lui Băsescu, Boc şi restul clicii de la conducere faţă de România şi poporul român nu cred că mai există la altcineva în lume. În România, clasa conducătoare a ajuns la un asemenea nivel de rafinament, încât furtul, nepotismul, minciuna şi lăcomia (caracteristici omniprezente la românaşii parvenţi) nu mai sunt de ajuns.  Acum românii trebuie umiliţi, trebuie să înveţe că nicio lege nu este mai presus de anumite funcţii, că cizma care şi altădată îi arunca în noroi acum le este înfiptă adânc în gât şi n-are de gând să-i mai lase să se ridice.

5 motive pentru care mă va durea spatele

Am citit multe prostii în viaţa mea: bloguri de puşti de 15 ani, ziare d-alea cu titluri mari şi multe poze, comentarii pe youtube ba chiar şi un roman de Sandra Brown. Ok, pe ăsta ultimul, doar l-am început.
Hai fie, m-aţi prins, e mult spus început: am citit primele două paragrafe înainte să mă cuprindă senzaţia de vomă. Bine, nu vă mai uitaţi aşa, de fapt am citit doar titlul şi coperta spate a cărţii.
Offff, recunosc, în realitate am văzut odată pe cineva în metrou citind o carte de Sandra Brown. Dar se pune oricum, nu?


Ei bine, în seara asta am dat peste un nou tip de aiureală scrisă ca să fie: e vorba de ACEST MIRIFIC ARTICOL. 
Cei care mă cunosc ştiu foarte bine că sunt o persoană serioasă şi organizată (o mai ştiu şi persoanele cu care am susţinut interviuri), aşa că mă voi ţine de cuvânt şi chiar voi da cinci motive pentru care mă va durea spatele, în urma citirii articolului.


Primul motiv este, după cum empiric aţi dedus, faptul că m-am cocoşat de râs citind frazele prezentate ca sfaturi serioase. De exemplu, citez:


1. Gimnastica faciala

Multe femei si-au pus sperantele in exercitiile faciale si au crezut ca au gasit metoda perfecta pentru a avea un ten tanar si frumos chiar si dupa ce au trecut de a doua tinerete


Printscreen din filmulet:

Foto: Invisible Men - porn session

Sa fim serioşi, cu riscul de părea porci misogini şi lipsiţi de sentimente: femeile chiar au găsit metoda potrivită de a avea un ten frumos. 


Al doilea motiv, coincide, cât de bizar!, cu al doilea exerciţiu fizic prezentat în articol ca inutil şi, posibil, periculos sănătăţii. Într-adevăr, dacă nu eşti atent, Săriturile ţi se vor strecura în toiul nopţii în casă, camuflate într-un costum de ninja, şi te vor sufoca cu perna. 
Dacă le dai şansa, Săriturile îţi vor sparge contul bancar şi vor fugi apoi cu prietena ta în Hawaii, demarând în trombă cu un Ferrari din faţa casei tale, în timp ce aceasta explodează cu tine înăuntru. 
E un exerciţiu al dracu de periculos.


Citez:
"Din pacate, eficienta lor e aproape de zero. Sariturile nu au nicio legatura cu exercitiile cardio, nu solicita in niciun fel deosebit organismul si, cel mai probabil, nu ard nicio calorie. "


Aşa cum nici neuronii tăi, daca n-ai scris asta după 25 de beri, stimabile, nu au avut nicio legătură cu exerciţiile de dezvoltare a capacităţilor mentale.
A, şi mă doare spatele de mor: m-au bătut toţi cei cărora le-am trimis articolul, creierul lor manifestând o idiosincrazie psihică faţă de atâta prostie concentrată. Eu le-am trimis mass pentru că, altfel, urma să nu câştig la loto în următorii zece ani şi pentru că astrele urmau să se alinieze într-o poziţie nefastă pentru mine.


Al treilea motiv
Ah, abia aşteptam să ajung la ăsta. Citeşte vreun fan South Park pe-aici? Rându trei, dreapta? Bravo ţie.

