La cumpărături

Am ascultat cu regret știrile conform cărora domnul Băsescu își deplânge salariul mult prea mic. Bă, în ce morții mă-sii de țară trăim, dacă nici măcar președintele nu e mulțumit de salariul pe care îl primește?, mi-am zis sincer revoltat. Am strâns pumnul cu ciudă, citind mai departe declarația de altruism:
"salariile sunt in functie de cat produce tara, iar in momentul de fata atat ne putem permite." 
Și, mai departe:
"Si eu as vrea sa am un salariu mai mare de 1.100 de euro pe luna, mai ales ca n-am voie niciodata sa am un costum ros in coate. Trebuie sa am tot timpul o camasa alba, o cravata, niste pantofi nescalciati si pentru asta as vrea sa am un salariu mai mare."
Întotdeauna am susținut faptul că românii sunt leneși și că nu muncesc, dar nu credeam că lenea lor are consecințe atât de grave, încât, iată, nici măcar domnul președinte nu își permite un rând de haine curat și de bună calitate, să facă cinste țării pe unde o reprezintă.
Cu acest lucru în minte, încă indignat, am pus mâna pe telefon și am sunat direct la Palat.
Îmi răspunde o voce morocănoasă, dar fără agresivitate:
- Alo?
- Buna ziua. Aș vrea să vorbesc cu domnul Băsescu.
- Cine sunteți?
- Un blogger.
- Ok. Așteptați un minut.
În receptor se aude Vivaldi pentru câteva secunde, apoi o altă voce se aude în receptor:
- Da?
- Domnul Băsescu?
- La telefon.
- Domnule președinte, îmi cer scuze că vă deranjez, dar abia acum am aflat știrile.
- Ce știri?
- Nu știam că sunteți atât de strâmtorat
- Voiculescule, tu ești mă?
- Nu, nu. Sunt un blogger. Vreau să vă fac o propunere.
Câteva secunde pauză.
- Ce propunere?
- Știu niște băieți de unde vă puteți cumpăra niște haine mai ieftine, dar bune...
Iarăși pauză câteva secunde, apoi se aude vocea președintelui, de data asta interesată:
- Ascult.
- Dacă vreți să ne întâlnim, vă garantez că scăpați ieftin cu două trei costume și pantofi, cât să faceți față cerințelor de demnitar.
- Cine ziceai că ești.
- Un blogger. Random Evil Writings e numele meu.
Stă un pic pe gânduri.
- Nu ești ăla cu discuția cu dracu?
- Exact.
- Ce băieți știi?
- Niște băieți cu marfă bună. Ne întâlnim azi?
- Bine. Acceptă și card că n-am scoși bani și n-am niciun bancomat prin preajmă?
- Da, au un POS din ăla.
Cădem de acord asupra orei și locului întâlnirii. Mă prezint acolo cu 10 minute mai devreme și fumez o țigară așteptând. Îl văd sosind de departe. E incognito. Poartă un trenci gri, gen Colombo, niște pantofi negri, un pic scâlciați. Stropi de noroi îi murdăresc pantalonii în spate. Are un zâmbet de mic afacerist pe față.

Dăm mâna și discutăm două minute. Îi spun că am simțit că este de datoria mea de cetățean să îmi ajut președintele și, implicit țara, să ne reprezinte cât mai bine în lume.
- Magazinul e chiar după colț, îi spun.
Mergem întins. Are mersul legănat, ca un marinar, deși ar putea fi și alte motive pentru asta.
Băieții prezintă costumele, niște superbe replici Armani. Ochii președintelui sclipesc. Probează mai multe costume și se uită satisfăcut în oglindă.
Se interesează de preț apoi își alege două costume, cu greutate.
Scoate cardul să plătească. Băieții bagă cardul în POS apoi i-l returnează, nefericiți:
- Fonduri insuficiente!
Domnul Băsescu se uită jenat în stânga și dreapta. Scot cardul, bine că am luat salariul, și îl intind băieților, care fac transferul.
Proteste cu jumătate de gură.
- Nu, lăsați domnule președinte, este o onoare.
- Salariul, după buget...
- Măcar atât pot face pentru țara mea.
- Aici ai dreptate. Măcar atât poți face.