Șeful blocului cu cruci

- Unde e ?!?
Sprâncenele groase ale șefului se încruntară, unindu-se într-un V agresiv.
- Unde dracu e ăla bă, ne face să întârziem?

Mercedesul tocmai parca în curtea pietruita din spatele clădirii, porțile aurite închizându-se automat în spatele lui. Un discipol se repezi să deschidă ușa s-klass-ului, iar sfinția sa coborî cu greutate. Păși la fel de greoi spre intrarea în clădire, conștient de întreaga responsabilitate ce-i apăsa pe umeri.

Când intră în clădire ușile se deschiseră în fața lui singure, de fapt trase în lături de alți doi discipoli. Se îndreptă cu pași mici dar agresivi spre iconostas și deschise ușița aia mică lovind-o cu piciorul. Se uită după altar și îl văzu ascunzându-se acolo. Avea mâinile la urechi și se legăna înainte și înapoi, ca un aurolac de la Gara de Nord. Îl luă cu o mână de guler și cu cealaltă îl lovi dur peste ceafă: unde-ai umblat mă nenorocitule până acum, că deja s-a adunat lumea, deja suntem în întârziere. Treci încoace dobitocule...așa îl porcăia șeful, în timp ce îl îmbrâncea spre sala mare.

Intrară în sala mare, lăsând catapeteasma în spate și, încă îmbrâncindu-l pe individul care se poticnea și se împotrivea, tot cu mâinile la urechi, tot cu figura buimacă și tristă, se îndreptară spre șirul de scaune.

Invitații deja își făcusera apariția si cel târât de șef putu să-i vadă stând așezați:
- pe omul cu față buhăită și cucernică despre care se spunea că pictase pereții unei închisori, în fiecare celulă câte o scenă din viața mântuitorului Iisus, numit de catre deținuți Fra Ioangelico.
- pe idiotul cu rânjet pe față, datorită căruia toate mamele își închideau fiicele în casă. se zicea despre el că rătăcește călare pe străzi la amurg, cu pelerină neagră și pantofi albi și se însoară cu prima fată care-i iese în cale, dar numai pentru a divorța dimineața următoare.
- îi mai văzu pe marii dregători cu fețe porcine, despre care legenda povestea că timp de patru ani se transformă în moroi si umblă cheauni și morți de foame pe coridoarele palatului, sugând sânge.
- o văzu și pe femeia cu figură neroadă, în tinerețe una din atracțiile circului de stat, fiind singura persoană din lume care putea să vorbească către milioane de oameni fără să spună nimic

Șeful îl împinse brutal pe omuleț pe unicul scaun liber, cel central, cu aur și catifea, apoi își înălță glasul melodios:

"Și acum că și Dumnezeu este cu noi, să sfințim această minunată construcție, Doamneeee miluieeeeșteeee"

O poveste horror

Începe ca orice altă poveste horror. Sunt eu, omul banal din clasa medie, cu blugi și cămașă și freză dată, nu cu gel, cu ceară de păr, cu barbă nici lungă, nici d-aia de patru zile, o barbă sănătoasă.

Merg prin oraș, un oraș gri și cam trist dar altfel destul de sigur și neinteresant. Merg cu căștile în urechi ascultând formația aia de hipsteri, n-o știi, sunt cel mai mare și singurul fan.

Trec pe lângă oameni, clădiri, mașini, cobor la metrou. În cap am deja format în minte planul de fugă în cazul invaziei de zombies, adică morții vii, mâncătorii de carne, băutorii de sânge, purtătorii de mațe de om pe post de mărgele.

Ies de la metrou și merg spre palatul universul, haină neagră cu guler ridicat, pas rapid, figură serioasă, genul corporatist cu responsabilități. Deschid ușile cu mână sigură, fermă, de parcă mușchii ar fi de oțel, o încordare subtilă, o smucire ușoară, un gest grațios și gata, corpul meu se transferă în interiorul clădirii unde, de fapt, începe povestea horror. Părăsesc siguranța străzii unde doar morții vii ar fi o amenințare, dar nu cine știe ce, că-s lenți, și fără creier, și pătrund neinvitat și nesilit de nimeni în interiorul palatului.

În sală, două grupe de scaune, așezate în V, vedeți bine că două din laturile pentagramei sunt deja trase, orientate spre peretele alb și, în plus, proiectorul atârnă deasupra ca un baphomet ciung si chior.

Mă așez pe scaun cu fundul meu tăbăcit, mă las pe fesa dreaptă, apoi pe cea stângă, apoi, în sfârșit, răsuflu mulțumit. Gata, poate să înceapă.

Și partea horror începe.

Cursul de puericultură. 

Câte să fie? Vreo 15 cupluri: ea, mândră de burta ei umflată, el, mândru de burta ei umflată.

Fiecare cuplu trebuie să se prezinte și ai zice că e un lucru simplu, dar iată-i pe cei care cred că povestea vieții lor interesează și pe altcineva în afară de ei înșiși: terapii ale durerii, schimbări de paradigmă, de la cezariană la naștere naturală, de la sentimentele ei, la sentimentele lui, de la un el într-o ea, la o tortură pentru mine în sala palatului universul în cadrul primei lecții de puericultură. 

Apoi lecția începe cu adevărat prin vizionarea unor filme prezentând câteva nașteri. Nu una, nici două. Trei! Pot spune cu mâna pe inimă că de-acum mă pot uita fără jenă, ba chiar mâncând cu poftă o friptură raw, la cel mai hardcore torture-porn flick de pe lumea asta. Atât de imunizat sunt.

Dar să lasăm aspectele astea scabroase și să ne axăm pe tortura psihică. Imaginați-vă: o sală cu 15 femei însărcinate! Fiecare mai îngrijorată ca cealaltă, fiecare mai documentată si mai dă-te, că știu eu, doamne, copilul meu nu, niciodată și doctorul, las' că-i spun eu cum. fuck. this. shit.

Și omul care trecea pragul palatului cu capul sus, cu privirea curioasă, iese cu picioarele tremurând și speriat de-a binelea. 

Încă trei lecții.

Nesomn

Nu reușeam să dorm acum câteva nopți, mă întorceam, ba pe o parte, ba pe alta, mă întorceam mereu, ca obsesivul compulsiv la zăvor, ca soldatul la iubita de-acasă sau, într-un registru comic, de pildă, ca micul pe tigaie.
Simțeam așternutul transpirat și mototolit sub mine, trăgeam pătura doar ca s-o dau la loc deoparte, închideam ochii doar ca să-i deschid iar, ca și cum aș fi clipit prelung, aidoma fetelor de care mă tot îndrăgosteam în adolescență.

Pe geam se vedeau câteva stele și mă gândeam cum lumina a traversat miliarde de ani spațiul ca să-mi pătrundă mie prin cristalin, să străbată mecanismele minunate care alcătuiesc ochiul uman și să se oprească în retină, o stafie a unui lucru mort dinainte ca Pământul să existe. Mă gândeam că și eu voi fi mort în momentul în care privirea mea încă va traversa spațiul în căutarea acelui punct solid pe care nu-l va găsi niciodată.

Apoi gândurile au sărit aleator: mi-am amintit cum pe la 12 ani mă uitam în oglinda din baie și mă întrebam oare cum o să arat la 25 de ani, sau la 35 și acum, aproape la varsta asta mă uit iar în oglindă și mă întreb, oare de ce nu ne spune nimeni că viața trece prea repede?
Pe de altă parte, urmașii se vor uita la poze și filme cu noi, ne vor vedea așa cum pozam la douăzeci de ani, adica nepăsători și veseli și, probabil, nu vor ghici niciodată tristețea și nesiguranța care ne-au măcinat aproape tot timpul.

Mă zvârcoleam în continuare în pat, căutând ceva, nu știam ce, sau unde, daca un sentiment sau un gând, dacă în mine sau în afară. Îmi luam, de exemplu, soția în brațe, și simțeam căldura corpului ei reconfortanta. Apoi mă întorceam pe partea cealaltă și simțeam la fel de plăcut aerul rece.
Eram o medie a tuturor lucrurilor, nici bătrân, nici tânăr, nici gras, nici slab, nici frumos, nici urât. Nici nu dormeam, dar nici treaz complet nu eram. Îmi simțeam corpul apăsând patul și îmi spuneam da, uite, exist, apoi mă întrebam, cum pot să cred asta când știu că la un moment dat voi muri și nimic nu poate să mai fie după mine?

Și dacă ai putea opri timpul, ai face-o? Și dacă s-ar construi o mașină a timpului, ai vrea să te întorci înapoi?

Apoi am adormit și am uitat totul.

O balerină rusoaică

A mers cu pas ușor săltat spre pupa, a privit câteva momente apa de un albastru intens, dur, rece, neprimitor.

A simțit apa făcând contact cu ochii, o răceală neplăcută alunecând pe șira spinării, și-a simțit penisul retrăgându-se, apa închizându-se ca un capac de sicriu peste degetele de la picioare.

A dat din mâini, afundându-se, a clipit și a văzut plutind pe lângă el cadavrele de marinari, îmbuibate de apă, cu hainele putrezite și pielea străvezie. 

A văzut alunecând în adânc, sub el, silueta groaznică de ihtiozaur, a dat din mâini și a trecut pe lângă cuferele pline cu aur mayaș, plutind între ape.

A simțit cum plămânii i se micşorează, cum timpanele se afundă înăuntrul capului, conştient de apa apăsând deasupra lui, de vasele de sânge comprimându-se înainte de implozie.

A tras apă în piept și și-a simțit trupul inundat, exact în momentul în care aluneca pe lânga trirema cu vâslașii la locul lor, rămași numai schelete, cu mâinile încleștate pe lemnul putrezit al vâslelor.

S-a scufundat încă și mai mult, până în locul în care se odihneau vechii zei ai omenirii, cu carele de foc, pietrificați și ei, asemănători coralului mort.

S-a afundat lent în hăul negru și nesfârșit, în care pești plați ca niște fluturi își zbăteau aripile enorme și scabroase. 

A alunecat printre coloanele templelor scufundate cu mii de ani în urmă și a văzut semnele sculptate pe ziduri, îndrumând morții spre viața de apoi.

A mai văzut râul Styx curgând printre celelalte ape, apoi a trecut și de el, încă și mai departe, până când râul a rămas deasupra lui, ca o panglică șerpuitoare și neagră.

A înotat pe lângă silueta oribilă și amenințătoare a vaselor de război metalice, pline de bombe, s-a adâncit până când, cu plămânii zdrobiți, a văzut nisipul alb, ca o arenă, și fetița balerină învârtindu-se, tăind cu lejeritate apa cu membrele ei ascuțite, cu ochii larg deschiși privind în sus, spre tot ce a și e și va.

https://m.youtube.com/watch?v=A-Pkx37kYf4

La miting

Stăteam azi răsturnat în fotoliu, mi-era cald și simțeam transpirația curgând pe față, pe coaste, pe fese și în spatele genunchilor. Câinele dormea sforăind, câțiva metri mai incolo, culcat cu tot corpul pe o parte și limba atârnând moale pe parchet.
Ascultam niște muzică de pian, lentă, lentă, soarele intra blând pe fereastră,  prin ușa deschisă de la balcon se auzeau tot felul de păsări ciripind în  copaci, afară. Simțeam cum mi se lasă alene pleoapele și eram gata să pic în minunatul somn de sâmbătă după-amiază.

Și-atunci mi-am adus aminte și am sărit speriat. Ce faci?!? Într-o zi de o asemenea importanță vrei să dormi ca și cum n-ai avea nicio grijă pe lume?
Trezireaaa! Astăzi, în București, au loc trei manifestări importante: marșul leghebețeilor, marșul idioților și marea întâlnire a membrilor partidului comunist romun.
Cum să dormi într-un asemenea moment?

Auto impulsionat astfel, răcnind în sinea mea hai rew, hai că poți, come on!, precum un jucător de tenis  amator care se vrea profesionist, smashuind o minge în fileu, am plecat să iau pulsul de la fața locului.

Marșul leghebețeilor

Ăsta se anunța cel mai normal dintre toate, dar și dezamăgitor. Băi nene, nu e suficient că suntem coada Europei la tot, dar nici homosecsooalii noștri nu se compară cu ăia din statele mai dezvoltate.
Te uiți la ei, jeanși, tricouri, bărbi.
Te uiți la ele, freze scurte, ochelari, piticoate.
Nici măcar mișto nu poți face, practic e ca și cum ai fi la sediul oricărei corporații străine din București. Cui îi pasă?

Dezamăgit, nefiind nimic interesant de văzut aici, am pornit ușor spre cel de-al doilea marș, de fapt un contra-marș,

Marșul idioților

E rost de amuzament oriunde se adună 2+ proști să-și strige punctul de vedere, ceea ce în București înseamnă că mergi cu un zâmbet la modul rictus pe față tot timpul.

Marșul cretinilor a decurs în tiparele obișnuite, cele din fiecare an: idioți fiind, acești indivizi au nevoie de standarde clare de comportament, de reguli stricte după care să-și trăiască viața. Nu chestii complexe: atunci când nu le curge scuipatul din gură, urlă în gura mare doar despre familie, creștinism, naționalism. Chestiile uzuale. Dacă ai trimite un d-ăsta în evul mediu, nici nu și-ar da seama de diferență.
Abaterea de la aceste standarde introduce frică în viața prostului, așa că iese în stradă să se lupte pentru "convingerile sale".
Genul de oameni violenți și needucați, care se ft cu lumina stinsă.

Anul ăsta purtau un steag lung și tot felul de banere, în opinia lor să fii normal însemnând să îți spui părerea despre cine pe cine și cum are voie să atingă, în loc să te uiți la finala Roland Garros.
Acești apărători ai moravurilor te-ar băga la pușcărie și pentru o labă, dar dacă-i pui să-și dea cu părerea despre cum pot fi ajutați copiii maltratați în orfelinate, se uită la tine cu o privire tâmpă. Mai bine să stea acolo decât într-o familie, Doamne Ferește, de homesexuali.
Mai bine cu capul sub poala popii, că tot vorbim de copii abuzați. Ca întodeauna nelipsiți de la acest marș, niște popi cărau cruci și sfințeau capetele goale de-acolo.


Acestea fiind zise, am păstrat ce era mai bun la sfârșit, marșurile astea două sunt doar jocuri de copii, mici îmbrânceli în curtea școlii, ciondăneli benigne, pe lângă

MAREA ÎNTÂLNIRE A PARTIDULUI COMUNIST ROMÂN

Îmi pare rău, dar titlul de marșul idioților este deja luat. Dar, să fim sinceri, cu întâlnirea asta a membrilor partidului comunist român, IQ-ul populației din București, precum și media numărului de clase terminate, a scăzut simțitor, în timp ce media de vârstă a crescut dramatic.

O adunătură de oameni suferind de sindromul Stockholm s-a strâns  să slăvească acțiunile PCR.
Totuși, mi se pare jenant pentru partidul comunist român că a reușit să strângă doar atâția oameni.
Unde sunt jocurile și manifestațiile de altădată?
Unde e figura mărețului conducător desenată în mulțime?
Se răsucesc în mormânt comuniștii de altădată de amatorismul dat dovadă în seara asta.
Ca o sugestie, aș zice că o vizită de lucru și prietenie în Coreea de Nord ar putea fi utilă pentru a deprinde câteva practici de bun simț.

Apoi a venit liderul. Mii de oameni și-au ridicat brațele  la unison, mii de piepturi au început să strige. Nu era nevoie de bodyguarzi să-i deschidă calea, halena își făcea treaba de minune și oamenii se retrăgeau disperați.
Din păcate, niciun stomatolog nu era în mulțime.

Discursurile liderilor partidului comunist român  au început să exploateze fricile clasice ale omului cretinoid: frica de ocult, frica de schimbare și frica de faptul că cineva le ascultă telefonul.

Dați-mi o rachetă să plec pe Maaarteeee.....

Choose life

Alergam în parc azi, aleile erau libere, temperatura 18 grade, perfectă, pace-ul meu era la 5 min / km, de invidiat, transpiram cu moderație, respirația regulată, postura corectă, trezește-te măh băiatule, 28 de grade, abia te târăști, ești ud de parcă ai fi picat în lac, aleile sunt pline de oameni cu boraci needucați, o țigancă grasă țipă după un grup de tineri iar ăia țipă înapoi că făăăiii nu mai înjura că te zicem la poliția locală să-ți dea, hăhăhă, amendă, inima îți bate să-ți găurească cutia toracică, ca în Alien. Waweeee!!!

Cum să slăbești garantat

Când eram adolescent, fiind urât, cu coșuri, înalt, slab ca moartea, cu coastele ieșite în relief, cu pomeții împungînd, cu oasele curului vizibile prin piele, de zici că eram un schelet vârât într-un sac, iar sacul ăla o ruptură, nu ceva de calitate, rafie, nu louis vuitton, ziceam, fiind eu toate astea la un loc, evident, am crezut că o să rămân slab toată viața.

Așa că ce suprindere pe mine, 10 ani mai târziu, când, uitându-mă în oglindă, am văzut următoarele: un individ de 26 de ani, cu gușă, cu abdomenul atârnând, cu pielea de pe brațe atârnând și ea plină de grăsime, cu celulită pe pulpe și, în general, dezgustător.
Apoi m-am uitat la prietena mea, care nu făcuse încă operația cu laser pentru corectarea vederii, dar urma să o facă.
În acel moment am luat hotărârea măreață de a slăbi.

Am făcut această introducere ca să vă arăt că știu despre ce vorbesc, că sunt o persoana  cu experiență în acest domeniu.

Dar să trec la lucruri concrete. Cum să slăbești? Concret, fără bullshit, fără soluții minune.

Pasul I

Problema: Tipule, știu că-ți place mâncarea. E bună și utilă. Datorită ei, de exemplu, nu mori de foame și ai energie să te miști de colo colo. Dar faci o greșeală majoră în utilizarea acestui produs indispensabil: mănânci prea mult și prea prost. Cum să zic? Mănânci porții prea generoase. Cantitatea de mâncare pe care o ingerezi depășește necesarul tău zilnic. Te îndopi ca un porc.

Soluție: pe bune? Nu este evident? Mănâncă mai puțin și mai sănătos, dăăăăăh....

Pasul II

Problema: Man, numai dacă s-ar băga la Olimpiadă proba de stat în scaun de birou...
Numai dacă ai putea face sex stând doar pe spate, fără să te miști...
Sau dacă ai putea să scrii pe blog dictându-i lui Bixby (hahahahha, sa nu uit să fac mișto de Samsung), ca să nu-ți mai miști degetele.
Dacă ai fi suficient de deștept încât viața ta interioară să se petreacă la un asemenea nivel de profunzime, pe un asemenea plan de introspecție, încât mișcarea fizică a corpului să nu mai conteze...
Dar adevărul e că la Olimpiadă proba nu există, că atunci când faci sex trebuie să te miști și simți că inima îți sparge pieptul și sângele fuge de unde trebuie, că de fapt, ce introspecție man?, ce profunzime man?, când tu ești prost ca noaptea.

Soluție: ești serios sau nu? Și asta-i simplă: fă dracu' mișcare cât să consumi măcar caloriile de la Pasul I.

Băi, știu, e incredibil.
Este atât de simplu.
Doi pași și ai slăbit. Am rezumat  pentru tine în jumătate de pagină miile de articole scrise pe tema asta. Cu plăcere.


Disclaimer: sfaturile din acest articol s-ar putea să te facă incredibil de atrăgător. Folosește-le cu atenție, pe propria răspundere

Medieval

Vă mai aduceți aminte de mascota blogului, Kim? Este în continuare la fel de rău ca întodeauna, gata să facă bucățele orice moș sau babă din cei care nu strâng rahații după griveii, fetițele și bobiții lor.

Revenind, acum că v-ați adus aminte de el, deși este un câine, Kim a învățat incredibil de bine să se exprime: vrea să fie dus afară? Se duce la ușă și-ți face semn că are o treabă. Îi este foame? Se așează în fața farfuriei și stă acolo până înțelegi. Vrea să se joace? Ia o minge de tenis și nu se lasă până nu i-o arunci de colo colo. Deși un biet animal, Kim a învățat să se exprime în afara speciei sale, a învățat să comunice în afara granițelor limbajului, a depășit obstacole care ar putea părea insurmontabile.

Dar nu toate animalele sunt la fel.

Fără legatură, să nu credeți că e animal cine nu e, să nu-mi puneți cuvinte în gură, să nu mă băgați la pușcărie degeaba, deci fără legatură, primul ministru declara ieri: "Am toată încrederea că echipa care am venit vor găsi soluții și cred că, cu aceste soluții, veți rezolva o parte din problemele care le aveți". Virgulele îmi aparțin.

Vă dați seama unde suntem acum? Eu unul am crescut cu povestea conform căreia Mihail Kogălniceanu, prim-ministru al României, a învățat limba turcă în tren, în drum spre Istanbul.
Prim ministrul de acum al României vorbește ca ultimul măturător de pe stradă, iar dacă veți asculta întregul discurs veți vedea că, pe lângă greșelile gramaticale, nu există nici măcar un conținut, o idee, ceva. Un discurs găunos, greșit, degeaba. Cuvinte aruncate aleator și fără sens.

Dar nu mă mir. Dacă s-ar face un sondaj, s-ar vedea că majoritatea populației țării încă mai crede că soarele se învârte in jurul pământului. Țara noastră este un exponat unic în Europa de apucături medievale, cu superstiții, scuipat în sân, popi care-ți bat la ușă să-ți ude pereții, babe care se târăsc în patru labe să pupe icoane, oameni care se înjură și se împing să pună mâna pe schelete. Cred că suntem cel mai retrograd popor din Europa, cu idioți care manifestă împotriva unor filme pe la Muzeul Țăranului Român, cu alianțe pentru protejarea familiei neaoșă, violentă, needucată, românească, cu o capacitate de a accepta orice e nou sau diferit egală cu zero. Și zic de Europa pentru că în restul lumii nu știu, poate e la fel sau mai rău, dar am fost în Africa și în unele părți lumea e mult mai relaxată ca la noi sau cel mult pe-acolo.
România, unde când ajungi într-un sat, la țară, femei în vârstă îți pupă mâna deși tu ai 20 de ani, ești un mucos, un rahat de om, dar ești bărbat, ele femei, cam asta e România. România, unde 99% din bărbați n-au deschid niciodata ușa de la mașină nici măcar propriei soții, nu s-au ridicat niciodată în picioare când o femeie a intrat în încăperea în care se aflau. Unde sunt generații întregi care n-au citit niciodată o carte în afară de Moromeții și Ion, o țară a bădărăniei, a egoismului, a tu știi cine sunt eu?

Știu, ești ultimul rahat, ești un gunoi, ești un lache și un mache.

Așa că probabil românii merită să fie prim ministru cineva care face mai multe greșeli decât google translate atunci când deschide gura.

Agresivitate degeaba

Ca exercițiu de imaginație, să presupunem că ți-a murit cineva apropiat, că ai douăzeci de ani și o prietenă de-a ta, cu care te-ai culcat la beție, doar ce-a născut un copil nou nouț. Și apoi afli că persoana care a murit ți-a lasat o avere colosală și  mai afli că acea scârbă de copil de fapt nu-i al tău.

Ce se întamplă cu tine?
Evident, stările tale de spirit vor fluctua. E normal, super normal. Orice om trece prin stări diferite în funcție de contextul în care se află și de lucrurile care îl afecteaza.

Dar nu și doamna primar al capitalei.  Dacă e să judecăm după aparițiile de la radio și televizor, ea are o singură stare emoțională posibilă: Nervozitate! argghhhh!!!!

Serios, ați văzut-o vreodata vorbind altfel decât pe un ton supărat, agresiv?
Oamenii normali se mai enervează, mai ridică tonul. Dar n-am văzut pe nimeni până acum care sa fie într-o stare de nervozitate continuă. Sigur, îmi veți spune că mă înșel, că n-are cum să fie agresivă tot timpul, că e doar o mască, că să-ți expui deciziile cu ton răstit este principala armă împotriva contestării lor, îmi veți spune că violența e singurul mod de a ascunde că nu știi ce faci și că de fapt în viața personală e o dulceață emotivă, tricotând cu duioșie cerbi pe pulovere de iarnă.

Dar nu cred așa ceva, cred că doamna primar, cu experiența ei de cântăreață și vedetă de televiziune, înțelege totul la un nivel incredibil de superior, că are o viziune atât de complexă asupra a cum trebuie să stea lucrurile, încât unui om normal i-ar exploda capul doar dacă ar încerca să-și închipuie așa ceva.

Și cum poți să fii altfel decât nervos când ești atât de suprem de deștept și încerci să transmiți un mesaj care nu poate fi înțeles niciodată? Ăsta trebuie să fie motivul, nu îmi mai spuneți că doar încearcă să mascheze incompetența.

Durere si ipocrizie

Azi, ca de atatea ori, mergeam afara prin zapada. Eram incaltat cu  ghete de iarna, dar imi pusesem niste sosete cam subtiri. In concluzie, aveam picioarele inghetate.
In plus, aveam o durere de spate nasoala, de la plank-ul pe care l-am facut ieri. Si cainele nu voia sa mearga asa ca trebuia sa trag de el tot timpul.

Si cum mergeam eu asa, in starea asta de nenorocire, am trecut pe langa un mega image, iar la intrare era o femeie care cersea. Nu rezonez la cersetori, in mod normal. Dar, cum spuneam, ma aflam intr-o stare de disconfort destul de avansata care m-a facut sa ma gandesc: cum ar fi sa nu ma pot intoarce acasa sa-mi incalzesc picioarele? Cum ar fi sa nu ma pot intinde in pat peste cateva ore si sa-mi odihnesc spatele? Sa trebuiasca sa iti tarasti corpul de colo colo si sa nu vezi o scapare, o pauza, o portita de iesire dintr-o stare de durere continua.
Sa stai in frig si sa stii ca va iti va fi frig inca multe zile si nopti de aici incolo. Sa-ti fie foame si sa speri ca vei gasi ceva sa mananci in punga de gunoi aruncata mai incolo.

Treceam pe langa mega si am lasat-o pe femeia aia sa-mi prinda privirea, cu niste ochi goi si adanci cat un hau si o fata inghetata si incremenita intr-o singura expresie, de parca cutele erau trasate cu o lama fina, si-am simtit ca mi se taie picioarele, ca suntem atat de ipocriti incat n-ar trebui sa meritam sa existam, ca intr-adevar stam in bulele noastre, cu micile noastre probleme si pasiuni si dorinte si aspiratii, care ni se par totul in viata, dar care nu sunt nimic in comparatie cu durerea perpetua in care se tarasc unii oameni. Si am stiut inca de atunci ca peste putin timp n-o sa-mi aduc aminte ce am scris aici si voi continua sa visez la masini, la vacante, la case si voi uita niste ochi care pentru niste clipe m-au lasat sa vad lumea asa cum e ea, adica rece si nemiloasa si lipsita de dumnezeu pana in cel mai ascuns ungher al ei.
Voi uita ca prin niste ochi care nu erau ai mei mi-am vazut cum nu se poate mai bine micimea si ipocrizia.
Voi uita ca orice triumf sau satisfactie personala n-au cum sa acopere disperarea continua, profunda si inevitabila din afara bulelor in care traim. Ca societatea care permite asa ceva e ignoranta si satanica, adica alcatuita exact dupa chipul si asemanarea noastra.

Deprimant, stiu, asa e iarna.

Imaginatie lipsa (writer's block)

Zilele trecute ma plictiseam si, ca de obicei cand ma plictisesc, am inceput sa ma gandesc la cum era cand eram mai tanar  nitel. Introspectiv cum ma stiti, ma gandeam cat de mult m-am schimbat in ultimii 10 ani, daca m-am schimbat in vreun fel de fapt si, daca da, in bine sau in rau? Cine poate decide?
Cine poate sa se uite in oglinda si sa se analizeze cu sinceritate? Sa-si vada chelia si dintii galbeni sau alegerile gresite in viata? Cu siguranta nu eu, cu parul meu bogat si dintii mei super albi si alegerile mele in viata super perfecte.

Intrebandu-ma asta, mi-a fost greu sa-mi raspund, asa ca am deschis propriul blog, sa citesc niste lucruri de cand puricele se potcovea cu 99 de oca de fier si se arunca in cer asteptand sa se nasca kim, iar experienta mea de viata se marginea la incercarile disperate de a promova examenele de la politehnica.

Si daca un lucru mi-e clar acum, ca si atunci, e ca desi scriu abisal de prost, totusi obiectiv observ ca pe vremuri aveam imaginatie nu gluma. In putine alte locuri am intalnit atatea prostii debitate pe subiecte atat de variate si, pentru asta, bravo mie. Ma felicit. In acelasi timp, da-ma dracu.

Asta e principala schimbare si intrebare: ce s-a intamplat cu imaginatia mea? Mi-aduc si acum aminte procesul de scriere al unui articol pe blog acu' vreo 10 ani:
ma asezam la calculator
bagam chat cu prietena mea pe yahoo messenger
bagam un film
apoi in scarba deschideam blogger si scriam despre primul lucru care-mi trecea prin minte, scoala, religie, manele sau chestii atat de aleatoare incat pot fi folosite ca functii de random in criptografie. Fara sa sterg, fara sa ma gandesc prea mult.

Cum scriu acum un articol:
cred ca am o idee.
iau laptopul si deschid blogger
ma screm sa gasesc o propozitie de inceput
scriu propozita, apoi o sterg si o mai scriu de 3 ori in forme diferite.
apoi imi dau seama ca de fapt n-am nicio idee.

Asta e cel mai groaznic: sa incerci sa-ti imaginezi ceva si sa dai de gol. De nimic. Blank. Tabula rasa.
Sa ti se blocheze creierul la intamplarile insignifiante de zi cu zi dar sa nu poti sa tragi o concluzie din ele. Sa-ti spui, pai bine ma, eu obisnuiam sa scriu despre lucruri care ma afectau, acuma nu ma mai afecteaza nimic?  Sau doar nu mai pot sa exprim asta?

Apoi sa inchizi fara sa fi scris nimic si sa-ti vezi de activitatile tale banale si de viata in care pare ca nu se mai intampla nimic interesant.

Metrou

Sunt in ultimul metrou spre brancoveanu, frate cum trec anii, parca ieri alaltaieri eram tot aici si mergeam spre prietena mea si abia asteptam sa ajung si acum, zece ani mai tarziu, multe beri mai tarziu in noapte, abia astept sa ajung si nu s-a schimbat nimic, doar doua cercuri de aur si mai putina energie, vom adormi in loc sa ne culcam si e ok, nimic altceva nu conteaza.

Filozofie in miez de noapte (part II)

La fel ca voi și eu mă mir de faptul că, deși a trecut un an de la marile proteste din Ianuarie 2017, deși opinia publică e din ce în ce mai inflamată pe tema modificărilor legilor justiției și a altor chestii, ei bine, în ciuda acestor lucruri, blogul meu preferat, adică ăsta de aici, a tăcut mâlc mâlcuț, n-a zis nimica nimicuța, o idee, un panseu, o mică bulă amuzantă. Nimic.

Ei bine, am fost ocupat. Dar până aici. Până azi. Acum nu mai sunt ocupat. Deci iată.

Dar n-o să încep cum începe toată lumea, cu ideea că la ce să te aștepți dacă pui justiția la mâna unui țărănete nespălat pe dinți și infractor, decât la faptul că o va modifica astfel încât să se transforme miraculos și irefutabil într-un țarănete nespălat pe dinți și curat ca lacrima la cazier. Ei bine, n-o să încep așa, că mie îmi plac lucrurile complicate și filozofia, nu chestiile evidente.

Așa că voi începe de la miezul problemei, care de fapt este rădăcina ei, a problemei, dar de fapt și de fapt doar are o mică legatură cu ea (cu problema, pentru ultima oară). Pentru că de când există filozofia de blog, ea n-a avut niciodată corespondență în viața reală, reprezentând doar încercări triste și puerile ale unor bărboși triști (blogeri) de a părea interesanți, relevanți și culți.

Rădăcina și, în același timp, miezul problemei, o reprezintă votul. Oricine se uită la televizor îi vede pe ăștia votați, parlamentari și alți politicieni: băi nene, nu pot să răspundă la întrebări simple, să lege două cuvinte între ele. Parcă ar fi toți fotbaliști de performanță, numai că nu au nici măcar scuza asta. Răspunsurile lor la întrebări sunt de fapt o serie de mârâituri, amenințări, ofuscări sau, dacă se simt bazați pe subiect, atunci se pornesc într-un discurs prolix cu argumente circulare sau pur și simplu puerile, totul condimentat cu fețe de copii prinși cu tema nefăcută.

Și astfel ajungem la întrebarea cheie: cine dracu îi votează pe ăștia? Cum ajung ei din țărăneți inculți care nu pot lega două vorbe, la cârma țării? Cum?

Pentru a putea răspunde la această întrebare, trebuie să apelez și la mâna stângă (până aici am tastat doar cu dreapta, că stânga era ocupată cu un pahar de vin. hâc man, hâc).

Bun, cu ambele mâini în acțiune, iată care e problema: există un deosebit de grav conflict între generații. Gata, am spus-o. Mâna stângă, înapoi la paharul cu vin. Așa.

Ce vreau să spun prin conflict de generații? Că asta e veche de când lumea: ăia mai tineri se cred mai șmecheri decât ăia mai bătrâni și vițăvercea. Și e adevarat, doar că de data asta e mai grav, ohoo, mult mai grav. În toată istoria omenirii, este pentru prima oară când generația aia de adulți mai noi (adică generația de dupa 85-90, ca să zic așa) se ocupă cu lucuri care depășesc puterea de înțelegere a generațiilor mai vechi. Ca să fiu mai exact, preocupările generației mai noi se învârt în jurul unor medii virtuale:
vrei să vorbesti cu cineva? virtual, de cele mai multe ori folosești IM în loc să suni sau să vorbești față în față.
vrei să vezi ce mai face un prieten? virtual, te duci pe facebook  și te uiți la poze, în loc să-l chemi la o bere cinstită
vrei să îți iei o mașină nouă? pai are Android auto, system infotainment și 100 de tablete pt locurile din spate? nu are? cum adică doar merge de colo colo, man, in ce lume trăiești man?

Toate preocupările noii generații se învârt în jurul unor medii virtuale pe care generațiile de vârsta 3-a e imposibil să le înțeleagă. Cum poate explica un programator de treiș'de ani bunicilor cu ce se ocupă el la serviciu? Sau un Network Architect? Sau un DB Admin? Ce face ăsta, taie chitanțe sau ce?
Sau cum poate explica că dă echivalentul unei pensii foarte consistente pe o placă video pentru că nu merge nu știu ce joc 4K.
Sau că aleargă ca un nebun prin parc cu ochii beliți în telefon după pokemoni?
Sau ca banii acum se genereaza prin probleme matematice si se numesc cryptomonede.

Apoi este limba engleză. Bro, orice looser speakuieste acuma numa în romgleză. Like, cuvintele românești nu mai acoperă situațiile și emoțiile curente. Like, e greu să fii cool dacă zici e grozav în loc de cool. Like, fucking shit man, cred că-i enough.

Cred că progresul tehnologic face cumva imposibilă comunicarea între generații pe mai multe paliere, paliere care, în multe cazuri, reprezintă o bucată importantă din viața ăstora mai tineri.

Dar ce legătură are asta cu votul, aud o întrebare de acolo din spate? Good question, dar nu mai știu dacă are vreo legătură, când m-am gândit inițial la articol părea sa aibă sens. Că ăștia mai bătrâni se orienteaza către lucrurile cu care-s obișnuiți, că schimbarea de fapt nu aduce lucruri bune atunci când nu poți ține pasul cu lucrurile care se schimbă, că un prezent mizer dar controlabil pare de preferat unui viitor mai bun, dar complet incert și de necontrolat. Mă gândeam că ne separă obstacole care-s din ce în ce mai greu de trecut, că o să îmbătrânim, că la rândul nostru nu vom putea ține pasul cu felul de a fi al copiilor noștri și că, într-un final, vom muri tot mai singuri și neînțeleși.

Dar așa sunt eu, optimist.

În spatele meu la coadă la Poșta două babe vorbeau: "bine măcar că ne luăm banii în mână aici, nu ne dau pe carduri d-ălea cu cip șase șase șase, dă-mă dreacu..."

Tacere

M-am trezit dar inca era intuneric afara. Telefonul de pe noptiera arata ora 4am. L-am ridicat si am pornit ecranul cu luminozitatea la minim. Aveam cel putin 5 emailuri, toate reclame pentru diferite produse. Nu ma interesa nici unul.
Mi-am intins picioarele pana au iesit din patura. Le-am tras repede inapoi, reci, dureroase, urate. Am intins mana pe partea stanga a patului, apoi am intors capul intr-acolo. Ochii mi s-au umezit.
Mi-am intors privirea la telefon si am verificat lista apelurilor. Ultimul fusese cu o saptamana in urma, un apel format din greseala.

Stateam impresurat de intuneric si ma simteam coplesit de singuratate si trecerea anilor si de locul gol de langa mine.

Eram singur. Ma uitam pe ecranul telefonului si ei se miscau acolo.
Alergau in parc dupa veverite.
Se bronzau pe plaja.
Ma strigau pe nume.
Pielea si dintii le straluceau.

Tot ce mai ramasese din noi era stocat pe un server, undeva in lume, era un flux de biti livrati intr-o anumita ordine ochilor mei din ce in ce mai umezi.

Mi-am tras picioarele sub patura, dar odata cu ele s-a strecurat si ceva rece, negru, care m-a acoperit ca o masca de ceara. Il simteam lipicios si mulat pe pielea care atarna sub barbie, pe burta si partea interioara a bratelor.

M-am dat jos din pat si am aprins lumina. Am vazut o umbra in fata usii si am auzit un horcait. Dar cainele era mort de zeci de ani.
Am tras pantalonii pe mine. M-am chinuit sa imi pun sosete cu sangele bolborosind spre cap, spre ochii deja injectati. Am iesit afara. In scara blocului o femeie statea si se uita la panoul de intretinere. M-am oprit langa ea. Era cam ciudata si, in momentul in care am vrut sa-i pun mana pe umar, mana mea a trecut prin aer fara sa se opreasca.

Am iesit din scara exact in momentul in care soarele dadea sa apara. Era o anumita roseata in aer care facea ca sirul de stafii ce treceau pe langa mine sa para aproape oameni aievea. Erau cu totii oameni nascuti inaintea trecerii la noul mileniu.