Ziua III
Trec repede peste primele obiective ale zilei, adică Aya Sophia, Blue Mosque, Hipodromul și Cisterna Basilică. Sigur, sunt impresionante, sunt deosebite, așadar obligatoriu de vizitat.
Dar nu vreau să mă axez pe atracțiile turistice, mai degrabă am discuta un pic despre societatea turcă.
Cât timp am stat acolo, ne-am întrebat cum funcționează statul turc. De unde ia banii necesari cheltuielilor administrative? Cine-i dă lui bani să iasă în oraș atunci când vine Siria, de exemplu, și întreabă: mama lu' Turcia, o lăsați pe Turcia să iasă afară?
Ne-am întrebat toate astea pentru că nicăieri pe unde am călătorit până acum nu am întâlnit un asemenea grad de evaziune fiscală. Practic n-am văzut o casă de marcat în niciun magazin și n-am văzut nimic care să semene măcar a bon.
De exemplu, la hotel am cerut în mod explicit chitanța fără măcar să tulburăm zâmbetul prietenos al recepționerului, care ne-a dat o carte de vizită pe care a pus ștampilă și a scris suma achitată. Practic ai șanse mai mari să primești chitanță pe-o străduță lăturalnică de la Gara de Nord.
Toate piețele sunt pline de tarabagii, doar că nici măcar tarabe nu au. Marfa e întinsă pe pături, pe jos, pe trotuare, pe stradă, e haos și aglomerație teribilă.
Oamenii: dacă te duci pe lângă vreo moscheie atunci când țipă muezinul, vezi la fântânile moscheii o grămadă de turculeți în timpul abluțiunii, adică spalându-se pe picioare și pe gât. Totuși, n-am întalnit nicăieri atâția oameni mirosind a transpirație ca pe străzile Istanbulului.
Iar majoritatea tinerilor se îmbracă și se dau cu gel ca ultimii cocalari de pe la noi. Si sunt insistenți, foarte insistenți.
Cu asta în minte, închipuiți-va cum stam pe bancă în parcul hipodromului. La noi vine un turc smecheraș, din ăla care face ghetele. Eu îmi retrag picioarele nepoliticos. Oana nu și le retrage. Oricum, suntem prea obosiți pentru a ne ridica să plecăm.
Turcul nu ne scoate din my brother, friend, free, it's free for you, all free, hagi și popescu, în timp ce mesterește la ghete.Apoi termină și întreabă:
"How will you pay? Euro, lira?"
"Really, wasn't it for free?" (nu mă așteptam dar oricum)
"No, no. Only brush is free, cream costs money"
"You don't say. Ok...Here's two liras. Buy something nice for yourself :P"
"What? What? Turkish customers pay 25 liras. You are a tourists, for you is 50 liras"
"Still, I'll only give you these two liras"
Ochii turcului se bulbucă, probabil începe să realizeze marea greșeală: românii nu sunt suedezi sau germani sau whatever. Românii sunt români. Se impacientează
"What? Two? Fuck your two liras"
"Well...ok, but not in public please."
"You give me euro, paper money"
" I don't have the monopoly game with me..."
"Give me 10"
"No, two"
"Five"
"Two"
"That's toilet money, fuck your two lira"
"Listen, if you don't want them, then you'll not get anything" (mă prefac că bag banii la loc în buzunar)
"God damn you" (de fapt o înjurătură în turcă).
Mana turcului se întinde ca o gheară și smulge banii, apoi se îndepărtează bodogănind.
Sincer să fiu, mi-e lene să continui și cu ziua 4. Am terminat și ironiile pe tema asta. Cât pot să fac mișto de turci, în condițiile în care oricum mi-a plăcut foarte mult acolo? În ziua 4 am plecat. La sosire în Otopeni n-am luat un taxi din ăla nesimțit de la intrare, am dat pur si simplu comanda de un taxi, care a venit la 30 de metri de intrarea în aeroport.
Pot concluziona:
multe obiective, priveliști spectaculoase, atmosfera orientala, aglomerație, mâncare bună, prețuri rezonabile, femei urâte sau din care se văd doar ochii. Și toate astea doar la o oră de zbor distanță
marți, 20 noiembrie 2012
duminică, 18 noiembrie 2012
Taxi, taksi
Adineauri, in timp ce ma indreptam spre casa cu masina, am intalnit mai multe tipuri de taxiuri. Pe de o parte, sunt taximetristii care merg tare si schimba banda fara sa semnalizeze. Pe de alta parte sunt cei care merg incet si schimba banda fara sa semnalizeze. Aceste doua categorii converg in cea a taximetristului care blocheaza banda ca sa stea pe avarii. Observati ca sunt niste reguli destul de simple pe care taximetristii le incalca.
Orice om care practica o meserie, in timp, odata cu experienta acumulata, se pricepe din ce in ce mai bine la activitatea respectiva. Mai putin taximetristii. De ce? Evident, este un singur raspuns probabil: pt ca sunt extraordinari de prosti.
Orice om care practica o meserie, in timp, odata cu experienta acumulata, se pricepe din ce in ce mai bine la activitatea respectiva. Mai putin taximetristii. De ce? Evident, este un singur raspuns probabil: pt ca sunt extraordinari de prosti.
miercuri, 14 noiembrie 2012
Patru zile in Istanbul (II)
Ziua II-a
Ne trezim mai dimineață decât ne-am fi așteptat. Coborâm la restaurantul hotelului plini de speranță. Bufetul nu e bogat, dar reușim să mâncăm suficient. Nimic de comentat. Poate doar că în sucul de portocale am simțit gust de portocale, dar numai așa, ca o părere, nimic grav.
Dolmabahce
Plecăm spre palatul Dolmabahce. Tramvaiul in Istanbul este, probabil, cel mai bun mijloc de deplasare. Și cu mașina e ok, dacă îți place sa lovești pietoni care traverseaza neregulamentar. Din păcate noi n-avem mașina aici, așa că oftăm și luăm tramvaiul.
La Dolmabahce e coadă, sunt câteva grupuri de japonezi care așteaptă să intre. Formăm și noi un grup cu alți câțiva indivizi solitari, neprietenoși, care umblă de capul lor prin lume.
Ne dau papuci de plastic, sa nu atingem cu tenișii nostri prăfuiți coridoarele pe care s-a plimbat Ataturk. Avem însă posibilitatea să patinăm puțin pe podele de marmură.
Grupul nostru intră în palat, după ce suntem atenționați că nu avem voie să facem poze. Sunt obedient, nu mă ating de aparatul foto până la final, când fac totuși o poza, de amintire. O femeie de vreo patruzeci de ani, din Spania, e mult mai hardcore. Și-a dezvoltat un sistem: scoate capacul de la obiectiv, porneste aparatul, se face ca tușește exact în momentul în care apasă pe declanșator, astfel încât să acopere sunetul oglinzii care se deplaseaza. Închide aparatul și pune capacul la loc. Peste alți cinci metri scoate iar capacul, iar tușește, iar îl acoperă. Sistemul nu prea funcționează, a fost avertizată de trei ori că nu are voie să foloseasca aparatul foto. Este evident faptul că fotografiile respective nu pot să aibă o calitate prea bună. Și dacă faci poze uitându-te prin viewfinder și tot îți ies de o calitate mediocră în lumina slabă și pe culoarele pline de turiști. Dar ideea nu e să faci poze. Ideea e să încalci regula. Sigur, și regulile astea sunt de mai multe feluri: unele sunt pentru a fi încălcate de oameni deștepți (obțin un beneficiu în urma faptului) și altele pentru oameni proști (de exemplu, cei care obțin toate pozele nefocusate, prost încadrate și, pe deasupra, cu degetul meu mijlociu în prin plan).
Dolmabahce este destul de impresionant, vedem niște candelabre imense, dormitorul lui Ataturk, biblioteca lui Ataturk, sala de ședințe, ba chiar și wc-ul turcesc al lui Ataturk. Mai vedem haremul sultanului, păunii din grădină și Bosforul.
Buyukada
Din apropierea lui Dolmabahce luăm un feribot până la insura prințeselor, Buyukada. Stăm destul de înghesuiți, feribotul are fix atâția colaci și bărci de salvare câte avea și Titanic: prea puține. Mă sfătuiesc cu Oana, care nu știe să înoate:
"Când ajungem în apă stai lângă mine și mă strângi bine de gât, eventual îmi imobilizezi brațele, astfel încât să nu pot înota. Scoți un briceag și îmi faci repede o crestătură pe picior, pentru ca eventualii rechini să fie atrași de mine, nu de tine. În tot acest timp mă rogi (frumos) să țin rucsacul deasupra capului astfel încât să nu se ude aparatul foto și actele. Te superi dacă nu reușesc și nu mai vorbești cu mine".
Numai sosirea pe insulă mă oprește din sfaturi. Buyukada miroase. Buyukada miroase al dracu de tare. Buyukada miroase al dracu de tare a cal și a bălegar. Să fie de la sutele de căruțe care plimbă turiștii grași de colo colo? Probabil.
Urcăm obosiți spre un vârf și vedem asta:
Mai admirăm casele de lemn cu pisicile aferente:
Este ora 17 și prindem la fix feribotul de întoarcere. Două ore mai târziu intrăm în port, unul din noi cu rău de mare (a stat în cabină), celălalt înghețat mort (am stat pe punte). Până mâncăm se face ora 20:30, dar hotărâm că nu ne-am maltratat suficient picioarele, așa că decidem să vedem și moscheia Suleymaniye.
E întuneric și o pornim pe niște străduțe dubioase și pustii, cu clădiri dărăpănate și un turc mustăcios mergând în același ritm cu noi, în spatele nostru. Ne afundăm din ce în ce mai mult într-o zonă care seamănă destul cu Ferentariul nostru, presupun, că n-am fost niciodată în Ferentari noaptea. De exemplu:
Observați că cineva a scris deasupra porții, cu vopsea albă, Suleymaniye, la fel ca în celebra fotografie a podului îmbrățișărilor. În fine, reușim să ajungem cu bine, intrăm în moscheie, ne odihnim puțin pe covoarele dinăuntru apoi ne dau afară că e ora închiderii. Mai dăm un tur rapid de moscheie, constatând cât de imensă este, facem niște poze și reușim să părăsim incinta înainte de a se închide porțile.
Când ajungem la hotel, tragem singura concluzie care putea fi trasă (n-o mai știu).
Ne trezim mai dimineață decât ne-am fi așteptat. Coborâm la restaurantul hotelului plini de speranță. Bufetul nu e bogat, dar reușim să mâncăm suficient. Nimic de comentat. Poate doar că în sucul de portocale am simțit gust de portocale, dar numai așa, ca o părere, nimic grav.
Dolmabahce
Plecăm spre palatul Dolmabahce. Tramvaiul in Istanbul este, probabil, cel mai bun mijloc de deplasare. Și cu mașina e ok, dacă îți place sa lovești pietoni care traverseaza neregulamentar. Din păcate noi n-avem mașina aici, așa că oftăm și luăm tramvaiul.
La Dolmabahce e coadă, sunt câteva grupuri de japonezi care așteaptă să intre. Formăm și noi un grup cu alți câțiva indivizi solitari, neprietenoși, care umblă de capul lor prin lume.
Ne dau papuci de plastic, sa nu atingem cu tenișii nostri prăfuiți coridoarele pe care s-a plimbat Ataturk. Avem însă posibilitatea să patinăm puțin pe podele de marmură.
 |
| Weeeeeee!!! |
Dolmabahce este destul de impresionant, vedem niște candelabre imense, dormitorul lui Ataturk, biblioteca lui Ataturk, sala de ședințe, ba chiar și wc-ul turcesc al lui Ataturk. Mai vedem haremul sultanului, păunii din grădină și Bosforul.
Buyukada
Din apropierea lui Dolmabahce luăm un feribot până la insura prințeselor, Buyukada. Stăm destul de înghesuiți, feribotul are fix atâția colaci și bărci de salvare câte avea și Titanic: prea puține. Mă sfătuiesc cu Oana, care nu știe să înoate:
"Când ajungem în apă stai lângă mine și mă strângi bine de gât, eventual îmi imobilizezi brațele, astfel încât să nu pot înota. Scoți un briceag și îmi faci repede o crestătură pe picior, pentru ca eventualii rechini să fie atrași de mine, nu de tine. În tot acest timp mă rogi (frumos) să țin rucsacul deasupra capului astfel încât să nu se ude aparatul foto și actele. Te superi dacă nu reușesc și nu mai vorbești cu mine".
Numai sosirea pe insulă mă oprește din sfaturi. Buyukada miroase. Buyukada miroase al dracu de tare. Buyukada miroase al dracu de tare a cal și a bălegar. Să fie de la sutele de căruțe care plimbă turiștii grași de colo colo? Probabil.
Urcăm obosiți spre un vârf și vedem asta:
Mai admirăm casele de lemn cu pisicile aferente:
 |
| Die, human..uhh, i mean: cehenneme gidersin |
Este ora 17 și prindem la fix feribotul de întoarcere. Două ore mai târziu intrăm în port, unul din noi cu rău de mare (a stat în cabină), celălalt înghețat mort (am stat pe punte). Până mâncăm se face ora 20:30, dar hotărâm că nu ne-am maltratat suficient picioarele, așa că decidem să vedem și moscheia Suleymaniye.
E întuneric și o pornim pe niște străduțe dubioase și pustii, cu clădiri dărăpănate și un turc mustăcios mergând în același ritm cu noi, în spatele nostru. Ne afundăm din ce în ce mai mult într-o zonă care seamănă destul cu Ferentariul nostru, presupun, că n-am fost niciodată în Ferentari noaptea. De exemplu:
Observați că cineva a scris deasupra porții, cu vopsea albă, Suleymaniye, la fel ca în celebra fotografie a podului îmbrățișărilor. În fine, reușim să ajungem cu bine, intrăm în moscheie, ne odihnim puțin pe covoarele dinăuntru apoi ne dau afară că e ora închiderii. Mai dăm un tur rapid de moscheie, constatând cât de imensă este, facem niște poze și reușim să părăsim incinta înainte de a se închide porțile.
Când ajungem la hotel, tragem singura concluzie care putea fi trasă (n-o mai știu).
duminică, 11 noiembrie 2012
Patru zile in Istanbul (I)
Ziua 1
Ne trezim dimineață, dar nu suficient de dimineață. Așa că plecăm fără să mâncăm, fără să bem cafea și cu o frică de moarte că am uitat ceva (am uitat să închidem geamurile, să stingem lumina și să încuiem ușa).
Ne întoarcem și închidem geamurile, lumina și ușa, apoi ne urcăm în mașină și plecăm spre aeroport. De fapt, doar direcția este spre aeroport, că altfel ne îndreptăm spre o parcare de dinainte de aeroport, ca orice români obișnuiți. Acolo lăsăm mașina și luăm un taxi. Taxiul ne lasă în fața aeroportului, la un preț modic de 22 de lei.
Suntem la check-in. Trec prin detectorul de metal. Mai trec o data prin detectorul de metal, fără curea. Mai trec o data fără telefonul mobil. Sunt curat ca lacrima. Acum avem de asteptat 1h jumate pentru că am sosit prea devreme. Entuziasmul este la maxim.
În aeronava Tarom se servesc sandwich-uri si, la alegere, apă sau suc. Nu ne e foame, dar sunt gratis, așa că în noi se duce o luptă interioară dacă să le mâncăm sau nu. Le mâncăm până la urmă, ca toată lumea și terminăm la fix, pentru că urmeaza sa aterizăm. Aterizăm. Și turcii, ca și românii sunt impulsivi și grăbiți. Toată lumea se îngrămădește pe culoarul de ieșire. Hai și noi, ia-ți bagajul, stai, haina întâi, vezi că e cald, o să mori de cald, hai că n-o să mor, hai să ieșim, stai așa, centura, ok.
Aeroportul e semnalizat bine. Târâi cele 29,9 kg de haine, din care 2 ale mele, spre metrou. Metroul ne duce la tramvai. Tramvaiul ne duce 14 stații până în orașul vechi. Harta ne duce în fața hotelului. Intrăm în hotel.
Romania? Thank you sir! Thank you! Thank you! Entuziasmul recepționerului este dubios. Ne uităm sceptici cu ochii îngustați, apoi ne explică: CFR draw with Galatasaray. Fenerbahce the best!
Ahaaaa. Yes, I like Fenerbahce (banuiesc ca este o echipă de fotbal, nu?). It's my favourite team: Hagi, Popescu, right? Incerc să vorbesc aceeași limbă, dar nu iese. Și ochii recepționerului se îngustează.
Plecăm în cameră.
Camera, mică. Camera, cu un view frumos. Camera, ok. Camera, foto? Camera! Unde e!?!? Ah, uite-o pe pat. Scuzati, de când am lăsat D60-ul pe o bancă din Italia, am tot timpul astfel de mini-atacuri de cord.
Ne acomodăm, ne schimbăm, apoi ieșim la plimbare. Este ora 11:30. Încă nu avem idee că ne vom întoarce peste 11 ore înapoi. Picioarele noastre sunt în formă maximă.
Topkapi
Până la palat, observăm un singur lucru: pisici! Pisici peste tot! Cele mai blânde, blănoase și numeroase pisici din lume, de-ar fi crăpat penița lui Creangă scriind cum crăpau mii de mâțe jucându-se cu mii de turiști încântați.
Intrăm în palat și vedem destul de multe chestii marfă, din care mi-au rămas în minte: terasa către Bosfor (pentru văzut Bosforul), Dagger of Topkapi (pentru întins unt pe pâine), Pavilionul circumciziilor (pentru circumcis penisuri necircumcise), fântânile interioare (apă curgând pentru cei neduși la toaletă), sabia lui Ștefan cel Mare (a fugit un turc cu ea în spate) și Nikon-ul D800 al unui turist japonez.
Podul Galata/Turnul Galata
Plecăm de la Topkapi, încântați. Ne îndreptăm, deși noi o știm doar vag, după hartă, spre podul Galata. Ne este foame. La pod e cea mai mare țigănie văzută vreodată. Zeci de turci dau cu undița după pește. Peștele prins este imediat eviscerat și trântit pe grătare. Grătarele sunt trântite în jumătăți de pâine. Jumătățile de pâine în mâinile a zeci de turci și în mâinile noastre întinse, contra a 5 lire bucata. Destul de bun sandwich-ul cu pește prins din Bosfor.
Urcăm pe niște străzi înguste și pline de magazine cu suveniruri și ajungem la turnul Galata. Turnul nu este înconjurat de niciun gard de protectie. Turnul este însă înconjurat de turiști, o coadă imensă de turiști. Decidem că nu vrem să stăm să așteptăm așa că plecăm mai departe.
Urmeaza înghețată, rahat, treptele unei biserici, iar rahat (nu se rupe al dracu), oboseală maximă, iar turnul Galata, coadă acceptabilă, hai să stăm la coadă, hai, ajungem sus, priveliște marfă mișto, 360 de grade de priveliște superbă, apoi coborâm un etaj, bem cafea, bem ceai, privim pe geam la priveliștea la fel de superbă, doar că e cu un etaj mai jos și e cu geam nu în aer liber și avem o cafea în față, care e la fel ca aia de-o facem noi pe aragaz, doar că e turcească, foarte mică și costă 10 lire.
Suntem morti, morti de oboseală. Mergem spre hotel. În drum mai vedem New Mosque și ceva magazine de mirodenii. Pa, pa. Pe mâine.
Ne trezim dimineață, dar nu suficient de dimineață. Așa că plecăm fără să mâncăm, fără să bem cafea și cu o frică de moarte că am uitat ceva (am uitat să închidem geamurile, să stingem lumina și să încuiem ușa).
Ne întoarcem și închidem geamurile, lumina și ușa, apoi ne urcăm în mașină și plecăm spre aeroport. De fapt, doar direcția este spre aeroport, că altfel ne îndreptăm spre o parcare de dinainte de aeroport, ca orice români obișnuiți. Acolo lăsăm mașina și luăm un taxi. Taxiul ne lasă în fața aeroportului, la un preț modic de 22 de lei.
Suntem la check-in. Trec prin detectorul de metal. Mai trec o data prin detectorul de metal, fără curea. Mai trec o data fără telefonul mobil. Sunt curat ca lacrima. Acum avem de asteptat 1h jumate pentru că am sosit prea devreme. Entuziasmul este la maxim.
În aeronava Tarom se servesc sandwich-uri si, la alegere, apă sau suc. Nu ne e foame, dar sunt gratis, așa că în noi se duce o luptă interioară dacă să le mâncăm sau nu. Le mâncăm până la urmă, ca toată lumea și terminăm la fix, pentru că urmeaza sa aterizăm. Aterizăm. Și turcii, ca și românii sunt impulsivi și grăbiți. Toată lumea se îngrămădește pe culoarul de ieșire. Hai și noi, ia-ți bagajul, stai, haina întâi, vezi că e cald, o să mori de cald, hai că n-o să mor, hai să ieșim, stai așa, centura, ok.
Aeroportul e semnalizat bine. Târâi cele 29,9 kg de haine, din care 2 ale mele, spre metrou. Metroul ne duce la tramvai. Tramvaiul ne duce 14 stații până în orașul vechi. Harta ne duce în fața hotelului. Intrăm în hotel.
Romania? Thank you sir! Thank you! Thank you! Entuziasmul recepționerului este dubios. Ne uităm sceptici cu ochii îngustați, apoi ne explică: CFR draw with Galatasaray. Fenerbahce the best!
Ahaaaa. Yes, I like Fenerbahce (banuiesc ca este o echipă de fotbal, nu?). It's my favourite team: Hagi, Popescu, right? Incerc să vorbesc aceeași limbă, dar nu iese. Și ochii recepționerului se îngustează.
Plecăm în cameră.
Camera, mică. Camera, cu un view frumos. Camera, ok. Camera, foto? Camera! Unde e!?!? Ah, uite-o pe pat. Scuzati, de când am lăsat D60-ul pe o bancă din Italia, am tot timpul astfel de mini-atacuri de cord.
Ne acomodăm, ne schimbăm, apoi ieșim la plimbare. Este ora 11:30. Încă nu avem idee că ne vom întoarce peste 11 ore înapoi. Picioarele noastre sunt în formă maximă.
Topkapi
Până la palat, observăm un singur lucru: pisici! Pisici peste tot! Cele mai blânde, blănoase și numeroase pisici din lume, de-ar fi crăpat penița lui Creangă scriind cum crăpau mii de mâțe jucându-se cu mii de turiști încântați.
Intrăm în palat și vedem destul de multe chestii marfă, din care mi-au rămas în minte: terasa către Bosfor (pentru văzut Bosforul), Dagger of Topkapi (pentru întins unt pe pâine), Pavilionul circumciziilor (pentru circumcis penisuri necircumcise), fântânile interioare (apă curgând pentru cei neduși la toaletă), sabia lui Ștefan cel Mare (a fugit un turc cu ea în spate) și Nikon-ul D800 al unui turist japonez.
Podul Galata/Turnul Galata
Plecăm de la Topkapi, încântați. Ne îndreptăm, deși noi o știm doar vag, după hartă, spre podul Galata. Ne este foame. La pod e cea mai mare țigănie văzută vreodată. Zeci de turci dau cu undița după pește. Peștele prins este imediat eviscerat și trântit pe grătare. Grătarele sunt trântite în jumătăți de pâine. Jumătățile de pâine în mâinile a zeci de turci și în mâinile noastre întinse, contra a 5 lire bucata. Destul de bun sandwich-ul cu pește prins din Bosfor.
Urcăm pe niște străzi înguste și pline de magazine cu suveniruri și ajungem la turnul Galata. Turnul nu este înconjurat de niciun gard de protectie. Turnul este însă înconjurat de turiști, o coadă imensă de turiști. Decidem că nu vrem să stăm să așteptăm așa că plecăm mai departe.
Urmeaza înghețată, rahat, treptele unei biserici, iar rahat (nu se rupe al dracu), oboseală maximă, iar turnul Galata, coadă acceptabilă, hai să stăm la coadă, hai, ajungem sus, priveliște marfă mișto, 360 de grade de priveliște superbă, apoi coborâm un etaj, bem cafea, bem ceai, privim pe geam la priveliștea la fel de superbă, doar că e cu un etaj mai jos și e cu geam nu în aer liber și avem o cafea în față, care e la fel ca aia de-o facem noi pe aragaz, doar că e turcească, foarte mică și costă 10 lire.
Suntem morti, morti de oboseală. Mergem spre hotel. În drum mai vedem New Mosque și ceva magazine de mirodenii. Pa, pa. Pe mâine.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)