Funcționarul și minunea

Măcar o dată în viață cu siguranță vei asista la o minune. Poate că vei câștiga la loto, sau un prieten de-al unui individ cu care ai mers odată în tramvai, va câștiga la loto, poate că vreo fată super drăguță se va combina cu cel mai pocit individ pe care-l cunoști, probabil chiar cu tine, sau poate că vreo moaște începătoare, încă nelămuită în privința naturii minunilor pe care trebuie să le facă, te va vindeca de surplusul de kilograme.

Ei bine, deși încă tânăr, eu am asistat deja la o astfel de minune. Să vă zic.
Acu trei luni, eram la starea civilă să-mi înregistrez copilul nou nouț. Evident că această înregistrare pentru a obține certificatul de naștere este un proces super degeaba, pentru care trebuie sa duci acte în original si fotocopie deși informațiile necesare ar putea fi transmise automat de către maternitatea la care a fost născut copilul.  Dar hei, nu am ajuns încă la un asemenea stadiu de minuni, pentru asta ar trebui chiar D-zeu să intervină.

Intru deci în clădirea unde se face înregistrarea, imaginați-vă o casă de modă veche, cu un vestibul înalt, lat, lung și plin de oameni. De-o parte și de alta sunt uși, ajungem imediat la ele.
În fundul antreului e un birou la care stă paznicul. În cazul de față acest nene are și alte responsabilități: nou veniții trec pe la el și el le aranjează documentele, le pune capse, le spune că domnu' ăla cu chelie e ultimul, așteptați că vă cheamă doamna înăuntru la zece. Bănuiesc că orice poate fi o meserie.

Ușile sunt așa: în capătul vestibulului o ușă pe partea dreaptă care duce la un xerox.
La mijlocul sălii două uși ferecate cu o ciudățenie a naturii, adică un sistem automat pe bază de carduri magnetice. Cât am stat eu la coadă, pe ușile astea s-au vânturat tot felul de angajați ai stării civile, ieșeau pe una din uși cu ochii în pământ de teamă să nu-i întrebe cineva ceva și dispăreau iute pe cealaltă de parcă se fugăreau unul pe altul într-un scheci cu Benny Hill.
Chiar la intrarea în sală, pe partea stângă, era ușa sălii în care se făcea înregistrarea.

Am intrat așadar în vestibul și m-am așezat la coadă. Fără să apelez la nenea paznic, lucru care m-a și făcut să asist la minunea de care ziceam și pe care v-o voi povesti imediat.

Paranteză: cât am așteptat, la o măsuță era o  familie încercând să completeze cererea de înregistrare pentru că, bineînțeles, există o cerere. Am câteva tehnici de a recunoaște oamenii needucați, eufemism pentru proști, unele implică să deschidă gura, altele nici măcar. De data asta i-am văzut după cum țineau pixul în mână, adica de jos de tot, ziceai că ce scriu cu pixul șterg dup-aia cu degetele. La butoane era ea, scria câte un cuvânt, se oprea, i-l arăta lu' bărbati-su, se încruntau amândoi nițel, se uitau cu suspiciune în jur, apoi mai scria un cuvânt și tot așa. Erau la secțiunea de adresă. Gata paranteza.

Și acum să vă spun despre minune. Am intrat în sala unde aveau loc înregistrările. Aici era o cucoană, vreo 40 de ani, figura ștearsă, neobservabilă, a funcționarului public. Meseria ei se compunea din următoarele acțiuni:
- lua actele de la solicitant și verifica să existe toate copiile de buletin, certificate de căsătorie etc
- punea actele în dosar
- scria într-un registru numele solicitantului și nr. de înregistrare
- scria pe un bon nr. de înregistrare pe care i-l dadea solicitantului

Ei bine, după ce i-am dat actele, am văzut, spre groaza mea, pt că am căpătat ceva experiență cu funcționarii publici în ultima perioadă, cum trăsăturile șterse încep să capete un contur agresiv.
- Domn'le, are trebui să vă dau afară.
- Scuze?
- N-aveți capsa pusă.

În acest moment mi-am dat seam de greșeala potențial fatală pe care o făcusem. Într-adevar, acest serviciu inestimabil de a pune capsa era furnizat de nenea paznicul din fundul sălii, cel pe care eu îl sărisem din schemă.

Cu cea mai acră figură pe care am văzut-o vreodată la un om, a luat capsatorul, mi-a prins documentele și și-a continuat pașii.
Inițial m-am enervat,  eu eram acolo să-mi înregistrez copilul, pe unde umblu eu feliciți omul și când i-a fătat pisica nu-l acuzi că n-are capsa pusă. Apoi însă am observat un lucru ciudat: femeia cu adevărat se mișca cu o repeziciune de automat: ia dosarul, pune documentul, scrie informatia, scrie bonul, pa și pusi.

Și de aici minunea pe care v-am promis-o: se pare că am găsit singurul funcționar public care e interesat de optimizarea procesului la care lucreaza. Femeia își știa pașii și chiar era hotărâtă să-i parcurgă în timpul minim posibil. Mare lucru.