Doi japonezi

Avem competiţia în sânge. Da, cu toţii am visat să-l vedem pe van damme caftindu-l pe chuck norris,  hakkinen  furându-i campionatul lui shumi, captain planet ăla bun bătându-l pe captain planet ăla rău, peter north trăgându-i-o jennei jameson (şi rocco siffredi să se uite haha).
Dar să trec peste acest început trivial. Am citit mult în ultimul an: nu-mi aduc aminte să mai fi citit atât de mult de când eram clasa 9-a sau a 10-a. Miller, rushdie, fowles, pamuk, llosa, marquez, waltari, asimov, clarke, scrisoarea lui tudor chirilă pentru adolescenţi şi alţii mai mult sau mai puţin cunoscuţi au contribuit la ameliorarea culturii mele generale, aia lobotomizată de politehnică. Dar atenţia  mea e concentrată în momentul de faţă pe literatura japoneză, mai exact pe doi reprezentanţi ai acesteia: Haruki  Murakami şi Ryu Murakami. Nu mă obosesc să fac recenzii la cărţi aici, că sunt alte bloguri de specialitate care au făcut deja asta. Tot ce vreau să fac e să-i pun faţă în faţă. Haruki cu imaginaţia lui debordantă, cu lumea incredibilă în care nu ştii ce e realitate şi ce-i doar un vis, cu pisicile lui vorbitoare şi pete ciudate pe obraz care trebuie linse, cu acordurile lui fine de jazz şi referirile la duke ellington. Ryu, diametral opus, descriind amănunţit degradarea societăţii şi a valorilor morale japoneze, de un realism şocant, cu scene obscene de sex, gâturi tăiate, copii abandonaţi suferind de autism şi tot ceea ce ochii noştri atât de sensibili se prefac că nu observă.
Deci Murakami vs Murakami. Ryu versus Haruki. Cine câştigă?

Ok, atât cu beletristica. Revin la începutul articolului şi la prima propoziţie. Absolut toate vietăţile din jurul nostru se dezvoltă, supravieţuiesc şi progresează datorită competiţiei. Toată istoria omenirii se confundă cu comportamentul agresiv şi competitiv.
Şi vin băieţii ăştia şi ne învaţă altceva:

Parkour este o disciplină atipică: pregătirea fizică joacă rolul cel mai important, dar corpul este doar o unealtă, este complet subordonat psihicului. Şi nu există competiţie, pentru că nu există reguli. Este singurul sport care oferă practicantului un lucru care cu greu se mai găseşte în viaţa noastră: libertate.