Nici n-am apucat să scriu ceva aici şi a trebuit să mă ridic de pe scaun. Sună la uşă. Deschid: doi colindători juniori se uită la mine cu speranţă.
- Primiţi cu colindul?
Le întorc întrebarea cu şi mai multă speranţă:
- A..cred ca da. Ceva de Metallica ştiţi?
- Domn, domn să-nălţă...
...se opresc amândoi cu ochii căscaţi. La dracu, îmi spun, e a cincea oară anul ăsta când nu reuşesc să ascult un colind cool. Încep să cred că am înţeles complet greşit conceptul de colind. În fine, trântesc uşa şi mă întorc aici, la blogul meu şi oameni buni, am o poveste mirifică pentru voi.
Cititorii fideli îşi aduc aminte întâlnirea mea extraordinară cu Moş Craciun de anul trecut . Nu? Nimeni? Ok..Citiţi AICCCCCCIIIIIIIIII.
Aţi citit? E important, altfel nu veţi întelege nimic din ce voi scrie mai departe.
Bun. Voi începe cu un mic disclaimer. Să nu vă gândiţi că sunt un om rău pentru că i-am cerut lucrurile alea groaznice moşului. Chiar nu sunt, doar am apelat la puţin terorism psihologic. Pentru asta m-am antrenat ani buni în faţa televizorului, uitându-mă la tot felul de seriale cu o puternică factura emoţională (telenovele). Aşadar, nu sunt un om rău şi sper să primesc şi eu un cadou mâine dimineaţă. Am încheiat disclaimer-ul.
- Sau?, întreabă moşul cu groază.
- Sau..., răspund eu încet, uitându-mă cu ochii îngustaţi la moş, ca şi cum o idee nouă mi-ar fi străfulgerat capul brusc.
Pisica sare din braţele mele speriată parcă de ceva. Din păcate, nimereşte fix în şemineu, unde, între timp, am aprins focul. Cu coada în flăcări începe să alerge de nebună prin cameră. Mă arunc peste ea cu haina deschisă şi reuşesc să-i salvez jumătate din blană. Şi ea reuşeşte să-mi facă un Z mare pe gât înainte să fugă din cameră pe uşa deschisă.
UŞA DESCHISĂĂĂ?? FUTU-IIII!!!, intră creierul meu în alertă, în dulcele stil clasic. Mă uit repede, dar moşul e în continuare întins pe jos. De data asta însă are o sclipire în ochi, un zâmbet rău pe faţa aia bonomă a lui. Îngheţ. În spatele meu se aude o mişcare. Fac un salt în faţă şi mă rostogolesc pe deasupra umărului drept, aşa cum m-a învăţat Bear Grylls în nenumăratele lui tehnici de supravieţuire. În stânga mea se află Moş Crăciun, întins şi legat fedeleş. Imediat după el este şemineul aprins. În dreapta mea se află uşa deschisă şi apuc să observ urmele motanului în zăpada depusă. Dar, cei mai importanţi acum sunt cei doi bărbaţi care stau în faţa mea. Unul din ei este gras, o figură jovială şi are o bâtă mare de baseball în mână. Pe suprafaţa bâtei se disting nişte semnături, probabil ale unor vedete nord-americane. Celălalt individ e bărbos şi are o faţă comună, ascunsă pe jumătate de nişte ochelari de soare Louis Vuitton. Poartă un pardesiu negru, incheiat de sus până jos.
- Frate Crăciun, ce dracu faci întins pe jos?, întreabă individul cu bâta.
- Descreieratul ăsta mi-a întins o capcană măi Nicule, răspunde moşul, parcă un pic ruşinat. M-a aşteptat să cobor pe horn şi...
Îmi îndrept spinarea, ridic nasul şi exclam:
- Descreierat? Auzi moşule, eu nu permit să vorbeşti aşa.
- TĂCERE!
A fost glasul aspru, agresiv, aparţinând tipului cu ochelari de soare. Moş Crăciun şi Moş Niculae pun capul în pământ. E clar că el e şeful.
- Crăciun! Ani de zile am investit in tine. Ore de antrenament. Training-uri la Milano, Roma, Paris. Un singur task ai: să distribui cadouri fără să fii prins de nimeni. Zi sincer, iar ai tras la măsea? Iar? Iar trebuie să fiu trezit în miezul nopţii de amărâtul ăsta de Niculae ca să venim să te salvăm. Paştele mă-tii astăzi şi mâine...
- Să nu ne enervăm, se aude murmurul moşului Niculae. Iisuse Cristoase, să nu ne pripim!, zice el un pic mai tare, mutând bâta dintr-o mână în alta. Mai bine să ne concentrăm pe tipul ăstălalt.
Atenţia tuturor se îndreaptă spre mine, făcându-mă să mă simt ridicol. N-am fost niciodată un vorbitor în public prea bun.
Individul cu ochelari de soare (da, în continuare suntem în miez de noapte) mă măsoară din cap până în picioare:
- Tu cine dracu eşti?
Mă gândesc cu atenţie ce să răspund. Încerc să fac nişte conexiuni logice rapide. Ăsta e supervisor-ul celor doi moşi, deci o figură destul de importantă în ierarhia ren, elf, moş sugerată de coca cola. Trebuie să fiu atent ce răspund.
- Cine sunt eu? Dar tu cine te crezi? (mă depăşesc numeric, dar nu trebuie să-mi arăt slăbiciunea)
- Nu eşti prea deştept, nu-i aşa? răspunde el mai calm. Sunt şeful ăstora doi pierde iarnă, sunt cine dracu vreau eu, dar cel mai mult şi mai mult sunt Iisus Cristos, aşa cum m-a denumit şi Niculae mai devreme.
Rămân mască. Desigur, aşa se explică totul. Atitudinea moşilor, tonul superior, ochelarii.
- Ahaa...am înţeles, răspund îngândurat. Mă bucur să te cunosc.
- Să trecem la subiect.
- Ok, ai adus banii? intreb eu repede
- Ţi i-am lăsat în maşină, afară, zice Iisus
- Atunci suntem chit? Il aranjati voi pe Craciun?
- Da, e al nostru.
- Iisus, putem să rezolvăm şi "altfel", se baga-n seama Moş Niculae, învârtind bâta în mână. Ce să-i mai dăm atâţia bani? Conform listei mele....nici măcar N-A FOST CUMINTE!!
- Tăcere. Respectăm învoiala.
Întins pe jos, Moş Crăciun se uită perplex la noi. Din colţul gurii i se scurge pe barbă o dâră de scuipat.
- Ce naiba se întamplă aici? reuşeşte el să întrebe. Ce-i asta?
Iisus se relaxează dintr-o dată. Îşi dă ochelarii jos şi începe să râdă, aşa cum încep şi eu şi Moş Niculae. În fine, cineva se milostiveşte şi-i spune:
- Bine ai venit la Camera Ascunsă!!!!
Cam asta a fost povestea mea, poveste care sper că va intra în folclor cu titlul: Iisus şi Random Evil Writings folosesc tehnologii de ultima oră (şi puţin terorism) pentru a dovedi că Moş Crăciun există!
Sărbători Fericite!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu