Medieval

Vă mai aduceți aminte de mascota blogului, Kim? Este în continuare la fel de rău ca întodeauna, gata să facă bucățele orice moș sau babă din cei care nu strâng rahații după griveii, fetițele și bobiții lor.

Revenind, acum că v-ați adus aminte de el, deși este un câine, Kim a învățat incredibil de bine să se exprime: vrea să fie dus afară? Se duce la ușă și-ți face semn că are o treabă. Îi este foame? Se așează în fața farfuriei și stă acolo până înțelegi. Vrea să se joace? Ia o minge de tenis și nu se lasă până nu i-o arunci de colo colo. Deși un biet animal, Kim a învățat să se exprime în afara speciei sale, a învățat să comunice în afara granițelor limbajului, a depășit obstacole care ar putea părea insurmontabile.

Dar nu toate animalele sunt la fel.

Fără legatură, să nu credeți că e animal cine nu e, să nu-mi puneți cuvinte în gură, să nu mă băgați la pușcărie degeaba, deci fără legatură, primul ministru declara ieri: "Am toată încrederea că echipa care am venit vor găsi soluții și cred că, cu aceste soluții, veți rezolva o parte din problemele care le aveți". Virgulele îmi aparțin.

Vă dați seama unde suntem acum? Eu unul am crescut cu povestea conform căreia Mihail Kogălniceanu, prim-ministru al României, a învățat limba turcă în tren, în drum spre Istanbul.
Prim ministrul de acum al României vorbește ca ultimul măturător de pe stradă, iar dacă veți asculta întregul discurs veți vedea că, pe lângă greșelile gramaticale, nu există nici măcar un conținut, o idee, ceva. Un discurs găunos, greșit, degeaba. Cuvinte aruncate aleator și fără sens.

Dar nu mă mir. Dacă s-ar face un sondaj, s-ar vedea că majoritatea populației țării încă mai crede că soarele se învârte in jurul pământului. Țara noastră este un exponat unic în Europa de apucături medievale, cu superstiții, scuipat în sân, popi care-ți bat la ușă să-ți ude pereții, babe care se târăsc în patru labe să pupe icoane, oameni care se înjură și se împing să pună mâna pe schelete. Cred că suntem cel mai retrograd popor din Europa, cu idioți care manifestă împotriva unor filme pe la Muzeul Țăranului Român, cu alianțe pentru protejarea familiei neaoșă, violentă, needucată, românească, cu o capacitate de a accepta orice e nou sau diferit egală cu zero. Și zic de Europa pentru că în restul lumii nu știu, poate e la fel sau mai rău, dar am fost în Africa și în unele părți lumea e mult mai relaxată ca la noi sau cel mult pe-acolo.
România, unde când ajungi într-un sat, la țară, femei în vârstă îți pupă mâna deși tu ai 20 de ani, ești un mucos, un rahat de om, dar ești bărbat, ele femei, cam asta e România. România, unde 99% din bărbați n-au deschid niciodata ușa de la mașină nici măcar propriei soții, nu s-au ridicat niciodată în picioare când o femeie a intrat în încăperea în care se aflau. Unde sunt generații întregi care n-au citit niciodată o carte în afară de Moromeții și Ion, o țară a bădărăniei, a egoismului, a tu știi cine sunt eu?

Știu, ești ultimul rahat, ești un gunoi, ești un lache și un mache.

Așa că probabil românii merită să fie prim ministru cineva care face mai multe greșeli decât google translate atunci când deschide gura.

Agresivitate degeaba

Ca exercițiu de imaginație, să presupunem că ți-a murit cineva apropiat, că ai douăzeci de ani și o prietenă de-a ta, cu care te-ai culcat la beție, doar ce-a născut un copil nou nouț. Și apoi afli că persoana care a murit ți-a lasat o avere colosală și  mai afli că acea scârbă de copil de fapt nu-i al tău.

Ce se întamplă cu tine?
Evident, stările tale de spirit vor fluctua. E normal, super normal. Orice om trece prin stări diferite în funcție de contextul în care se află și de lucrurile care îl afecteaza.

Dar nu și doamna primar al capitalei.  Dacă e să judecăm după aparițiile de la radio și televizor, ea are o singură stare emoțională posibilă: Nervozitate! argghhhh!!!!

Serios, ați văzut-o vreodata vorbind altfel decât pe un ton supărat, agresiv?
Oamenii normali se mai enervează, mai ridică tonul. Dar n-am văzut pe nimeni până acum care sa fie într-o stare de nervozitate continuă. Sigur, îmi veți spune că mă înșel, că n-are cum să fie agresivă tot timpul, că e doar o mască, că să-ți expui deciziile cu ton răstit este principala armă împotriva contestării lor, îmi veți spune că violența e singurul mod de a ascunde că nu știi ce faci și că de fapt în viața personală e o dulceață emotivă, tricotând cu duioșie cerbi pe pulovere de iarnă.

Dar nu cred așa ceva, cred că doamna primar, cu experiența ei de cântăreață și vedetă de televiziune, înțelege totul la un nivel incredibil de superior, că are o viziune atât de complexă asupra a cum trebuie să stea lucrurile, încât unui om normal i-ar exploda capul doar dacă ar încerca să-și închipuie așa ceva.

Și cum poți să fii altfel decât nervos când ești atât de suprem de deștept și încerci să transmiți un mesaj care nu poate fi înțeles niciodată? Ăsta trebuie să fie motivul, nu îmi mai spuneți că doar încearcă să mascheze incompetența.

Durere si ipocrizie

Azi, ca de atatea ori, mergeam afara prin zapada. Eram incaltat cu  ghete de iarna, dar imi pusesem niste sosete cam subtiri. In concluzie, aveam picioarele inghetate.
In plus, aveam o durere de spate nasoala, de la plank-ul pe care l-am facut ieri. Si cainele nu voia sa mearga asa ca trebuia sa trag de el tot timpul.

Si cum mergeam eu asa, in starea asta de nenorocire, am trecut pe langa un mega image, iar la intrare era o femeie care cersea. Nu rezonez la cersetori, in mod normal. Dar, cum spuneam, ma aflam intr-o stare de disconfort destul de avansata care m-a facut sa ma gandesc: cum ar fi sa nu ma pot intoarce acasa sa-mi incalzesc picioarele? Cum ar fi sa nu ma pot intinde in pat peste cateva ore si sa-mi odihnesc spatele? Sa trebuiasca sa iti tarasti corpul de colo colo si sa nu vezi o scapare, o pauza, o portita de iesire dintr-o stare de durere continua.
Sa stai in frig si sa stii ca va iti va fi frig inca multe zile si nopti de aici incolo. Sa-ti fie foame si sa speri ca vei gasi ceva sa mananci in punga de gunoi aruncata mai incolo.

Treceam pe langa mega si am lasat-o pe femeia aia sa-mi prinda privirea, cu niste ochi goi si adanci cat un hau si o fata inghetata si incremenita intr-o singura expresie, de parca cutele erau trasate cu o lama fina, si-am simtit ca mi se taie picioarele, ca suntem atat de ipocriti incat n-ar trebui sa meritam sa existam, ca intr-adevar stam in bulele noastre, cu micile noastre probleme si pasiuni si dorinte si aspiratii, care ni se par totul in viata, dar care nu sunt nimic in comparatie cu durerea perpetua in care se tarasc unii oameni. Si am stiut inca de atunci ca peste putin timp n-o sa-mi aduc aminte ce am scris aici si voi continua sa visez la masini, la vacante, la case si voi uita niste ochi care pentru niste clipe m-au lasat sa vad lumea asa cum e ea, adica rece si nemiloasa si lipsita de dumnezeu pana in cel mai ascuns ungher al ei.
Voi uita ca prin niste ochi care nu erau ai mei mi-am vazut cum nu se poate mai bine micimea si ipocrizia.
Voi uita ca orice triumf sau satisfactie personala n-au cum sa acopere disperarea continua, profunda si inevitabila din afara bulelor in care traim. Ca societatea care permite asa ceva e ignoranta si satanica, adica alcatuita exact dupa chipul si asemanarea noastra.

Deprimant, stiu, asa e iarna.

Imaginatie lipsa (writer's block)

Zilele trecute ma plictiseam si, ca de obicei cand ma plictisesc, am inceput sa ma gandesc la cum era cand eram mai tanar  nitel. Introspectiv cum ma stiti, ma gandeam cat de mult m-am schimbat in ultimii 10 ani, daca m-am schimbat in vreun fel de fapt si, daca da, in bine sau in rau? Cine poate decide?
Cine poate sa se uite in oglinda si sa se analizeze cu sinceritate? Sa-si vada chelia si dintii galbeni sau alegerile gresite in viata? Cu siguranta nu eu, cu parul meu bogat si dintii mei super albi si alegerile mele in viata super perfecte.

Intrebandu-ma asta, mi-a fost greu sa-mi raspund, asa ca am deschis propriul blog, sa citesc niste lucruri de cand puricele se potcovea cu 99 de oca de fier si se arunca in cer asteptand sa se nasca kim, iar experienta mea de viata se marginea la incercarile disperate de a promova examenele de la politehnica.

Si daca un lucru mi-e clar acum, ca si atunci, e ca desi scriu abisal de prost, totusi obiectiv observ ca pe vremuri aveam imaginatie nu gluma. In putine alte locuri am intalnit atatea prostii debitate pe subiecte atat de variate si, pentru asta, bravo mie. Ma felicit. In acelasi timp, da-ma dracu.

Asta e principala schimbare si intrebare: ce s-a intamplat cu imaginatia mea? Mi-aduc si acum aminte procesul de scriere al unui articol pe blog acu' vreo 10 ani:
ma asezam la calculator
bagam chat cu prietena mea pe yahoo messenger
bagam un film
apoi in scarba deschideam blogger si scriam despre primul lucru care-mi trecea prin minte, scoala, religie, manele sau chestii atat de aleatoare incat pot fi folosite ca functii de random in criptografie. Fara sa sterg, fara sa ma gandesc prea mult.

Cum scriu acum un articol:
cred ca am o idee.
iau laptopul si deschid blogger
ma screm sa gasesc o propozitie de inceput
scriu propozita, apoi o sterg si o mai scriu de 3 ori in forme diferite.
apoi imi dau seama ca de fapt n-am nicio idee.

Asta e cel mai groaznic: sa incerci sa-ti imaginezi ceva si sa dai de gol. De nimic. Blank. Tabula rasa.
Sa ti se blocheze creierul la intamplarile insignifiante de zi cu zi dar sa nu poti sa tragi o concluzie din ele. Sa-ti spui, pai bine ma, eu obisnuiam sa scriu despre lucruri care ma afectau, acuma nu ma mai afecteaza nimic?  Sau doar nu mai pot sa exprim asta?

Apoi sa inchizi fara sa fi scris nimic si sa-ti vezi de activitatile tale banale si de viata in care pare ca nu se mai intampla nimic interesant.

Metrou

Sunt in ultimul metrou spre brancoveanu, frate cum trec anii, parca ieri alaltaieri eram tot aici si mergeam spre prietena mea si abia asteptam sa ajung si acum, zece ani mai tarziu, multe beri mai tarziu in noapte, abia astept sa ajung si nu s-a schimbat nimic, doar doua cercuri de aur si mai putina energie, vom adormi in loc sa ne culcam si e ok, nimic altceva nu conteaza.

Filozofie in miez de noapte (part II)

La fel ca voi și eu mă mir de faptul că, deși a trecut un an de la marile proteste din Ianuarie 2017, deși opinia publică e din ce în ce mai inflamată pe tema modificărilor legilor justiției și a altor chestii, ei bine, în ciuda acestor lucruri, blogul meu preferat, adică ăsta de aici, a tăcut mâlc mâlcuț, n-a zis nimica nimicuța, o idee, un panseu, o mică bulă amuzantă. Nimic.

Ei bine, am fost ocupat. Dar până aici. Până azi. Acum nu mai sunt ocupat. Deci iată.

Dar n-o să încep cum începe toată lumea, cu ideea că la ce să te aștepți dacă pui justiția la mâna unui țărănete nespălat pe dinți și infractor, decât la faptul că o va modifica astfel încât să se transforme miraculos și irefutabil într-un țarănete nespălat pe dinți și curat ca lacrima la cazier. Ei bine, n-o să încep așa, că mie îmi plac lucrurile complicate și filozofia, nu chestiile evidente.

Așa că voi începe de la miezul problemei, care de fapt este rădăcina ei, a problemei, dar de fapt și de fapt doar are o mică legatură cu ea (cu problema, pentru ultima oară). Pentru că de când există filozofia de blog, ea n-a avut niciodată corespondență în viața reală, reprezentând doar încercări triste și puerile ale unor bărboși triști (blogeri) de a părea interesanți, relevanți și culți.

Rădăcina și, în același timp, miezul problemei, o reprezintă votul. Oricine se uită la televizor îi vede pe ăștia votați, parlamentari și alți politicieni: băi nene, nu pot să răspundă la întrebări simple, să lege două cuvinte între ele. Parcă ar fi toți fotbaliști de performanță, numai că nu au nici măcar scuza asta. Răspunsurile lor la întrebări sunt de fapt o serie de mârâituri, amenințări, ofuscări sau, dacă se simt bazați pe subiect, atunci se pornesc într-un discurs prolix cu argumente circulare sau pur și simplu puerile, totul condimentat cu fețe de copii prinși cu tema nefăcută.

Și astfel ajungem la întrebarea cheie: cine dracu îi votează pe ăștia? Cum ajung ei din țărăneți inculți care nu pot lega două vorbe, la cârma țării? Cum?

Pentru a putea răspunde la această întrebare, trebuie să apelez și la mâna stângă (până aici am tastat doar cu dreapta, că stânga era ocupată cu un pahar de vin. hâc man, hâc).

Bun, cu ambele mâini în acțiune, iată care e problema: există un deosebit de grav conflict între generații. Gata, am spus-o. Mâna stângă, înapoi la paharul cu vin. Așa.

Ce vreau să spun prin conflict de generații? Că asta e veche de când lumea: ăia mai tineri se cred mai șmecheri decât ăia mai bătrâni și vițăvercea. Și e adevarat, doar că de data asta e mai grav, ohoo, mult mai grav. În toată istoria omenirii, este pentru prima oară când generația aia de adulți mai noi (adică generația de dupa 85-90, ca să zic așa) se ocupă cu lucuri care depășesc puterea de înțelegere a generațiilor mai vechi. Ca să fiu mai exact, preocupările generației mai noi se învârt în jurul unor medii virtuale:
vrei să vorbesti cu cineva? virtual, de cele mai multe ori folosești IM în loc să suni sau să vorbești față în față.
vrei să vezi ce mai face un prieten? virtual, te duci pe facebook  și te uiți la poze, în loc să-l chemi la o bere cinstită
vrei să îți iei o mașină nouă? pai are Android auto, system infotainment și 100 de tablete pt locurile din spate? nu are? cum adică doar merge de colo colo, man, in ce lume trăiești man?

Toate preocupările noii generații se învârt în jurul unor medii virtuale pe care generațiile de vârsta 3-a e imposibil să le înțeleagă. Cum poate explica un programator de treiș'de ani bunicilor cu ce se ocupă el la serviciu? Sau un Network Architect? Sau un DB Admin? Ce face ăsta, taie chitanțe sau ce?
Sau cum poate explica că dă echivalentul unei pensii foarte consistente pe o placă video pentru că nu merge nu știu ce joc 4K.
Sau că aleargă ca un nebun prin parc cu ochii beliți în telefon după pokemoni?
Sau ca banii acum se genereaza prin probleme matematice si se numesc cryptomonede.

Apoi este limba engleză. Bro, orice looser speakuieste acuma numa în romgleză. Like, cuvintele românești nu mai acoperă situațiile și emoțiile curente. Like, e greu să fii cool dacă zici e grozav în loc de cool. Like, fucking shit man, cred că-i enough.

Cred că progresul tehnologic face cumva imposibilă comunicarea între generații pe mai multe paliere, paliere care, în multe cazuri, reprezintă o bucată importantă din viața ăstora mai tineri.

Dar ce legătură are asta cu votul, aud o întrebare de acolo din spate? Good question, dar nu mai știu dacă are vreo legătură, când m-am gândit inițial la articol părea sa aibă sens. Că ăștia mai bătrâni se orienteaza către lucrurile cu care-s obișnuiți, că schimbarea de fapt nu aduce lucruri bune atunci când nu poți ține pasul cu lucrurile care se schimbă, că un prezent mizer dar controlabil pare de preferat unui viitor mai bun, dar complet incert și de necontrolat. Mă gândeam că ne separă obstacole care-s din ce în ce mai greu de trecut, că o să îmbătrânim, că la rândul nostru nu vom putea ține pasul cu felul de a fi al copiilor noștri și că, într-un final, vom muri tot mai singuri și neînțeleși.

Dar așa sunt eu, optimist.

În spatele meu la coadă la Poșta două babe vorbeau: "bine măcar că ne luăm banii în mână aici, nu ne dau pe carduri d-ălea cu cip șase șase șase, dă-mă dreacu..."

Tacere

M-am trezit dar inca era intuneric afara. Telefonul de pe noptiera arata ora 4am. L-am ridicat si am pornit ecranul cu luminozitatea la minim. Aveam cel putin 5 emailuri, toate reclame pentru diferite produse. Nu ma interesa nici unul.
Mi-am intins picioarele pana au iesit din patura. Le-am tras repede inapoi, reci, dureroase, urate. Am intins mana pe partea stanga a patului, apoi am intors capul intr-acolo. Ochii mi s-au umezit.
Mi-am intors privirea la telefon si am verificat lista apelurilor. Ultimul fusese cu o saptamana in urma, un apel format din greseala.

Stateam impresurat de intuneric si ma simteam coplesit de singuratate si trecerea anilor si de locul gol de langa mine.

Eram singur. Ma uitam pe ecranul telefonului si ei se miscau acolo.
Alergau in parc dupa veverite.
Se bronzau pe plaja.
Ma strigau pe nume.
Pielea si dintii le straluceau.

Tot ce mai ramasese din noi era stocat pe un server, undeva in lume, era un flux de biti livrati intr-o anumita ordine ochilor mei din ce in ce mai umezi.

Mi-am tras picioarele sub patura, dar odata cu ele s-a strecurat si ceva rece, negru, care m-a acoperit ca o masca de ceara. Il simteam lipicios si mulat pe pielea care atarna sub barbie, pe burta si partea interioara a bratelor.

M-am dat jos din pat si am aprins lumina. Am vazut o umbra in fata usii si am auzit un horcait. Dar cainele era mort de zeci de ani.
Am tras pantalonii pe mine. M-am chinuit sa imi pun sosete cu sangele bolborosind spre cap, spre ochii deja injectati. Am iesit afara. In scara blocului o femeie statea si se uita la panoul de intretinere. M-am oprit langa ea. Era cam ciudata si, in momentul in care am vrut sa-i pun mana pe umar, mana mea a trecut prin aer fara sa se opreasca.

Am iesit din scara exact in momentul in care soarele dadea sa apara. Era o anumita roseata in aer care facea ca sirul de stafii ce treceau pe langa mine sa para aproape oameni aievea. Erau cu totii oameni nascuti inaintea trecerii la noul mileniu.