La cumparaturi

Sunt singur la shopping în Cora. De fapt, sunt la cumpărături, dar vreau sa atrag pe blog şi proştii care dau search după shopping pe google.
Am un stil aparte de a face cumpărături. Ştiu dinainte ce trebuie să cumpăr, aşa că mă îndrept direct spre zona potrivită. Iau produsul de pe raft şi îl pun în coş, apoi trec mai departe. Doi metri mai încolo îmi aduc aminte să verific termenul de garanţie. Mă întorc. Verific termenul şi de pe celelalte produse similare. Îl aleg pe cel potrivit şi îl aşez cu blândeţe în coş. Mă plimb printre rafturi cam cincisprezece minute şi coşul (nu-mi mai iau d-ala mare, metalic, că nu mai am cu ce să duc cumpărăturile acasă) se umple cu mâncare despre care ştiu că va ajunge expirată la gunoi, pentru că mănânc puţin atunci când sunt singur.

Mă îndrept spre casă, aşadar. Găsesc una liberă, o dată la câteva luni. Dar ASTĂZI găsesc una liberă, deci norocul îmi surâde. Aşez produsele pe banda aia rulantă, deşi tare mi-aş dori să le ia tipa de la casă direct din coş. Mă uit la ea cu speranţă, dar nici măcar un gest de încurajare pe faţa ei plictisită. Îmi dau părul într-o parte, cu un gest reflex, dar nu vrea sa flirteze cu mine. Oftez şi aşez în continuare produsele pe bandă.
Termin tocmai când se aşează un cuplu în spatele meu. Sunt foarte atent la detalii, ca de obicei: amandoi pe la 45 de ani, cu un coş mare, plin de cumpărături. El e mare şi foarte solid. Pe faţă are expresia omului care ştie bine să facă pe prostul. Vine şi stă foarte aproape de mine.
Îmi aşez alimentele în pungi, un pic alertat de faptul că tipul a mai înaintat un pas în direcţia mea şi se află acum în dreptul POS-ului (care se află în zona unde se termină casa de marcat). Tipa de la casă termină de trecut toate cumpărăturile mele, eu mă chinui în continuare să le aşez în pungi aşa că nu bag de seama iniţial că mă întreabă ceva. Apoi văd că tipul îi întinde, ferit, aproape pe ascuns, un card.
Imediat devin atent. Sinapsele se supraîncarcă. Îmi aduc aminte cum, pe vremea când nu mergeam singur la cumpărături, m-am oprit şi mi-am făcut un card Cora.
Pe cardul ăsta acumulezi puncte, pe măsură ce faci cumpărături. La sfârşit, poţi transforma punctele în nişte obiecte (gen tigaie, cuţit, prăjitor de pâine etc). Cert e că trebuie să cheltuieşti câteva zeci de milioane bune ca să aduni suficiente puncte încât să primeşti cel mai de căcăt produs din lista lor. Aşa că, până acum, am procedat ca orice om normal: am găsit o utilitate cardului, aceea de a-l folosi la curăţatul gheţii de pe geamul maşinii (câteodată îl mai împrumut şi vecinilor, că aşa sunt eu, altruist).

Deci am făcut conexiunea între gestul suspect al individului, întrebarea tipei de la casă pe care nu am auzit-o şi cardul Cora. Întrebarea cu siguranţă era: "Aveţi card Cora?". Mi-am dat seama de situaţie şi aproape m-a bufnit râsul apoi, imediat, m-am enervat. Am zis repede, cu glas tare: "da, am card cora". Individul a încremenit cu mâna întinsă peste casă. Preţ de câteva secunde se lasă tăcerea şi totul încremeneşte. Apoi scot portofelul, scotocesc un pic după card şi îl întind în timp ce tipul se retrage mormăind ceva de genul: "E totuna...".

Să mori tu? Doamne ce oameni răi. Să se repeadă la punctişoarele mele Cora ca un uliu asupra unui iepure. Ca un şacal asupra unui hoit. Ca un român asupra unor lucruri gratis.

Compromise
Conformity
Assimilation
Submission
Ignorance
Hypocrisy
Brutality
The Elite
All of which are Romanian dreams!