La exerciţiul ăsta trebuie să fiu de acord cu autorul articolului: la prima impresie ceva mai inutil decât acest "device", nu mi s-a mai părut de pe vremea când făceam integrale triple la facultate. 
Dar, de fapt, ce vorbesc eu aici? Băieţi, aţi văzut vreun device mai cool decât ăsta pe care să-l faceţi cadou prietenelor voastre? De preferat înainte de Valentines Day, ca să aibă antrenament pentru ol' fashioned!
Gata cu gluma: uitaţi-vă cu atenţie în colţul din stânga jos al pozei de mai sus. Ce scrie acolo cu caractere ale alfabetului latin? Există vreun lucru mai interesant pentru un om decât să ştie când va muri? Poate ca da, dar, în orice caz, şi acest amănunt este foarte interesant. Aşa că am dat click acolo şi am aflat: cică voi muri în urma unei dureri foarte mari de spate. Acuma parcă mă simt ciudat. Parcă mă doare un pic, parca.....arrrrrghhh....


Al patrulea motiv
Nu, n-am murit încă. În schimb vă voi da o veste proastă: mi-e lene să mai aberez pe seama acestui subiect (chiar aţi crezut că sunt om serios şi organizat?). Aşa că vă veţi mulţumi cu trei.... aaa, ba nu, vor fi patru până la urmă:
O sa las deoparte motivele ştiinţifice pentru care unele din exerciţiile prezentate, făcute incorect, pot fi dăunătoare sau inutile. Subiectul în sine este irelevant, la o astfel de exemplificare şi justificare.
Dragă domnu' autoru' articolului, îţi dau circumstanţe atenuante. Cred ca ai scris articolul singur acasa, după o cantitate însemnată de alcool, în zgomotul unei partide sănătoase de sex a vecinilor tăi mult mai arătoşi ca tine.
Dacă nu, atunci ura ta împotriva oricărui tip de mişcare mă face să cred că, în curând, ne vei invita pe toţi cititorii tai, mai mult sau mai puţin de ocazie, la fericitul eveniment din viaţa ta Stop Cardiac Şi, cum sunt destul de zvelt, sigur voi fi ales printre cele 16 persoane care-ţi vor căra coşciugul. 
Iar apoi mă va durea spatele...

Scriem bine sau nu mai scriem

Nu ştiu ce naiba se întâmplă în jurul meu..
Ok, nu în jurul meu cu adevărat: pe terenul nostru de joacă, destinaţia transhumanţei trupurilor noastre schizofrenice sau obeze în trupuri virtuale perfecte. Pe internet, mult mai simplu spus.
Până nu demult, acu 3, 2 sau chiar 1 an aveam o mică plăcere vinovată: îmi plăcea să râd de proşti şi prost-crescuţi, eufemistic vorbind. Şi, naiv cum sunt, credeam că este un subiect care nu-i atrage pe alţii, mai deştepţi ca mine, aici, pe internet. Că atunci când gradul de enervare atingea anumite cote periculoase, puteam fi sigur că mă pot descărca într-un mod măcar tangenţial cu originalitatea. Hai fie, mai erau câteva bloguri care făceau fix același lucru, ba chiar cu mai mult umor. Dar le puteam număra, datorită mâinilor mutante, pe toate cele 102 degete ale mele, IBM compatibile.
Dar de la o vreme nu mai pot respira din cauza articolelor împotriva cocalarilor şi maneliştilor. Îmi vin mailuri cu tot felul de ghiduri despre cum să recunoşti un cocalar, cum îşi petrec cocalarii ziua, câte sinapse au şi cât de performantă este aceasta.
Desigur, primele întrebări care-mi vin în minte sunt: oare cocalarii nu sunt cel mai bun lucru care ni s-a întâmplat? Oare nu ne-au unit pe toți într-o luptă acerbă împotriva lor? Nu ne-au dat un sens vieții și, astfel, ne-au arătat sensul vieții? Oare nu ne este mai ușor la interviuri, când ne diferențiem de cocalari ca oamenii față de cimpanzei? Nu ne e mai ușor să impresionăm o fată când scuipăm delicat cojile de semințe în palmă și le aruncăm apoi elegant la coș, în loc să le scuipăm, ca țăranii, direct pe jos?

În fine, multe se pot spune despre articolele anti-maneliști și cocalari de pe internet.
Dar de departe cel mai penibil articol de felul ăsta este ăla cu Bendeac, benzinăria și BMW-ul X6. Nu știu acuma dacă este scris chiar de acel Bendeac sau nu, pentru că nu intru pe asemenea bloguri. Cert este că emailul se numea: "Scrisoarea lui Mihai Bendeac către cine vreți voi", iar textul era patetic. PATETIC. Îl știti probabil: ori v-a amuzat și pe voi, ori sunteți printre pr...ii (primii? proboccienii? probăsescienii?) proștii care pun botul la astfel de manifestări empatice (empatie față de oamenii cu bun simț, desigur). Dacă nu-l știți, cu atât mai bine.
În timp ce cocalarul lângă X6 este o condiție sine qua non și garantează o întâmplare care merită să fie povestită, după ce este molestată de cocalar, tânara noastră vedetă are o abordare cel puțin ciudată. Citez:

"Am plecat si m-am oprit dupa 200 de metri. Am tras pe dreapta si am plans protejat de casca. 
Da! Recunosc! Am plans! Am plans pentru ca mi-am imaginat ce s-ar fi intamplat daca as fi fost un roman obisnuit si nu "vedeta" de la televizor"

Eu zic că dacă nu era vedetă de televizor, își băga și el dick-ul, ca tot românul. Dar așa, cu câteva mii de adolescenți emo care citesc, dă mult mai bine plânsul.
Să plângi e noul: "te fut în gură porcul pulii mele".

Și-apoi, după o porție sănătoasă de lacrimi, articolul continuă cu o înșiruire de reguli pentru cocalari, pe care artistul are bunătatea să le împărtășească.
De exemplu:

"3. Tricoul mulat se poarta pe un corp perfect. Stiu ca in lumea voastra perfect inseamna atat mers la sala si inghitit steroizi cu pumnu' ca ghiolbanu', cat si burta de bere si ceafa plina de slana. Noi insa ne facem datoria..."

Ce mă enervează cel mai tare este că articolele de genul ăsta, în 99% din cazuri, nu reflectă o furie adevărată ci dorința de apărea mai bun în ochii celorlalți. Targetul nu sunt cocalarii, ci chiar diametral opusul acestora, indivizii ăia banali care citesc bloguri în loc să se plimbe cu bmw-ul. Dar chiar nici pe aceștia nu-i interesează sentimentele tale. Chiar și lor trebuie să le dai pâine și circ. Așa că tânara noastră vedetă introduce o înșiruire de reguli de comportament al cocalarului în public, un lucru desuet și făcut de o mie alți blogeri înainte.

În opinia mea, există o singură metodă de a putea descrie astfel de întâmplări: să fii ironic, să faci câteva glume bune și să lași agresivitatea goală și patetismul deoparte.
Altfel, pe lângă oameni civilizați și cocalari, va mai exista o categorie de oameni, penibili: cei care vor neapărat să-și declare superioritatea față de niște maimuțe.

Ouija Board (Inbreeding-ul amintirilor)

Totul a început cu nevoia imperioasă de a discuta cu cineva din afara grupului. După atâția ani pe care i-am  petrecut împreună, cu greu mai găsim un subiect de discuție interesant:

Cum ne vom distra de Revelion la anu'
este subiectul preferat, întotdeauna

Probabil asta se întâmplă în mai toate grupurile mici de oameni care-și petrec timpul împreună: experiențele sunt comune iar rarele schimbări sunt cunoscute de toată lumea chiar înainte să se întâmple. Asta e procesul de inbreeding al amintirilor. Exact ca și in cazul inbreedingului biologic, experiențele care alimenteaza legătura dintre celulele componente ale grupului devin din ce în ce mai mai puțin interesante și lipsite de importanță.

Devine imperios necesară extinderea numărului membrilor, aducerea unui suflu nou, a unei păreri noi, a unor povești noi.
Dar nu-i ușor pentru nimeni să se integreze într-un grup deja format. Ciudat, dar tocmai din cauza amintirilor care îi leagă pe ceilalți, așa cum îi leagă sângele albastru pe membrii palizi și bolnavi ai caselor regale. Integrarea e grea și datorită exigențelor mari, de ambele părți. Spun asta din proprie experiență: faptul că grupul nostru are un grad extraordinar de ridicat de inteligență nu ne-a ajutat niciodată.

Nici faptul că suntem atât de urâți
nu ne-a ajutat vreodată

Așa că am apelat la mijloace extreme. Ce-ar fi dacă, în locul unui membru nou, (care sa vină cu ideile lui noi, cu părerile lui impertinente, cu dorințele lui indezirabile, cu atitutindea ... în fine bă, ne băgăm p@la în tigaia ta), am apela la cineva care să fie alături de noi doar atunci când ne dorim. Care să fi fost martorul unor întâmplări la care noi nu am fi putut participa, care să fie sufletul petrecerii și adoratul tuturor DAR, numai atunci când ne dorim. În rest, să trăiască într-un spațiu nedefinit, mereu cu urechea ciulită la chemările noastre

Astfel am decis să apelăm la Ouija Board. Ne-am adus repede aminte ce am învățat în anul I, la cursurile de Autocad și Desen Tehnic, apoi am trecut la treabă:

Am sperat că spiritele ne vor vorbi fără diacritice

Hotărârea a fost unanimă: în ciuda pălăriilor de hipster, Caragiale ar fi un membru mai mult decât plăcut al întâlnirilor noastre. Ne-am așezat în jurul mesei, am aprins o lumânare, am stins lumina, am pus mâinile pe pahar și am întrebat:

-Caragiale, ești aici?

Tăcerea înghețată ce a urmat întrebării a crescut tensiunea momentului. Degetele noastre abia atingeau paharul. Răsuflările întretăiate erau întretăiate. Din bucătărie se auzea limba ceasului marcând secundă cu secundă trecerea timpului.
Apoi paharul s-a mișcat. Ne-am uitat unii la alții, dar mișcarea fusese prea bruscă ca s-o fi putut face cineva din noi. Paharul a indicat iute literele D și A.

- DA!


Ne-am uitat toti în jur, curioși, dar nimic deosebit nu se vedea.

- Caragiale, vrei sa faci parte din grupul nostru?, am trecut noi direct la subiect.

Iarăși tăcere, tensiune și un dans turbat al inimilor în piept (iar eu aveam chiar și o erecție). Apoi o ușoară mișcare: constrâns de situație m-am reașezat pe scaun, picior peste picior.
Brusc, iarăși paharul a început să danseze pe tabla. M-am uitat la ceilalți: degetele lor abia atingeau marginea de sticlă, ca si al meu. Exclus să îl miște ei. Paharul a indicat repede șase litere, apoi a rămaș nemișcat.
Caragiale nu ne-a mai răspuns la nici o întrebare ulterioară.

Am dus paharul la secțiunea PaPa :* și am fugit toți pe balcon să fumăm o țigară. Un timp nu ne-am vorbit, fiecare dintre noi se gândea ce ar putea să însemne ce ne-a spus spiritul.
Erau șase litere, pe care unul din noi le notase pe foaie pe măsură ce paharul se oprea deasupra lor. Cele șase litere formau un cuvânt, iar acest cuvânt era: PERETE
Evident, am cercetat pereții din toata casa, dar nimic special nu ne-a atras atenția: păianjenii erau la locul lor, varul căzut era în continuare căzut. Absolut nimic deosebit.

N-am mai stat mult până să plece fiecare pe la casa lui, lăsându-ne pe noi doi singuri acasă. Prietena mea s-a culcat, iar eu m-am așezat un pic la calculator, sa-mi verific profilul de facebook.

Pe WALL am găsit asta:

"Luke"? He's more like a "Dick" to me

De atunci dormim cu rândul. I-am avertizat și pe ceilalți. Dimensiunea spre care am făcut legătura stă deasupra noastră deschisă ca o gură uriașă. Caragiale pândește!