Azi, ca de atatea ori, mergeam afara prin zapada. Eram incaltat cu ghete de iarna, dar imi pusesem niste sosete cam subtiri. In concluzie, aveam picioarele inghetate.
In plus, aveam o durere de spate nasoala, de la plank-ul pe care l-am facut ieri. Si cainele nu voia sa mearga asa ca trebuia sa trag de el tot timpul.
Si cum mergeam eu asa, in starea asta de nenorocire, am trecut pe langa un mega image, iar la intrare era o femeie care cersea. Nu rezonez la cersetori, in mod normal. Dar, cum spuneam, ma aflam intr-o stare de disconfort destul de avansata care m-a facut sa ma gandesc: cum ar fi sa nu ma pot intoarce acasa sa-mi incalzesc picioarele? Cum ar fi sa nu ma pot intinde in pat peste cateva ore si sa-mi odihnesc spatele? Sa trebuiasca sa iti tarasti corpul de colo colo si sa nu vezi o scapare, o pauza, o portita de iesire dintr-o stare de durere continua.
Sa stai in frig si sa stii ca va iti va fi frig inca multe zile si nopti de aici incolo. Sa-ti fie foame si sa speri ca vei gasi ceva sa mananci in punga de gunoi aruncata mai incolo.
Treceam pe langa mega si am lasat-o pe femeia aia sa-mi prinda privirea, cu niste ochi goi si adanci cat un hau si o fata inghetata si incremenita intr-o singura expresie, de parca cutele erau trasate cu o lama fina, si-am simtit ca mi se taie picioarele, ca suntem atat de ipocriti incat n-ar trebui sa meritam sa existam, ca intr-adevar stam in bulele noastre, cu micile noastre probleme si pasiuni si dorinte si aspiratii, care ni se par totul in viata, dar care nu sunt nimic in comparatie cu durerea perpetua in care se tarasc unii oameni. Si am stiut inca de atunci ca peste putin timp n-o sa-mi aduc aminte ce am scris aici si voi continua sa visez la masini, la vacante, la case si voi uita niste ochi care pentru niste clipe m-au lasat sa vad lumea asa cum e ea, adica rece si nemiloasa si lipsita de dumnezeu pana in cel mai ascuns ungher al ei.
Voi uita ca prin niste ochi care nu erau ai mei mi-am vazut cum nu se poate mai bine micimea si ipocrizia.
Voi uita ca orice triumf sau satisfactie personala n-au cum sa acopere disperarea continua, profunda si inevitabila din afara bulelor in care traim. Ca societatea care permite asa ceva e ignoranta si satanica, adica alcatuita exact dupa chipul si asemanarea noastra.
Deprimant, stiu, asa e iarna.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu