Patru zile in Istanbul (III & IV)

Ziua III

Trec repede peste primele obiective ale zilei, adică Aya Sophia, Blue Mosque, Hipodromul și Cisterna Basilică. Sigur, sunt impresionante, sunt deosebite, așadar obligatoriu de vizitat.
Dar nu vreau să mă axez pe atracțiile turistice, mai degrabă am discuta un pic despre societatea turcă.

Cât timp am stat acolo, ne-am întrebat cum funcționează statul turc. De unde ia banii necesari cheltuielilor administrative? Cine-i dă lui bani să iasă în oraș atunci când vine Siria, de exemplu, și întreabă: mama lu' Turcia, o lăsați pe Turcia să iasă afară?
Ne-am întrebat toate astea pentru că nicăieri pe unde am călătorit până acum nu am întâlnit un asemenea grad de evaziune fiscală. Practic n-am văzut o casă de marcat în niciun magazin și n-am văzut nimic care să semene măcar a bon.
De exemplu, la hotel am cerut în mod explicit chitanța fără măcar să tulburăm zâmbetul prietenos al recepționerului, care ne-a dat o carte de vizită pe care a pus  ștampilă și a scris suma achitată. Practic ai șanse mai mari să primești chitanță pe-o străduță lăturalnică de la Gara de Nord.

Toate piețele sunt pline de tarabagii, doar că nici măcar tarabe nu au. Marfa e întinsă pe pături, pe jos, pe trotuare, pe stradă, e haos și aglomerație teribilă.

Oamenii: dacă te duci pe lângă vreo moscheie atunci când țipă muezinul, vezi la fântânile moscheii o grămadă de turculeți în timpul abluțiunii, adică spalându-se pe picioare și pe gât.  Totuși, n-am întalnit nicăieri atâția oameni mirosind a transpirație ca pe străzile Istanbulului.

Iar majoritatea tinerilor se îmbracă și se dau cu gel ca ultimii cocalari de pe la noi. Si sunt insistenți, foarte insistenți.

Cu asta în minte, închipuiți-va cum stam pe bancă în parcul hipodromului. La noi vine un turc smecheraș, din ăla care face ghetele. Eu îmi retrag picioarele nepoliticos. Oana nu și le retrage. Oricum, suntem prea obosiți pentru a ne ridica să plecăm.
Turcul nu ne scoate din my brother, friend, free, it's free for you, all free, hagi și popescu, în timp ce mesterește la ghete.Apoi termină și întreabă:
"How will you pay? Euro, lira?"
"Really, wasn't it for free?" (nu mă așteptam dar oricum)
"No, no. Only brush is free, cream costs money"
"You don't say. Ok...Here's two liras. Buy something nice for yourself :P"
"What? What? Turkish customers pay 25 liras. You are a tourists, for you is 50 liras"
"Still, I'll only give you these two liras"

Ochii turcului se bulbucă, probabil începe să realizeze marea greșeală: românii nu sunt suedezi sau germani sau whatever. Românii sunt români. Se impacientează

"What? Two? Fuck your two liras"
"Well...ok, but not in public please."
"You give me  euro, paper money"
" I don't have the monopoly game with me..."
"Give me 10"
"No, two"
"Five"
"Two"
"That's toilet money, fuck your two lira"
"Listen, if you don't want them, then you'll not get anything" (mă prefac că bag banii la loc în buzunar)
"God damn you" (de fapt o înjurătură în turcă).
Mana turcului se întinde ca o gheară și smulge banii, apoi se îndepărtează bodogănind.

Sincer să fiu, mi-e lene să continui și cu ziua 4. Am terminat și ironiile pe tema asta. Cât pot să fac mișto de turci, în condițiile în care oricum mi-a plăcut foarte mult acolo? În ziua 4 am plecat. La sosire în Otopeni n-am luat un taxi din ăla nesimțit de la intrare, am dat pur si simplu comanda de un taxi, care a venit la 30 de metri de intrarea în aeroport.

Pot concluziona:
 multe obiective, priveliști spectaculoase, atmosfera orientala, aglomerație, mâncare bună, prețuri rezonabile, femei urâte sau din care se văd doar ochii. Și toate astea doar la o oră de zbor distanță

Taxi, taksi

Adineauri, in timp ce ma indreptam spre casa cu masina, am intalnit mai multe tipuri de taxiuri. Pe de o parte, sunt taximetristii care merg tare si schimba banda fara sa semnalizeze. Pe de alta parte sunt cei care merg incet si schimba banda fara sa semnalizeze. Aceste doua categorii converg in cea a taximetristului care blocheaza banda ca sa stea pe avarii. Observati ca sunt niste reguli destul de simple pe care taximetristii le incalca.
Orice om care practica o meserie, in timp, odata cu experienta acumulata,  se pricepe din ce in ce mai bine la activitatea respectiva. Mai putin taximetristii. De ce? Evident, este un singur raspuns probabil: pt ca sunt extraordinari de prosti.

Patru zile in Istanbul (II)

Ziua II-a

Ne trezim mai dimineață decât ne-am fi așteptat. Coborâm la restaurantul hotelului plini de speranță. Bufetul nu e bogat, dar reușim să mâncăm suficient. Nimic de comentat. Poate doar că în sucul de portocale am simțit gust de portocale, dar numai așa, ca o părere, nimic grav.

Dolmabahce

Plecăm spre palatul Dolmabahce. Tramvaiul in Istanbul este, probabil, cel mai bun mijloc de deplasare. Și cu mașina e ok, dacă îți place sa lovești pietoni care traverseaza neregulamentar. Din păcate noi n-avem mașina aici, așa că oftăm și luăm tramvaiul.
La Dolmabahce e coadă, sunt câteva grupuri de japonezi care așteaptă să intre. Formăm și noi un grup cu alți câțiva indivizi solitari, neprietenoși, care umblă de capul lor prin lume.
Ne dau papuci de plastic, sa nu atingem cu tenișii nostri prăfuiți coridoarele pe care s-a plimbat Ataturk. Avem însă posibilitatea să patinăm puțin pe podele de marmură.

Weeeeeee!!!

Grupul nostru intră în palat, după ce suntem atenționați că nu avem voie să facem poze. Sunt obedient, nu mă ating de aparatul foto până la final, când fac totuși o poza, de amintire. O femeie de vreo patruzeci de ani, din Spania, e mult mai hardcore. Și-a dezvoltat un sistem: scoate capacul de la obiectiv, porneste aparatul, se face ca tușește exact în momentul în care apasă pe declanșator, astfel încât să acopere sunetul oglinzii care se deplaseaza. Închide aparatul și pune capacul la loc. Peste alți cinci metri scoate iar capacul, iar tușește, iar îl acoperă. Sistemul nu prea funcționează, a fost avertizată de trei ori că nu are voie să foloseasca aparatul foto. Este evident faptul că fotografiile respective nu pot să aibă o calitate prea bună. Și dacă faci poze uitându-te prin viewfinder și tot îți ies de o calitate mediocră în lumina slabă și pe culoarele pline de turiști. Dar ideea nu e să faci poze. Ideea e să încalci regula. Sigur, și regulile astea sunt de mai multe feluri: unele sunt pentru a fi încălcate de oameni deștepți (obțin un beneficiu în urma faptului) și altele pentru oameni proști (de exemplu, cei care obțin toate pozele nefocusate, prost încadrate și, pe deasupra, cu degetul meu mijlociu în prin plan).

Dolmabahce este destul de impresionant, vedem niște candelabre imense, dormitorul lui Ataturk, biblioteca lui Ataturk, sala de ședințe, ba chiar și wc-ul turcesc al lui Ataturk. Mai vedem haremul sultanului, păunii din grădină și Bosforul.

Buyukada

Din apropierea lui Dolmabahce luăm un feribot până la insura prințeselor, Buyukada. Stăm destul de înghesuiți, feribotul are fix atâția colaci și bărci de salvare câte avea și Titanic: prea puține. Mă sfătuiesc cu Oana, care nu știe să înoate:
"Când ajungem în apă stai lângă mine și mă strângi bine de gât, eventual îmi imobilizezi brațele, astfel încât să nu pot înota. Scoți un briceag și îmi faci repede o crestătură pe picior, pentru ca eventualii rechini să fie atrași de mine, nu de tine. În tot acest timp mă rogi (frumos) să țin rucsacul deasupra capului astfel încât să nu se ude aparatul foto și actele. Te superi dacă nu reușesc și nu mai vorbești cu mine".
Numai sosirea pe insulă mă oprește din sfaturi. Buyukada miroase. Buyukada miroase al dracu de tare. Buyukada miroase al dracu de tare a cal și a bălegar. Să fie de la sutele de căruțe care plimbă turiștii grași de colo colo? Probabil.
Urcăm obosiți spre un vârf și vedem asta:

Mai admirăm casele de lemn cu pisicile aferente:

Die, human..uhh, i mean: cehenneme gidersin

Este ora 17 și prindem la fix feribotul de întoarcere. Două ore mai târziu intrăm în port, unul din noi cu rău de mare (a stat în cabină), celălalt înghețat mort (am stat pe punte). Până mâncăm se face ora 20:30, dar hotărâm că nu ne-am maltratat suficient picioarele, așa că decidem să vedem și moscheia Suleymaniye.

E întuneric și o pornim pe niște străduțe dubioase și pustii, cu clădiri dărăpănate și un turc mustăcios mergând în același ritm cu noi, în spatele nostru. Ne afundăm din ce în ce mai mult într-o zonă care seamănă destul cu Ferentariul nostru, presupun, că n-am fost niciodată în Ferentari noaptea. De exemplu:

Observați că cineva a scris deasupra porții, cu vopsea albă, Suleymaniye, la fel ca în celebra fotografie a podului îmbrățișărilor. În fine, reușim să ajungem cu bine, intrăm în moscheie, ne odihnim puțin pe covoarele dinăuntru apoi ne dau afară că e ora închiderii. Mai dăm un tur rapid de moscheie, constatând cât de imensă este, facem niște poze și reușim să părăsim incinta înainte de a se închide porțile.

Când ajungem la hotel, tragem singura concluzie care putea fi trasă (n-o mai știu).

Patru zile in Istanbul (I)

Ziua 1

Ne trezim dimineață, dar nu suficient de dimineață. Așa că plecăm fără să mâncăm, fără să bem cafea și cu o frică de moarte că am uitat ceva (am uitat să închidem geamurile, să stingem lumina și să încuiem ușa).

Ne întoarcem și închidem geamurile, lumina și ușa, apoi ne urcăm în mașină și plecăm spre aeroport. De fapt,  doar direcția este spre aeroport, că altfel ne îndreptăm spre o parcare de dinainte de aeroport, ca orice români obișnuiți. Acolo lăsăm mașina și luăm un taxi. Taxiul ne lasă în fața aeroportului, la un preț modic de 22 de lei.

Suntem la check-in. Trec prin detectorul de metal. Mai trec o data prin detectorul de metal, fără curea. Mai trec o data fără telefonul mobil. Sunt curat ca lacrima. Acum avem de asteptat 1h jumate pentru că am sosit prea devreme. Entuziasmul este la maxim.

În aeronava Tarom se servesc sandwich-uri si, la alegere, apă sau suc. Nu ne e foame, dar sunt gratis, așa că în noi se duce o luptă interioară dacă să le mâncăm sau nu. Le mâncăm până la urmă, ca toată lumea și terminăm la fix, pentru că urmeaza sa aterizăm. Aterizăm. Și turcii, ca și românii sunt impulsivi și grăbiți. Toată lumea se îngrămădește pe culoarul de ieșire. Hai și noi, ia-ți bagajul, stai, haina întâi, vezi că e cald, o să mori de cald, hai că n-o să mor, hai să ieșim, stai așa, centura, ok.

Aeroportul e semnalizat bine. Târâi cele 29,9 kg de haine, din care 2 ale mele, spre metrou. Metroul ne duce la tramvai. Tramvaiul ne duce 14 stații până în orașul vechi. Harta ne duce în fața hotelului. Intrăm în hotel.

Romania? Thank you sir! Thank you! Thank you! Entuziasmul recepționerului este dubios. Ne uităm sceptici cu ochii îngustați, apoi ne explică: CFR draw with Galatasaray. Fenerbahce the best!
Ahaaaa. Yes, I like Fenerbahce (banuiesc ca este o echipă de fotbal, nu?). It's my favourite team: Hagi, Popescu, right? Incerc să vorbesc aceeași limbă, dar nu iese. Și ochii recepționerului se îngustează.
Plecăm în cameră.

Camera, mică. Camera, cu un view frumos. Camera, ok. Camera, foto? Camera! Unde e!?!? Ah, uite-o pe pat. Scuzati, de când am lăsat D60-ul pe o bancă din Italia, am tot timpul astfel de mini-atacuri de cord.

Ne acomodăm, ne schimbăm, apoi ieșim la plimbare. Este ora 11:30. Încă nu avem idee că ne vom întoarce peste 11 ore înapoi. Picioarele noastre sunt în formă maximă.

Topkapi

Până la palat, observăm un singur lucru: pisici! Pisici peste tot! Cele mai blânde, blănoase și numeroase pisici din lume, de-ar fi crăpat penița lui Creangă scriind cum crăpau mii de mâțe jucându-se cu mii de turiști încântați.

Intrăm în palat și vedem destul de multe chestii marfă, din care mi-au rămas în minte: terasa către Bosfor (pentru văzut Bosforul), Dagger of Topkapi (pentru întins unt pe pâine), Pavilionul circumciziilor (pentru circumcis penisuri necircumcise), fântânile interioare (apă curgând pentru cei neduși la toaletă), sabia lui Ștefan cel Mare (a fugit un turc cu ea în spate) și Nikon-ul D800 al unui turist japonez.

Podul Galata/Turnul Galata

Plecăm de la Topkapi, încântați. Ne îndreptăm, deși noi o știm doar vag, după hartă, spre podul Galata. Ne este foame. La pod e cea mai mare țigănie văzută vreodată. Zeci de turci dau cu undița după pește. Peștele prins este imediat eviscerat și trântit pe grătare. Grătarele sunt trântite în jumătăți de pâine. Jumătățile de pâine în mâinile a zeci de turci și în mâinile noastre întinse, contra a 5 lire bucata. Destul de bun sandwich-ul cu pește prins din Bosfor.

Urcăm pe niște străzi înguste și pline de magazine cu suveniruri și ajungem la turnul Galata. Turnul nu este înconjurat de niciun gard de protectie. Turnul este însă înconjurat de turiști, o coadă imensă de turiști. Decidem că nu vrem să stăm să așteptăm așa că plecăm mai departe.
Urmeaza înghețată, rahat, treptele unei biserici, iar rahat (nu se rupe al dracu), oboseală maximă, iar turnul Galata, coadă acceptabilă, hai să stăm la coadă, hai, ajungem sus, priveliște marfă mișto, 360 de grade de priveliște superbă, apoi coborâm un etaj, bem cafea, bem ceai, privim pe geam la priveliștea la fel de superbă, doar că e cu un etaj mai jos și e cu geam nu în aer liber și avem o cafea în față, care e la fel ca aia de-o facem noi pe aragaz, doar că e turcească, foarte mică și costă 10 lire.

Suntem morti, morti de oboseală. Mergem spre hotel. În drum mai vedem New Mosque și ceva magazine de mirodenii. Pa, pa. Pe mâine.

Câteodata se merită să te riști să te căsătorești

Ești o tipă de vârstă incertă, dar nu mai puțin de 18 sau mai mult de 25 de ani? Atunci cu siguranță ai plâns pe 2 iunie, anul ăsta, când ai aflat că m-am căsătorit.

Ce-mi lipsește? te-ai întrebat privindu-te complet dezbrăcată în oglinda de la baie, strându-ți sânii și țuguind buzele.

Ei bine, nu dispera. Chiar dacă nu mai pot să fac sex cu tine (sunt un domn) decât cu acordul expres al soției, totuși pot să împart cu tine niște motive pentru care e bine să treci mai departe de această deziluzie și să te căsătorești cât poți de repede (evident, este valabil și dacă ești un tip, în aceleași condiții).

Cu siguranță nimeni n-ar fi prevăzut că voi scrie acest articol, despre o căsătorie reușită, în timp ce îmi târșâiam picioarele alături de consoartă spre altar. Dar pe bune, e un defect de mers. La fel și faptul că vi s-a părut că eram tras cumva imperios de guler de aceeași mireasă. Doar vi s-a părut, de fapt îmi aranja gulerul care nu vroia să stea, al naibii. Poate și episodul în care m-a călcat nemilos pe picior atunci când trebuia să răspund afirmativ dAAAAAAHH la o întrebare cheie v-a derutat. Nu vă îngrijorați: elementul  l-ați regăsit câteva ore mai târziu în dansul mirilor. Era o repetiție, dacă vreți.

Ca să concluzionez, deci nu, în niciun caz nu am avut vreo îndoială că trebuie să mă căsătoresc, nu era ca și cum aș fi renunțat la libertatea de a face ce vreau, cum vreau, când vreau.

Ăsta fiind si primul punct pentru care merita, frate, să bagi pionierul în ecluză (adică degetul inelar în verigheta nu fiți neserioși). Nu-ți va interzice nimeni să faci cutare sau cutare lucru care-ți place. O relație se bazează pe respect, ori respectul dintre doi oameni nu înseamnă să-ți scoți pălăria de pe cap atunci când treci pe hol pe lângă nevastă, în drum spre baie. Înseamnă să respecți dorințele părții celeilalte a cuplului, cum respecți regulile de cuplu, de exemplu, la schimbarea vitezelor la mașină. Nu funcționează altfel, decît cu scrâșnete și urlete. 

Dar bine, veți spune, dacă dorințele soțului/soției includ par example, sexul în trei, fără mine, în fiecare zi de joi si vineri? Ei bine, poate nu te-ai căsătorit cu cine trebuie. Mai încearcă.

A doua parte pentru care merită să intri cu trenul în tunel (liniște, tot despre relația deget verigheta e vorba) ține exclusiv de persoana ta și de schimbările pe care noul statut social le provoacă în tine. Sigur, te crezi matur. Vorbești câteodata cu ochii îngustați și condescendent, mândru de părerile tale critice asupra lumii.  Chiar te chinui să laș o impresie bună. Dar, privit din exterior, vei apărea mai adolescentin decât tuleiele din barba unui hipster de la Piața Romană. Da, lumea e proastă și judecă după convenții. Un simplu inel pe deget și părerile se schimbă radical. Și apoi, implicit, tu însuși te schimbi printr-un proces mai complex  decât o integrală triplă pe o tablă de la politehnică (pentru mine e prea devreme, dar sper și eu). 

A treia parte sunt prietenii: ai cu siguranță prieteni, doar nu ești tipul de om care o arde aiurea pe net sau cu jocuri dubioase. Și ce poate fi mai plăcut decât să-ți enervezi prietenii cei mai buni?

Prietenii ăștia sigur au și ei niște relații de ceva vreme. Îți închipui ce presiune pune căsătoria ta asupra relației lor? Fetele se vor bosumfla și se vor gândi la cuvinte ca dăruire, dedicare și îmbătrânire mai rapid decât vei scoate tu plicul cu invitația la nuntă din buzunarul hainei.

Deci, sumarizez: ești privit cu alți ochi în societate,  îți enervezi prietenii, în sfârșit poți imita filmele xxx de genul doing my wife in various places si faci ce-ți place în continuare.

Acum vă las, trebuie să spăl vasele. Nu, nu...VĂ JUR, chiar îmi place să le spăl! 

Un produs romanesc mai cool decat iPhone

Încă o dată, românii se dovedesc net superiori americanilor în materie de business. Să luăm exemplul cel mai bun: în fiecare an, Apple lansează un iPhone nou. Nu diferă prea mult față de modelul anterior, nu are vreo configurație de top comparativ cu alte branduri, nu prea e configurabil, costă o gramadă de bani și, rar de tot, îl găsești facând sex cu prietena ta acasă atunci când apari inopinat de la serviciu. 

Cu toate astea reușește să sa strângă asemenea cozi, cu câteva zile înainte de lansare:

Destul de greu de depășit, nu? Ei bine, românii vin cu un produs revoluționar, care reușește nu doar să trezească pasiuni mult mai mari decât telefonul Apple, dar e cu atât mai uimitor cu cât, după ce stai ore întregi la coadă, deși pleci cu mâna goală, ești mult mai mulțumit și împlinit sufletește decât cu un iPhone în buzunar.

Vă prezint moaștele Sfintei Parascheva:

Un produs reciclabil care, spre deosebire de iPhone, deși nu primeste niciun upgrade de la an la an, face față cu brio concurenței (de exemplu, moaștele sfinților Constantin și Elena). Este adevărat ca nu are acoperire 3g sau LTE sau whatever, dar permite o comunicare la nivel mult mai înalt. 

Moaștea este, de asemenea, un produs mai ușor de folosit: cu o simplă atingere accesezi minunile inepuizabile de care aceasta dispune. Fara iTunes, AppleId sau credit card. Just one touch! 

Your move, America! (totuși, sper sincer sa nu scoata de-acuma moastele lui Steve Jobs la promovarea noilor produse).

E o 3.14zda

Ma gândeam că avem atât de multe mijloace de a ne distra în timpul liber încât nu suntem chiar cinstiți atunci când spunem cu superioritate despre tineret, că frate, ăștia n-au citit o carte în viața lor și nici n-au de gând. Acum sincer, când ai 100 de programe TV care acopera absolut toate gusturile, de la muzica la filme porno, când ai internetul la dispoziție pe device-uri care îți încap în buzunar, să mai deschizi o carte înseamnă că o faci dintr-o pasiune care nu poate fi dobândită decât de mic copil.
Și aici greșește sistemul nostru de învățământ, în încercarea lui penibilă de a încuraja lectura. Manualele școlare propun cărți de o certă valoare, desigur, indiscutabilă calitate dar, din punctul de vedere al unei generații obsedate de gadget-uri, sex și videoclipuri coreene, cărțile astea sunt anoste și plictisitoare ca întrunirile parlamentare pentru un senator român.

Așadar, consider că sunt cărți mult mai potrivite care ar putea atrage tinerii . Profesorii ar trebui să știe că modalitatea cea mai eficace de cucerire este sa te amesteci cu victimele, să le înveți limba, să te împerechezi cu femeile lor și, în timp, diferențele vor înceta să mai existe. HEI! NU LITERAL! Nu faceți sex cu eleve!
Dați-le însă să citească cărți cu subiecte atrăgătoare și, încet, încet vor prinde gustul și poate că vor încerca și Ion, Moromeții sau La Medeleni.

E cazul să vin cu un exemplu concret. Să luăm următorul pasaj din cartea Șuncă pe pâine de Charles Bukowski, cu protagoniști doi copii de ~11 ani:

"Ne-am apropiat de locul în care stăteau ei. Ne-am uitat în sus.
- Ce e? am întrebat.
- La dracu, n-o vezi? a întrebat unul din tipii mai mari.
- Ce să văd?
- E o pizdă.
- O pizdă? Unde?
- Chiar acolo. O vezi?
A arătat-o cu degetul. 
Era o femeie care stătea cu fusta mototolită la spate sub ea. Nu purta chiloți și, dacă te uitai în sus, printre scânduri, puteai să-i vezi pizda.
- O vezi?
- Aha, o văd. E o pizdă, a zis Frank.
Stăteam acolo în picioare, uitându-ne în sus la ea.
- O văd, am zis.
- E o pizdă, a spus Frank.
- E chiar o pizdă, am zis.
- Aha, a spus unul dintre băieții mari, așa e.”

Vedeți ce simplu e? Merge și pentru bloguri, nu doar pentru manuale școlare.

Jurnalism patetic

Școlile din România cu siguranță nu mai sunt ce-au fost. Nu mai sunt instituțiile respectabile unde trebuia să plagiezi cinstit câteva zeci de pagini ca să  iei o diplomă, se pare că de-acum chiar oricine poate să absolve liniștit. Ca să fiu mai exact, ceva nu funcționează în sistemul de învățământ dacă au ajuns să termine o facultate de jurnalism indivizi ca cei de la realitatea.
Să luăm, ca exemplu, acest print screen de pe prima pagina a portalului de știri:

Este incredibil, nu? Din 9 știri, doar 3 au folosit scrierea cu majuscule! Restul jurnaliștilor ar trebui să se întoarcă la școala absolvită de cei trei premianți (garsoniera lui Dan Diaconescu). Să publici știri NEȘOCANTE, NEINTERZISE sau NEHALUCINANTE și, mai ales, cu toate cuvintele din titlu in lowercase, este o greșeală de amatori, băieți. 

Temă pentru acasă: http://www.cracked.com/blog/an-interview-with-caps-lock-most-misunderstood-key/

Sociologie in miez de noapte

Mă așez în pat, comod, cu lenea din ultima perioadă. Mă piș pe el de serviciu, mă extenuează, nu mai pot să scriu, nu mai pot să mă gândesc la ceva original. Nici nu adorm bine însă, când nu altcineva decât stafia unui mare sociolog (sincer, nu-mi vine niciunul în minte), îmi trage un șut în coaste. Scoalăăă băăăă!
Sar din pat direct pe scaun, în fața calculatorului, scoțând o înjurătură mortală: sunt complet dezbrăcat, iar scaunul, poziționat în fața aparatului de aer condiționat, este foarte rece...

Apoi, cuprins de inspirație, încep să scriu frenetic (bine, bine, am început mai devreme, cu paragraful introductiv, nu mai plângeți precum băsescu la un concurs de poezie): suntem niște nenorociți. Suntem niște purici, niște păduchi. Societatea noastră e alcătuită de parcă toți suntem membrii în fan clubul cărții După noi potopul.

Un mic exemplu: e plin facebook-ul de poze cu oameni morți de foame prin țările sărace. Sau animale la fel de costelive, cu privirea aia seminebuna de organism privat de resursele necesare. Le știi, ba poate chiar ți-ai rupe de la gură o bucațică de pâine înmuiată în sosul de la prepelița băgată într-o găină, bagată într-un curcan, băgat într-un porc acoperit cu felii de bacon, pe care tocmai o mănânci. Ai face-o, ai renunța la pâinea aia aproape fără părere de rău.

Acum hai să presupunem că ai un restaurant  și faci o masă de tip bufet, iar clienții, nemâncați cum sunt, nu reușesc totuși să termine omletele și cârnații și ce le-ai mai pus la dispoziție. Poate asta e o utopie în România, dar știi că n-ai voie să refolosești mâncarea rămasă. Ce faci cu ea atunci? De ce n-ai dona-o unei cantine a săracilor, de exemplu, te gândești cu ochii încă în lacrimi pentru că ultima carte citită datează din copilărie și este, întâmplător, oliver twist.
Numai că nu poți. Constați că riscul de a fi dat în judecată de orice aurolac care mănâncă din gunoaie, pentru că s-a intoxicat întâmplător de la mâncarea pe care ai donat-o, este mult prea mare și te poate duce la faliment. D-aia cantități imense de mâncare sunt catalogate pierderi și ajung la gropile de gunoi, iar milioane de oameni mor de foame în timp ce pozează dramatic fotografilor profesioniști (spre fericirea corporatistelor care trebuie să aibă și ele la ce să dea share în pauza de masă).

Pentru că mâncarea nu poate fi donată decât cu multă bătaie de cap. Mai devreme sau mai târziu, mai accidental sau mai intenționat, sigur cineva se va intoxica mai grav decât o vei suge tu în sala de judecată.

Așa funcționează societatea, la fel de normal ca un paraplegic pe o pistă de atletism. Și egoismul e înrădăcinat în noi mai adânc decât cuțitul lui Machete într-un bad guy. D-aia dacă suntem la cumpărături, de exemplu, alegem produsul cu cel mai îndepărtat termen de expirare, chiar și dacă știm că îl vom consuma în aceeași zi. Adica, până la urma, produsele expirate care se aruncă nu sunt pierderea noastră, nu?

Dar poate că problema nu este modelul după care funcționează societatea. Ăsta este capitalismul, există locuințe goale - dar oameni locuiesc în cutii de carton, există mâncare - dar sunt copii care au o greutate mai mică decât o pisică grasă. Fiecare are însă șansa lui de a răzbândi cumva. Supărătoare este ipocrizia, refuzul de a accepta egoismul care face parte din noi. Înainte de a schimba societatea, întâi trebuie să ne punem la adăpost, chiar dacă asta implică susținerea unui model defectuos. Întai ne asigurăm viitorul, apoi ne gândim la alții și la schimbare. Dar constatăm că sunt prea puțini ca noi, preocupați de schimbare. Ceilalți încă trag cu dinții să răzbândească. Alții nu reușesc și mor de foame.

Imagination land

Am făcut un exercițiu de imaginație astăzi. Dar întâi să scriu despre accidentul de mașină.
Ce accident de mașină?
Ăla care nu s-a petrecut.
Cum vine asta, că nu s-a petrecut?
Simplu. Am 1,83 m, 85 kg dar sunt un trup prea mic, mult prea mic pentru ca egoul meu automobilistic să încapă în el. Pielea a început să se crape pe la margini și talentul de șofer să se scurgă precum transpirația pe cefele cocalarilor la show-ul aviatic de la băneasa (despre asta, altădată).

Situația: merg cu 60-70 la oră, pe poligrafiei
Muzica: Lenny Kravitz - Fly away
Stare psihică: bună, mă îndrept spre serviciu, dar e vineri, e bine

Pe de altă parte, 50 de metri în față, o doamnă vrea să intre și ea pe bandă. Se uită în stânga, în sensul direcției de mers. Evident, nimic. Începe manevra de înscriere pe bandă, ba chiar se bagă pe trei sferturi, apoi se uită în dreapta, la timp ca sa vadă o mașină neagră cu număr de bacău cu frâna călcată până la podea. Mașina doamnei înțepenește. 10 metri, nicio reacție, 5 metri, nicio reacție, 2 metri, nicio reacție, 10 centimetri, mașina neagră se oprește în sfârșit, deblocând posibilitatea de reacție a șoferiței. Care, nu intra pe bandă ci alege o soluție suspectă: dă cu spatele ca să facă loc.
Șoferul mașinii negre, adică eu, pornește circumspect: dacă e o păcăleală? Dacă, atunci când ajunge în dreptul doamnei, aceasta se hotărăște să încurce frâna cu accelerația? Dacă, pentru a câta oara, look-ul său incredibil a fascinat-o pe doamnă într-o asemenea măsură încât să recurgă la un gest disperat pentru a îl cunoaște?

În fine, am făcut un exercițiu de imaginație. eram la sală. Alergam pe bandă, încercând să găsesc o modalitate de a scăpa de sentimentul că sunt șoarece în cutiuță. Apoi mă izbește: TV-ul din fața mea e pe MTV și, dacă nu v-ați mai uitat la MTV în ultimul timp, acesta nu mai difuzeaza muzică, ci emisiuni pt adolescente urâte, pline de coșuri și fără prieteni. Și proaste. A, și pentru indivizi dubioși care aleargă pe bandă.

Identificându-mă în targetul țintă, mă uit cu o umbră de interes trezită. Este o emisiune despre niște tipi care fac mișto de câte un prieten aranjându-i un blind date cu o persoana care trebuie să se poarte în așa fel încât să deranjeze cât mai mult. Nimic regizat, riiight. Cum alergam cu căștile în urechi, îi vedeam vorbind de mama focului dar, neauzind ce spun, am început exercițiul de imaginație, constând în a îmi construi un dialog între cele două personaje (inițial, exercițiul consta în a dezbrăca mintal tipele destul de bune care luau parte la show, dar asta până să îmi dau seama că, în trei picioare, alerg un pic mai greu ).

Cu această ocazie, și aici vroiam să ajung, am constatat următoarea chestiune: ori citesc cărți care n-ar trebui citite, ori mă strică anturajul, (ori să fie de vină faptul că sunt un obsedat sexual?) dar dialogurile construite de mine erau mult prea obscene. Nu, astfel de cuvinte nu au ce căuta în gura unor tineri, într-o emisiune de adolescenți. Bad Random Evil Writings! Bad boy! gândeam, în timp ce o fată din televizor spunea în mintea mea lucruri foarte puțin măgulitoare despre băiatul asiatic din fața ei, bazându-se, probabil, pe tot felul de stereotipuri rasiale.

Ah, eu vreau să fiu profund, să emit panseuri și judecăți de valoare. În timp ce îmi imaginez un dialog, să se oprească toate celelalte personaje din episoadele secundare ale imaginației mele și să asculte cu gura căscată. Și să spună: da, dom-le, ăsta combate așa bine, că l-ar putea absolvi până și pe Ponta de plagiat (asta va deveni un exercițiu imposibil de argumentație în ediția 2013 a manualelor școlare).

Prin Italia

Dear Sir? Sir? Monsieur? Senor? Nu? Nimic?
Gentile signor? Ochii italianului sclipesc de fericire la auzul limbii materne. Ai mei sclipesc de panica pentru ca am epuizat cuvintele in italiana pe care le cunosc. Deci, gentile signor, arunca baaaa parama.

Esti roman in italia. Nu cu serviciul (la muncaaa), ci cu rucsac in spinare si un dslr nikon de gat. Cand ai fost mic nu te-ai uitat pe italia 1 la desene sau la fantozzi, in concluzie nu cunosti limba, chiar daca intelegi pe ici pe colo. Dar ce nevoie ai? Vorbesti engleza, ar trebui sa fie suficient.

Doar ca nu e. Italienii inteleg greu de tot ca vrei sa-ti iei bilet de autobuz sau ca nu ti se pare deloc sinistru cand trebuie sa o iei la stanga. Asa ca te plimbi prin oras, ostracizat, neputand sa te faci inteles. Pana il intalnesti pe Coco.

Coco este pakistanez,  vanzator de genti, masti, suveniruri si, prin excelenta, poliglot.

- Where are you from? intreaba el

- Romania, spunem noi, in engleza.

- Aaa...Romania? (zambet sclipitor) Bucuresti? (incruntare subtila de aducere aminte) Pizda?

Izbucnim in ras. Rade si el, cu zambet larg. Coco are o cultura generala de invidiat.

Cultura generala a prins-o de la o romanca, colega de serviciu la restaurantul italian Xiao Li.

- Iti place pizda Coco?

Ii place.

Trei zile mai tarziu asteptam autobuzul, in statie. Aparatul foto sta cuminte, langa mine, pe banca. Italianul pe care l-am intrebat acum doua minute ce autobuz trebuie sa luam, gesticuleaza fervent spre masina care se apropie. Ne urcam veseli in ea. Ii intind soferului o hartie de 20 de euro. Se uita nervos la mine pentru ca nu accepta decat marunt, asa ca ma scobesc in buzunar dupa monede. 50 de centi, e ceva ciudat, inca un euro, parca imi lipseste ceva, o moneda de 2 euro, unde e....?, inca un euro, cat am strans pana acum?, baaaaa, unde dracu e aparatul foto???

Dezastru. Aparatul foto sta cuminte pe banca, cu lentilele in lacrimi, precum un copil manjit de inghetata  pe care l-au uitat parintii pe plaja la mamaia.

- Sir? Monsieur? Senor? Pleaaase stop! 

Soferul nu stop. Stop doar in statii. He simply does not roll this way, ne spune in italiana. Ii explic cu patos cat de scumpa este camera pe care am uitat-o, ca un prost, pe banca. Nu pare impresionat, dar intr-un final cedeaza rugamintilor si ma lasa, la o distanta de ~400 de metri.

- Merci beacoup, arunc in graba. Grazie.

Apoi alerg, dar ce spun eu aici: Haile Gebrselassie. Carl Lewis. O combinatie intre cei doi, rezistenta si viteza. Asa zbor spre statia de autobuz, pentru a recupera aparatul.

Cu sufletul la gura ajung si mda. Stupoare. Niste romani trecusera pe-acolo inainte.

Intelectualul (1)

O scară bătrână, comunistă. Între etaje sunt ghivece de flori udate zilnic. La geamuri sunt perdele albe, spălate proaspăt. Niciun zgomot nu se aude.
Pe ușa de la intrare în bloc un afiș anunță intenția de a închiria un apartament. Două etaje mai sus, în fața unui calculator cu monitor CRT, stă fostul pușcăriaș Geany, poreclit Intelectualul de la Jilava.

Cu degete flexibile, dibace, ce pot tasta până la 15 cuvinte pe minut, Geany postează anunțul de închiriere pe site-urile de profil. Deodată, deranjând liniștea profundă și concentrarea intelectualului, un telefon începe să sune. Geany îl lasă câteva momente bune, apreciind valoarea artistică a ringtone-unului, una din  melodiile lui florin ciocolată. Apoi răspunde.

[...]

Două cartiere mai încolo, o domnișoară stă cu telefonul la ureche. Pe ecranul laptopului se vede un site de imobiliare. Din partea cealaltă se aude un glas melodios, profesionist, călit cu ouă crude de Jilava:
"Sigur, este disponibil", "Veți locui singură?", "Ce meserie aveți?", "Putem să ne întâlnim să vedeți".
Dar intuiția feminină îi spune fetei că astăzi o să plouă, că la alegeri va ieși candidatul ei preferat, că steaua nu va câștiga liga campionilor sezonul viitor ȘI că geany nu este o persoană de încredere.

[....]

De partea cealaltă, intelectualul devine din ce în ce mai nerăbdător. S-a bărbierit proaspăt, s-a dat cu odorizant de cameră pe gât, pentru că parfumul s-a terminat, și-a pus un tricou mulat, curat și acum așteaptă vizita.
Dar minutele se scurg greu chiar și pentru un individ ca el, obișnuit cu trecerea ternă a timpului din spatele gratiilor. Ia telefonul și concepe un SMS, o primă poezie, în vers alb, cu reminiscențe de nichita stănescu dar cuprinzând și atmosfera grea, mohorâtă, a poetului lui preferat, bacovia:

[Va urma]

In campanie

Presupunem ca, mergand pe strada, in fata mea un individ se apleaca sa se lege la sireturi si i se rup pantalonii de costum in zona dorsala. In timp ce se ridica incurcat de situatia neplacuta, un porumbel care trece intamplator prin zona ii defeca fix in cap. Dand sa se fereasca, se impiedica in siretul pe care n-a apucat sa-l lege si cade intr-o balta, ba chiar in singura balta de pe strada. Aplecandu-ma spre el sa il ajut, observ ca balta este de fapt una de ulei, de la vreo masina si, stupoare, ca este cel mai mare dusman al meu (stii tu cine esti).

Ei bine, acum imaginati-va rasul care ma apuca, un ras haotic, incontrolabil, molipsitor precum ciuma bubonica intr-o cada de baie de-acum cateva sute de ani.

Cam asa am ras cand, plecand de la serviciu, am vazut afisul asta:

Un domn

"Un domn" am zis? Un domnitor vroiam sa spun. Stiu, este incredibil, dar va jur ca n-am trucat poza. Ah, as da orice sa particip la o sedinta cu consilierii de imagine ai lui Becali.
Iar am comis-o: "consilieri" am zis? Vistiernici, paharnici, parcalabi, bufoni de la palat vroiam sa spun.

Tot respectul insa: desi candideaza pt primaria Bucurestiului, sau pt  presedintia (Bucurestiului, haha), sau pt amandoua la un loc, Gigi a pus crucea in fata, un target primordial, un nihil sine deus, un reper de buna credinta si moralitate.

Si mi-l imaginez cum se trezeste dimineata, isi ia servieta si pleaca la job. Trece intai pe la biserica, unde matura pe jos, improspateaza apa sfintita, poate citeste putin din cartile sfinte vreunei babe chioare, bate un tigan (zice ca-i musulman) si cu asta acopera partea de "in slubja Crucii."
Apoi se duce la primarie. Se aseaza pe scaunul de primar, ordona sa se deschida portile si cheama impricinatii pentru judecata. Si incepe sa imparta dreptate in stanga si in dreapta, sa construiasca pasaje si statii de metrou, sa aiba grija de patrimoniul istoric, sa faca locuri de munca si cate si mai cate.

Frant de oboseala, mai apuca doar sa verifice ca lingoul de aur pe care l-a asezat, din pudicitate, in fata penisului statuii de la muzeul de istorie, este tot acolo (evident, nu l-a furat nimeni), apoi ajunge acasa si deschide televizorul. La TV, surpriza: Steaua a castigat campionatul!

SOCANT! Nu RATA acest ARTICOL!

Aaaarghhhh....stati put...ahhhh, inspira, expira, inspira, expira, stati o secunda...
Ok, mi-am revenit. N-a fost mare lucru, am fost doar aproape de un infarct. Noroc că mă pregătesc de ceva timp să previn așa ceva. Să vă spun de ce. Acum 2 ani am început să fac exerciții cardio: să merg la sala, să merg pe bicicletă, să alerg, să fac sex altfel decât culcat pe spate pe o saltea cu arcuri. Știți și voi, exercițiile clasice.
Și-acum motivul pentru care am facut asta vi se va părea dubios: nu că n-aș vrea să arăt bine (aici intervine însă alt aspect demn de analizat: cum e mai drăguț un câine, dolofan sau slab mort? dar o pisica? dar un gandac gras și suculent, nu trosnește mai bine sub papuc decât unul slab de i se vede scheletul pe sub elitre? oamenii de ce n-ar fi mai simpatici la fel, adică grași? închid paranteza).
Pentru că adevărul este că vreau să arăt cât mai bine. Dar nu ăsta este principalul motiv, ci faptul că trebuie să fiu cât mai sănătos, corpul să funcționeze în cei mai buni parametri. Asta dacă vreau să fiu informat, să mă țin la curent cu ce se întamplă în jurul meu.

Nedumeriți? Ei bine, poate ați observat, dar site-urile de știri din ziua de azi se poartă fără nicio grijă față de sănătatea cititorilor. Toate subiectele lor sunt ȘOCANTE, ÎNGROZITOARE, INTERZISE, INCREDIBILE. Nu mai poți intra pe vreun portal de știri fără să tremuri de frică și fără palpitații de inimă.
Cred că majoritatea jurnaliștilor și-au făcut ucenicia într-un parc de distracții, la secțiunea de ride-uri extreme și au fost dați afară pentru că au speriat prea mulți copii în întunericul din tunelul groazei.
Sau poate la facultatea de jurnalism te învață că poti exprima toate emoțiile prin caps lock. Deși exagerez: care facultate? Până la urmă, OTV și Libertatea sunt niște pepiniere de jurnaliști excelente.

Oricum, hai că intru să văd ce s-a mai întâmplat prin lume. Mie unuia mi-e groază. Pardon: mi-e GROAZĂ!

Fenomene bizare

Exista tot felul de locuri ciudate. De exemplu, triunghiul bermudelor unde dispar tot felul de avioane si nave. Sau locul ala prin Anglia unde se vad ozn-uri mai des decat vezi parasute in bamboo intr-o seara de sambata.
Ei bine, am gasit si eu un astfel de loc in Bucuresti, pur intamplator.  Sa va explic: ca orice oameni lenesi si noi mergem destul de des cu masina la serviciu. Si ca orice roman, am gasit si eu un loc unde parchez mai tot timpul, ba chiar mi-am dorit niste scurgeri mici de ulei, ca sa marchez teritoriul. N-a fost sa fie...dar totusi aproape intotdeauna parchez acolo.
Revenind - exact despre locul asta e vorba cand va spun despre fenomene stranii: cum ziceam, din doua in doua zile parchez acolo. Dupa ce parchez, ma uit in jur: liniste totala, niciun caine vagabond, niciun ciripit de pasare. Ei bine, seara, cand dau sa plec, gasesc cel putin un geam, cateodata mai multe, plin de gainat. Dar absolut intotdeauna. Am verificat si nu sunt sub vreun copac, sub vreun cuib de pasari, sau sub balconul cu recuzita de vrajitoare a oanei zavoranu.
E pur si simplu ca si cum pasarile ar fi dotate cu un mecanism de timing  perfect si, din doua in doua zile, in zborul lor spre cuiburi, sistemul lor digestiv termina procesarea mancarii cu doar cateva momente inainte de a ajunge deasupra locului de 3 pe 2 metri lungime (tinand cont, bineinteles, de factori precum miscarea de rotatie a pamantului sau viteza vantului).
Deci, in concluzie, pot spune ca am descoperit un lucru cel putin bizar, o stransa conexiune intre niste coordonate geografice precise, anumite bucati de tabla si sticla si regnul animal. Merita investigat, pana nu schimb locul de parcare. Tot in concluzie, cumpar prastie.

O nuntă modernă

Mă trezesc mai hotărât ca niciodată. Fac repede un duș, mănânc frugal, apoi pun mâna pe telefon, fără să îmi schimb măcar expresia cu care m-am trezit pe față (visam despre cum eram invitat să cânt imnul la finala cupei europa și stăteam pe arena națională, gol pușcă, în fața publicului, cu cea mai tâmpă expresie pe față).
Formez numărul în timp ce mă chinui să îmbrac sacoul noului meu costum, cumpărat special pentru ocazia, cel puțin teoretic, unică în viață.
- Bună ziua, domnul Claude Maurice Marcel Vorilhon?
- Rael la telefon, da.
- Domnule Rael aveți cinci minute?

Zece minute mai târziu mă urc în mașină și gonesc turbat către o destinație cunoscută, momentan, doar autorului omniscient.Trebuie să mă grăbesc, am îndeplinit doar primul pas al planului meu complex. Gonesc ca nebunul cu 120 la oră pe strada populată doar de babe care umblă liniștit, molcom, cu coșuri în brațe, spre aceeași destinație.
Mă opresc la un moment dat și cer indicații, demarând apoi în trombă, umplând de praf ochii plini de speranță ai doamnei care mi-a răspuns cu toată bunăvoința, insistând că merge în aceeași direcție. N-am nevoie de balast, nu acum, nu astăzi.
Ajung în fața bisericii și opresc brusc, violent, cu frâna de mână, făcând un zgomot infernal și miros de cauciuc ars. Ușa bisericii se deschide aproape imediat și un popă iese grăbit afară, uitându-se îngrijorat la ML-ul din curte. Este ok, am parcat milimetric lângă, zgâriindu-i poate doar un pic din aura divină.
Mă îndrept spre popă în pas alert, dându-mi jos din mers ochelarii de soare și încheind bine sacoul peste tricoul cu metallica.
- Ia zi fiule!
- Părinte...

Ies din biserică mulțumit și mă urc iar în mașină, fredonând După ani și ani... de Compact. Mai puțin grăbit, mă îndrept spre capătul celălalt al orașului, fiind conștient că urmează pasul cel mai dificil din tot traseul de astăzi. Când văd turlele sinagogii, respir adânc și repet în minte discursul, cântărindu-l pe toate părțile, ca pe o pungă de galbeni pe care o arunci ușor în aer, ascultându-i cu plăcere zornăitul. Mă gândesc cu atâta intensitate, încat câțiva trecători întorc capul, cu mâinile băgate adânc în buzunare. Dacă gândurile s-ar materializa, pe străzi ar sta claie peste grămadă femei goale, mașini puternice și versiuni mult mai cool de noi înșine. Și poate, dându-ne seama de cat de asemănătoare sunt dorințele noastre, nici nu ne-ar mai păsa de ele.
Intru înăuntrul locașului, având pe cap o bonetă d-aia ca un castron, sperând să nu mă dau de gol prin cine știe ce gest sau vorbă.
Mă îndrept direct spre rabinul septuagenar, conștient că nu mai pot să dau înapoi. Îi pup mâna, la naiba, îl pup și pe obraji, apoi îi strig în față:
- Frate, nu mă recunoști?
Văd lupta internă pe fața lui, pentru că, evident, habar n-are cine sunt. În același timp, deschide brațele și țipă în culmea fericirii că nu se aștepta să mă revadă atât de curând. Zâmbesc din colțul buzelor, apoi încep să rostesc discursul, cu un glas calm, persuasiv, presărat cu citate din tora. Sunt diabolic, diabolic, absolut diabolic.

Ultimul popas al zilei este, așa cum probabil ați ghicit, dacă v-ați imaginat că locuiesc în orașul cosmopolit în care se pare că trăiesc, este, așa cum ziceam înainte să mă pierd într-o frază complicată și inutilă, în fine, este moscheia. Aici însă îmi va fi ușor, pentru că îl cunosc pe imam, patronul dughenei de unde îmi cumpăr, destul de des, kebab de pui și apă plată.
De fațadă, mă îmbrac și aici conform obiceiului cu halat d-ala larg și turban (așa se îmbracă musulmanii, nu?) și intru în moscheie, ignorând privirile curioase ale trecătorilor (n-au mai văzut pelerini, săracii).
Așa cum am preconizat, termin repede treaba și, în sfârșit, mă pot relaxa la o bere rece, fară alcool, la terasă. Scot și o carte din rucsac și mă pun pe citit. E timpul să aștept, să am răbdare.

Cinci ore mai tarziu, adica ora 7 seara, mă ridic amorțit de pe scaun. E timpul. Mă îndrept spre marginea orașului.

-------------------------------------

Totul este pregătit. Mesele sunt întinse, sticlele de băutură stau la rece, invitații au sosit cu toții. Un singur lucru lipsește, și trebuie să recunoaștem că este un lucru al naibii de important la o nuntă, adică mirele. Părinții sunt agitați și se uită la ceas, invitații comentează cu zâmbete înghețate pe buze, mireasa este nehotărâtă dacă să înceapă să plângă sau nu, nefiind sigură dacă e waterproof machiajul. Până la urmă, dă un telefon la salon și întreabă, apoi se pune pe bocit în toata regula.

Deodată, afară se aude gălăgie. Toată lumea se îndreaptă curioasă spre intrarea de la grădină, unde văd, cu stupoare, patru bărbați certându-se aprig. Sunt chiar cei patru preoți. Rael tocmai ridicase glasul, prevestind o nouă venire a elohimilor, popa scosese patrafirul și arunca cu apă, țipând nume de sfinți, rabinul avea un debit verbal incredibil iar musulmanul se întorsese către meca, pentru că venise timpul rugăciunii de seară.
Invitații, în funcție de etnie, religie și vârstă, încep și ei cearta, una asemănătoare bătăilor generale din barurile din filme. Isterie generală, toată lumea agitată, câinele latră și se strecoară printre picioarele tuturor, popa aproape aruncă anatema, rael încearcă să racoleze adepți, musulmanul tocmai termină rugăciunea în timp ce imamul încearcă să-l încurce recitându-i versuri în ureche.

Spiritele se încing, cineva se împiedică de niște farfurii care se sparg cu un zgomot infernal, lumânările de pe masă pică și ele, dând foc la mese care încep să ardă cu ditamai vâlvătaia.
Când, deodată, haosul general este întrerupt de un strigăt puternic. Toată lumea se oprește și se uită la persoana respectivă, apoi îi urmăresc degetul îndreptat spre cer, unde, un punct mișcător devine din ce în ce mai mare. Asupra grădinii se lăsă o tăcere mormântală, pe măsură ce apar eu, mirele, în carne și oase, din cer, prins între lațurile parașutei. Aterizez violent, spărgându-mi nasul, printre flăcările care au cuprins și unul din pomii din grădină.
Abia stăpânindu-mi lacrimile de durere, dar și rânjetul de pe față, mă îndrept printre invitații transpirați și cu gurile căscate, către mireasă, apoi către cei patru oameni sfinți:

- Ok, cine vrea să ne cunune? Căștigător este cel care trece de următoarele trei probe...

Cu alte cuvinte, nu furați mireasa, vedeți și voi cât sunt de rău, mânca-v-aș.

CFR strikes again

Ajung la gara de nord cu 10 minute inainte sa ajunga trenul. Exact cand
orologiile comuniste bat ora fixa, trenul intra, flegmatic, in gara.
Brusc, o palma invizibila, divina, ma loveste peste cap. Alte brate
invizibile ma iau si ma lovesc repetat cu globii oculari de panoul de
sosiri: Trezirea ma baiatule.25 de minute intarziere. Pardon, 30
--
Sent from my mobile device

Hirs, hirs

Îţi aduci aminte că am citit împreună nişte comentarii pentru poezia oul dogmatic a lui Ion Barbu? Sau elegiile lui Nichita Stănescu? Lucruri foarte interpretabile, știu. Ne dădeam şi noi cu părerea atunci în legătură cu ce a vrut să spună poetul. Cât de aproape eram? Nu prea aproape, crede-mă.
Dar toate aproximările noastre, toate părerile, ipotezele, teoriile, teoremele şi axiomele erau cumva mai apropiate de intenția autorului decât sunt interpretările religioase despre istorie.

Și după acest mic preambul trebuie să-ți povestesc, în avans, ce am făcut sau voi face de Paște.
Am fost sau poate doar am de gând să mă opresc la biserică și să trec pe sub masă, cu scopul de a lăsa păcatele acolo, de fapt pentru a-mi lipi guma de mestecat, veche, întărită, la baza picioarelor mesei.
M-am trezit sau ma voi trezi, nu foarte sau poate prea de dimineață, depinde de standardele fiecăruia. M-am spălat pe față cu apă dintr-o cană în care se află un ou roșu, sau poate că voi sta cu ochii lipiți și plini de urdoare toată ziua.
Am pregătit friptura în seara dinainte, de fapt voi așeza carnea în tavă, o voi condimenta și o voi pune la cuptor. M-am gândit un pic la viața scurta mieilor, ah nu, mă voi gândi la sângele gros scurgându-se din grumazul mielului înjunghiat de sărbători. Și un pic la ochii rămași deschiși, în care m-am uitat, sau nu ma voi uita, dacă îmi voi aduce aminte cât de neplăcut este. Apoi o să-mi dau seama că nu sunt ferestre către suflet, pentru ca mieii nu au suflet. Am lăsat sângele scurgându-se, picioarele încă tremurânde și am scos friptura din cuptor. O voi mânca cu poftă, pentru că acum, nu altcândva, este perioada propice a anului.

Hîrș, hîrș va face cuțitul pe farfurie, când mă voi chinui să desprind carnea de pe os. Sau nu, sunt singur acasă, iau bucata de carne în mână și mănânc sălbatic ignorând gustul oribil de animal mort speriat, mulțumit că doar oamenii morți pot bântui, nu și animalele. Voi eructa dezgustat de mine însumi, de fapt e o râgâială nesimțită plină de mulțumire pentru că am ținut post și pentru că merit.

Am deschis televizorul și am văzut, de fapt, voi vedea întotdeauna aceleași filme religioase și același slujbe triste. Apoi închid televizorul, sau voi sta toată ziua lâncezind cu mâncarea descompunându-se încet în stomac, cugetând la importanța zilei de paște.

apoi iar hîrș, hîrș, poate ne-am văzut sau ne vom vedea la urgențe

O mostenire neasteptata

Dimineata asta, la metrou, o doamna impartea de mama focului niste carticele cu noul testament, folosind o metoda de a atrage clienti extrem de eficienta:
"Noi testamente gratuite, noi testamente gratuite...", repeta ea fara oprire.
Evident, m-am bagat sa iau si eu unul: o data pt ca e gratuit, a doua oara pt ca e nou, nu second hand si in sfarsit, daca am noroc, poate imi pica si mie o mostenire interesanta. Abia astept sa citesc, sa vad ce am primit. Doamne ajuta.

Evil update

Precum majoritatea oamenilor, nici noi nu ne-am nascut intr-un moment de aliniere nefasta a astrelor, nici n-am fost blestemati de vreo vrajitoare vedeta la otv, nici n-am suparat  divinitatea prin articole jignitoare, in mod repetat.
Ok, mai putin ultimul punct.  De fapt, nici de-al doilea nu sunt sigur de cand m-am hotarat sa incep campania:
Domnu' Dan Diaconescu presedinte de scara!,
in blocul in care are sediul otv.
Si, daca stau sa ma gandesc bine, cand ne-am nascut, posibil ca o constelatie noua sa fi fost descoperita pe cer, de forma cunoscutului simbol reprezentat de degetul mijlociu.
Naspa.

Dar altfel cum e posibil ca in decursul a trei zile sa ne buseasca cineva masina, apoi in drum spre itp sa ne sara o piatra fix in parbrizul schimbat cu 9 luni in urma si sa-l sparga si, deoarece toate astea nu erau suficiente,semnalizarea stanga (cu un admirabil simt al ironiei pt un obiect lipsit de viata) sa nu mai functioneze exact cand viram sa intram in curtea ITP?

Eu cred totusi ca a fost blestemul lu' d-nul dan diaconescu. Sau al vecinei noastre de sus, mare fan al postului mentionat, careia ii doresc o viata cat mai frumoasa in fata televizorului dat FOARTE tare.
Aaa, sa nu uit: frumoasa si scurta.

Altfel, suntem ok. Eu am luat trenul spre casa, adica sunt in el acum. Trenul, pradator feroce ce poate cara pana la cinci ori propria greutate, se apropie flamand de gara Focsani. Compartimentele lui sunt umplute rapid pana la refuz. Buzoienii vor trebui sa isi astepte randul...

Kick/Ban

Nu îmi stă în fire să țin discursuri despre lucruri pe care nu le cunosc. De exemplu, nu voi emite niciodată păreri valoroase despre machiaj, să zicem. De asemenea, nu voi face pe cunoscătorul nici în privința sexului - hmm, stați să găsesc o speță necunoscută mie - ăăă...sexului în trei, într-o barcă de salvare din mijlocul oceanului, în timp ce la un televizor portabil rulează cu tristețe maximă ultimele scene din Titanic. Nu e genul meu și gata.

Ok, cu introducerea asta m-am pus singur într-o poziție ingrată: urmează să-mi dau cu părerea fix despre un lucru pe care nu l-am experimentat până acum. Voi scrie despre îmbătrânire și, inevitabil, despre modul în care generația mea urmează să fie dată afară în șuturi de pe internet.

Noi, ăștia de ~ 25 de ani +,  am fost acolo, la nașterea internetului. A fost jucăria noastră de la început și, dacă orice mucos din ziua de azi poate să aibă o cultură sexuală de invidiat, atunci ăsta este doar meritul nostru. Așa că, zilele trecute, priveam cu dezamăgire cum pe tot mai multe site-uri apar glume/articole/whatever cărora nu le prind înțelesul. De ce? Pentru că toți ăia care s-au născut dupa '90 (haha, ce looseri) au început și ei să posteze diverse chestii care fac referire, evident, la pasiunile lor. Pasiuni de care noi, ăștia cool, nu suntem legați sentimental în vreun fel. De exemplu, dacă noi ne aducem aminte (uitându-e la powerpoint-urile alea patetice primite pe mail), de guma turbo și nintendo pe casete, ei își aduc aminte despre Pokemon (încă o dată: ce looseri frate :)). Eu unul nu știu ce e pokemon ăsta, pe vremea mea se jucau doar copiii cu el, în timp ce noi, acneicii, deja butonam versiuni incipiente de diverse chestii online.

Bun, cam așa mi-a picat fisa: deja nu mai țin pasul cu internetul. Apar chestii noi, pe care nu le cunosc, față de care nu am nicio legătură emoțională, dar care li se par hilare celor mai tineri.  Și, pentru că nu le cunosc, de ce nu mi s-ar parea stupide, de exemplu? De ce nu aș zâmbi condescendent în timp ce aș murmura printre dinți: idioți sunt adolescenții ăștia din ziua de azi, nu ca noi...?

Suna familiar? Adevărul e că văd exact spre ce ne îndreptăm: ne vom transforma în moșnegi antipatici, plini de ei, care poate vor ține pasul cu tehnologia, dar nu vor înțelege însă nimic din conținutul online. Și vom bodogăni supărați când toate site-urile care ne plac vor începe să fie pline de lucruri, pentru noi, neinteresante. Sau când vreun tânăr obraznic nu-și va ridica civilizat dronele de pe resurse când un cetățean de vârsta treia, cum vom fi noi, va apărea cu soldații săi prăfuiți în starcraft 'nșpe.

Evident, nu se aplică doar la internet  această desfășurare a lucrurilor ci și la modă, cărți,  filme, muzică, mâncare etc. Și partea cea mai nasoală e că nu prea poți să-ți dai seama unde să faci demarcația intre a fi open minded și a accepta porcării trendy. Succes, totuși.

Schema NASA

Afară e soare, 25 de grade, copacii sunt înverziţi, fluturi zboară din floare în floare în timp ce tineri cu role şi cu biciclete trec pălăvrăgind veseli pe aleile parcurilor. Oameni bine dispuşi îşi satisfac setea şi nevoia de a socializa la terasele deschise până târziu în noapte.

Dar tu nu. Tu eşti acasă, psihopat şi singur, cu draperiile trase. Degetele ţi se mişcă febril pe tastatura. Pentru că tu, dat dracului cum eşti, te crezi HACKER. Scopul tău, oricine ai fi tu, e acelaşi:
să spargi serverele NASA


Se pare că ăsta e un fel de pas de iniţiere în lumea hacking-ului, adică na', mă gândesc că nu este suficient să hack-uieşti contul de yahoo messenger al prietenei tale şi să-i citeşti emailurile. Trebuie, dar trebuie să spargi nişte servere. Iar dacă tot spargi servere, de ce n-ar fi ale NASA, astfel încât să poţi le poţi spune apoi prietenilor, blazat şi casual, că te plictiseai  şi aveai chef să citeşti nişte documente secrete.

Scuze, am uitat că nu ai prieteni. Atunci, ai avut un alt motiv: mitul urban spune că dacă accesezi ilegal serverele NASA, te vei trezi că sună la uşă în miez de noapte (sau în miezul zilei, nu ştii, pentru că ai draperiile trase) şi că doi agenţi fbi cu costum şi ochelari negri îţi vor flutura nişte legitimaţii sub nas, te vor lua de subţiori şi te vor duce cu avionul la New York unde, într-o cameră obscură, îţi vor băga o lampă în ochi şi te vor pune să alegi: 10 ani puşcărie sau un contract de 1 milion de dolari pe an la departamentul lor IT.

Bun, ăsta e planul tău, pentru că nu eşti prea deştept şi nu te-ai întrebat de ce toată lumea poate să spargă serverele alea NASA aşa, după bunul lor plac. Dar, pentru că ai fost de treabă şi ţi-ai externalizat procesul de gândire către wikipedia şi internet, random evil writings îţi va prezenta cum stau, de fapt, lucrurile:

Nici o clipă nu te-ai gândit că americanii, idioţi cum sunt, ştiu totuşi să facă bani din orice. Şi de ce n-ar lua nişte bani de la tine, dacă tot eşti hacker? Aşa că şi-au creat un server-farm de toată frumuseţea, au pus nişte protocoale de securitate nici prea simple, nici foarte complexe, au stocat pe servere nişte documente lorem ipsum pe care le-au marcat ca secrete, au tras o conexiune zdravana la Internet şi acum aşteaptă să pice muştele (da, ca tine, tu eşti una din aceste muşte). Între timp, cercetările reale le fac într-un altă locaţie, evident, neconectată la internet.
Cu gândul la contractul de un milion, te grăbeşti să le spargi reţeaua şi, felicitări, tocmai ai fost dat în judecată pentru câteva sute de mii de dolari. Nu mult, cât să ia şi ei un bonus de crăciun. A meritat, nu?

Probabil că e una din cele mai profitabile instituţii din lume această NASA. Din când în când anunţă că au mai angajat câte un hacker, aşa, de încurajare. De fapt, cred că merge atât de bine o afacere d-asta, încât mă gândesc să-mi deschid şi eu una. Ca să atrag muşte grase, americane, le zic că pe servere am reţete de la McDonalds şi KFC. Strict secret.

O destainuire

Am lipsit o perioada, stiu ca stiti, chiar daca nu mi-ati dat niciun mail sa ma intrebati cum ma simt. In mod cert experienta traumatizanta prin care am trecut a lasat urme adanci in psihicul meu mai degraba fragil. Cu siguranta m-am schimbat mult in urma acestor zile de tortura.  Dar inainte sa va infierbantati imaginatia cu mine imbracat intr-un costum de piele fara fund, biciuit de o femeie sexy dar nemiloasa, sa stiti ca n-a fost nimic de genul asta. De data asta.

Deci iata-ma pe scaun, ingrozit. Cu cateva scule si degete in gura. Ah, iar aveti o imagine complet gresita in minte, obsedatilor: sunt la stomatolog. Imi scot o masea, desi nu ma doare si, la naiba, nici nu stiam ca o am in gura pana nu de mult timp.
Sa va explic cum sta treaba: acu ceva timp, undeva pe pamant, in punctul exact opus unui spital din constanta (adica punctul ala la care ajungi daca sapi si sapi si sapi si iesi pe partea cealalta si ignori ca esti pe fundul oceanului), un copil se nastea. Este complet opusul meu: blond, ochi albastri, span, vorbaret, dar cam debil si fara simtul umorului (pe bune, chiar ajuta sa te gratulezi singur, am citit intr-o carte d-aia motivationala). Acest antichrist  scrie in momentul de fata chestii anoste, de un succes rasunator insa, pe blogul sau: PredictibleGentleAudio (in limba chineza). Si tot acest individ, care mie personal imi displace profund, nu zambeste niciodata: pentru ca, vedeti dumneavoastra, lui ii lipsesc vreo 5 dinti din gura.

Revenind pe partea astalalta a pamantului, iata-ma pe mine: brunet, prezenta placuta, critic, inteligent (ah, ce bine e) si foarte foarte dotat de natura, iar va ganditi la prostii, adica cu cinci dinti in plus. Patru masele si un dinte, ca sa fiu exact, dar in total cinci, nici mai mult, nici mai putin. Si patru din ei trebuie scosi.

Domnul doctor imi explica procedura cu calm, ignorand ochii mei din ce in ce mai cascati.
"Trebuie taiata gingia, taiat osul mandibulei, sectionata maseaua si scoasa pe bucati, cusut rana si cam atat."
"Ok. Baga." (as vrea eu, eram cu ochii in lacrimi si fara cuvinte, evident)
"Bag."

Trebuie sa spun ca antestezicul ala a fost foarte performant. N-am simtit nimic atat de tare, incat putea sa-mi taie jumatate din falca si nu aveam nicio treaba. In fine, a terminat, m-a cusut si m-a trimis acasa, cu jumatate de gura inca sub efectul anesteziei. Cat de simplu, mi-am zis, zambind amuzat. Cat de usor se scoate o masea in ziua de azi, ma felicitam. Cat de banal. Cat de idiot sunt, urlam cateva ore mai tarziu, zvarcolindu-ma in pat, prada unei dureri agonizante. Dar ce durere! E oribil, e mercedes-benz-ul durerii.
Si apoi a fost sangele. In sfarsit, ii inteleg pe vampirii aia gay si efeminati din twilight, care nu beau sange. E oribil. Stiu, pt ca a trebuit sa inghit o gramada in cursul primei nopti. Apoi au urmat 4 zile de stat umflat si cu dureri.

Dar au trecut, aproape. Acum, ca mi-a mai ramas doar o usoara umflatura, cat sa ma pot lauda ca am fost usor lovit atunci cand am luat apararea unei tipe agresata de trei, ba nu, patru indivizi care, ulterior, au ajuns in spital, pot sa va fac si marea destainuire: ma casatoresc.

Frumos, nu? Fac tot ce pot sa fiu fericit, asa voi sti ca undeva, pe partea cealalta a pamantului, Gentle Audio e doar o laba trista. Trista de tot.

Nas(pa)car

Stiu ca e 3 noaptea dar trebuie sa postez pentru istorie: ce ridicoooooli sunt americanii!!! Ma uit pe eurosport, unde e o etapa de nascar sau nu stiu cum se numeste. Sunt niste masini care se invart in cerc! Incredibil! Deci d-aia isi iau ei permisul de conducere de cand incep sa ajunga la pedale. Nu trebuie sa ai niciun skill, tii acceleratia apasata la maxim si te rogi sa nu intre nimeni in tine.
Sincer sa fiu, nu credeam ca pot fi mai penibili decat cu simulacrul lor de rugby, fotbalul american, unde au luat un joc 100% barbatesc si au umplut jucatorii de  bureti si casti, sa nu cumva sa se loveasca.
Dar nascar asta chiar intrece orice masura. D-aia nu sunt piloti americani in formula 1, pe langa faptul ca nu stiu sa schimbe vitezele.

Iarna nu-i ca vara

Predictibil: cum a dat prima zăpadă, cum s-au blocat toate drumurile extraurbane. Şi mai predictibil: cum s-au blocat toate drumurile din cauza zăpezii, cum se caută vinovaţi pentru aceasta situaţie.
Deoarece mă simt de treabă astăzi, vă dau un indiciu pentru situaţie: VISCOLUL ŞI NINSOAREA ABUNDENTĂ SUNT DE VINĂ!
Mă enervează cum toţi bucureştenii pe care i-a prins zăpada pe drum, in afara orasului, se grăbesc să dea vina pe autorităţi. Nu mă refer la oamenii care au plecat cu serviciul sau care pur şi simplu aveau treabă în afara oraşului. Mă refer strict la ăia care simt nevoia să arunce pisica moartă spre cineva. Nicidecum n-ar fi mai degrabă vina lor că nu-s suficient de civilizaţi sau că nu-i duce mintea îndeajuns încât să se intereseze de starea vremii înainte de a pleca la drum şi să se echipeze corespunzător sau să nu mai plece. Nu, ei n-au nicio responsabilitate. Şi-au plătit rovigneta, pai atunci să vină jandarmii să le împinga maşina.
La naiba, mă simt de treabă în seara asta, aşa că vă lămuresc: nu-i nimeni vinovat pentru ignoranţa voastră. Asta înseamnă să fii adult - să iei decizii în funcţie de împrejurări, nu să te arunci cu capul înainte şi apoi să plângi după mama să te scoată din rahat. Mai ales că e aceeaşi mamă care ţi-a dat bastoane pe spinare în piaţa unirii.

Despre presa

De câteva  zile de când mă uit la Realitatea si Antena 3, seara, la diverse emisiuni politice, nu am putut să nu remarc cât de proşti şi pupincurişti sunt ăştia de sunt gazde la talk show-uri. Sigur, toata lumea ştie orientarea anti-pdl şi anti băsescu a posturilor mai sus menţionate, dar întrebările pe care le pun şi atitudinea lor denotă un servilism atât de puternic (faţă de orientarea politică a patronului) încât mă întreb dacă nu cumva, la redacţii, poza angajatului lunii este tipărită direct pe hârtia igienică din baia stăpânului. Cea mai mare onoare, echivalentul unui Pulitzer.
Nu că n-ar fi OK să fii anti-putere în ziua de azi, cine a mai citit blogul îmi ştie părerea  faţă de Băsescu şi clica lui. Dar ar putea totuşi să mascheze puţin, pentru că nimic pe lumea asta nu-i doar alb sau doar negru, mai ales în politică.

De exemplu: transmisiune live din piaţa universităţii. Camera arată un jandarm cum calcă în picioare o pancartă pe care scrie "Drop acid not bombs". Gazda emisiunii, la telefon cu purtatorul de cuvânt al Jandarmeriei, întreabă imediat incisiv (crede el) ceva de genul: "Reprezintă gestul acestui jandarm părerea generală a Jandarmeriei? Sunteţi împotriva exprimării libere?"

Mai lăsaţi-ne băi...

La km 0

Cum ar fi dacă m-aş duce la serviciu şi ar merge totul strună zi de zi? Backup-urile s-au făcut, bazele de date n-au crăpat, softurile n-au dat erori, serverele au numai leduri verzi aprinse. Ar fi destul de plictisitor.

Ei bine, cam aşa cred că gândeşte şi Băsescu care, fiind un mare amator de adrenalină (de obicei sub formă de whisky, dar nu numai), şi-a dat seama care era singurul lucru care-i lipsea în 7 ani de preşedinţie: un miting adevărat, domnule! Din ăla cu bastoane, bătăi, strigăte şi violenţe. Ei, iata că acuma a reuşit să-l provoace, aşa că, în sfârşit, poate să adauge puţină intrigă pe pagina sa de Wikipedia (pe lângă dosarul flotei, nepotismul vădit şi suspendarea din 2007).
Ciudată mi se pare tăcerea lui însă, mă gândesc ca bunul simţ presupune măcar o mică declaraţie din partea unui preşedinte, într-o asemenea situaţie. Emil Boc, aceeaşi problemă.

Şi, ca să termin în aceeaşi bătaie de joc cu care abordează şi ăştia de la putere situaţia, daţi-mi voie să-mi exprim îngrijorarea faţă de hipsterii şi emo ăia pe care îi vedeam mereu că stau pe treptele de la TNB. Unde îşi mai fac veacul săracii, acum că locul de joacă le-a fost ocupat? Sunt ok? Au unde să o ardă artistic şi high?

B'bye.

I put you on my blawg, dawg!

Hai să zicem că eşti directorul unei bănci şi că, la un moment dat, te gândeşti, sau cineva gândeşte pentru tine şi îţi deschide ochii asupra potenţialului impact al internetului asupra business-ului tău. Cum ar fi dacă clienţii tăi ar putea face transferuri, plăţi, whatever, online? Ar fi cel puţin interesant, te gândeşti. Ar fi chiar grozav.
Aşa că faci nişte şedinţe până seara târziu, pui în alertă câteva persoane de la HR şi împrospătezi un pic echipa IT, cu task-ul bine definit de a-ţi face un sistem de home banking competitiv, ergonomic, scalabil şi cu multe, multe alte calităţi care dau bine într-un pptx. Bun.

Acum hai să presupunem că eşti clientul unei bănci, scuzaţi truismul. Ca orice client vrei şi tu să stii ce bani ai în cont, să îţi plăteşti facturile de acasă sau, de exemplu, să trimiţi bani oricând în conturile tale secrete din Elveţia. Cei de la bancă, pe de altă parte, îţi cer o taxă lunară pentru toate aceste beneficii.

Şi aşa ajungem la Alpha Bank şi la pateticul lor sistem de homebanking. La ei, sistemul funcţionează cam aşa:
nu ai niciun fel de token ci accesarea contului se face printr-un certificat digital, user si parola. Nu vreau să mă leg de riscurile de securitate ataşate unui astfel de sistem de autentificare (mai mari decât dacă s-ar folosi un token) ci exclusiv la operaţiunile pe care utilizatorul obişnuit de Windows 7 trebuie să le facă ca să intre în cont.

Pasul 1. trebuie sa adaugi site-ul lor la lista de trusted sites
Pasul 2 trebuie sa ceri certificatul de pe site
Pasul 3 după ce reuşeşti să downloadezi certificatul trebuie sa il instalezi prin niste proceduri complicate pe care mi-e lene sa le detaliez (le găsiţi pe site-ul alpha dacă vă roade curiozitatea).
.
.
.
Pasul 14
Un mic extras din tutorialul lor de instalare:

Să vă mai spun că sistemul merge doar dacă ai Windows instalat pe calculator?

Dar de faptul că singurul browser suportat este Internet Explorer, ce parere aveţi? Sau de faptul că poţi instala certificatul pe un număr limitat de computere?

Aşadar, un utilizator cinstit de Linux (cum e subsemnatul) nu va putea să se folosească de cont decât cu bătăi de cap, emulând un Internet Explorer cumva. Iar dacă eşti hipster şi ai Mac, atunci chiar n-ai nici măcar o şansă.

Şi să zicem că aş fi putut să trec peste toate astea, desi dat fiind că suntem în 2012 şi în era lui HTML5, mi se pare ceva de domeniul fantasticului ca o bancă să îşi bată joc în halul ăsta de propria imagine. Dar să zicem că, teoretic, aş putea avea bunăvoinţă faţă de angajaţii atehnici care au ales o firma de dezvoltare care, ulterior, le-a tras o ţeapă monumentală. Dar fiţi atenţi ce parolă iniţială mi-au pus şi spuneţi-mi dacă pot să iert aşa ceva?

P.S.: la logare, ca să-ţi bagi userul şi parola, poţi să foloseşti o tastatura virtuală. Adică să-ţi scrii parola apăsând cu mouse-ul pe ecran pe literele corespunzătoare. HAAHAHAHHA!!! Incredibil!

Grand Cinema Baneasa sunt varza

Hai să zicem că eşti miop, că vezi totul blurat la o distanţă mai mare de 2 metri, că poate, printr-o nefericită neşansă, suferi şi de astigmatism şi de lipsa completă a unui ochi. Să mai zicem, de dragul exagerării, că deasupra televizorului la care incerci să te uiţi se află o lampă cu leduri, aprinsă şi că partenerul dă cu aspiratorul şi se fâţâie de colo colo prin faţa lui. Şi am menţionat cumva ca televizorul  este un Diamant vechi, alb negru?
Ei bine, luând în considerare toate aceste dezavantaje şi tot te vei bucura de o experienţă cinematografică superioară celei din sala Grand Ultra a Grand Cinema Baneasa.


Conform comunicatului lor de presă "Sala Grand ULTRA cu o capacitate de 500 de locuri este destinată celor care caută cea mai impresionantă, captivantă şi copleşitoare experienţă cinematografică. ", dar asta doar în teorie, cea mai frumoasă şi nedemonstrată teorie.
Realitatea este cu totul şi cu totul alta: ieri am văzut filmul Girl with the dragon tattoo în locaţia amintită. 


Experienţa s-a desfăşurat aşa:


Ne ducem să cumpărăm bilete. La telefon (am sunat înainte, să ne interesăm) doamna de acolo ne-a spus că preţul este de 23 de Ron pt sala Grand Ultra. Pe panouri scrie că preţul e de 26 de Ron pt sala respectiva. La casă aflăm că dacă vrem să stăm pe scaune centrale, atunci trebuie să plătim un mic supliment de 4 Ron. Total cost bilet: 30,5 Ron. 
Apoi experienţa cinematografică propriu zisă: scaunele sunt confortabile, poate mai bune ca la alte cinematografe iar ecranul este un pic mai lat decat cel al altora şi aici se termină singurele lucruri bune.
Începe filmul: jumătatea dreaptă a ecranului şi subtitrarea se văd ca prin ceaţă, nefocusate deloc. Exact ca televizorul meu vechi înainte să-l arunc. Apoi, după vreo 20 de minute, problema se rezolvă, dar numai pentru câteva minute pentru că, brusc, li se arde un bec de la proiector sau naiba ştie ce, aşa încât scade contrastul imaginii pe ecran de parcă tot filmul fusese filmat numai seara, fără lumini adiţionale, cu o cameră cu filtru gri de culoare pus peste lentilă. În acest moment, poate că un cinematograf care se respectă ar fi întrerupt filmul şi ar fi zis "băieţi, ne pare rău, duceţi-vă acasă şi reveniţi mâine. poftiţi banii înapoi." dar nu şi grand aştia. Au continuat şi singurul lucru care ne mai distrăgea atenţia de la imaginea neclară era sunetul, care se dădea ori prea încet, încât auzeam toate gurile mestecătoare de floricele din sală, ori prea tare (prin contrast).


Filmul în sine e bun, abia aştept să-l văd (era să zic revăd) pe dvd, acasă. Oricum, concluzia rămâne: nu vă duceţi la Grand Cinema dacă nu vreţi o ţeapă cât voi de mare. Mă rog, cât "cel mai larg ecran din ţară [...] oferă o experienţă cinematografică incredibilă, care pur şi simplu nu este disponibilă în altă parte." de mare.

Happy Hangover!

New year's eve (our first and only meme drawing):