M-am trezit de dimineata. Am imbracat costumul negru, de ninja, mulat pe corp. Mi-am asezat cu grija penisul pe partea dreapta apoi am tras pe mine o pereche de pantaloni si camasa. Mi-am luat legitimatia de pe imprimanta, mi-am pus ochelarii pe nas, m-am privit cu atentie in oglinda, apoi am plecat sa mananc multumit: aratam perfect, fix ca un reporter.
Am pornit spre casa poporului, cu metroul. Am rememorat planul, zambind usor in timp ce ma tineam de bara: n-aveam cum sa dau gres in ce mi-am propus.
Metroul m-a lasat la Izvor, unde am coborat aproape singur. Lumea deja incepuse sa se stranga in Piata Constitutiei atunci cand m-am apropiat de gardul palatului.
- Legitimatia dumneavoastra!, ma opreste autoritar un barbat cu sapca albastra si pistol.
- Je ne pas compris...., raspund eu cu un accent frantuzesc perfect.
Jandarmul se scarpina in cap, apoi isi cheama superiorul. Superiorul vine agale.
- Ce vreti?
- Je m'apelle...
- Sprechen deutsch?
- Non.
- English?
- Non, monsieur.
Dau sa intru. Imi pune mana in piept, oprindu-ma.
- N-aveti voie sa intrati, se rasteste. Ia uite-l pe asta ba, se crede la el acasa, continua el amuzat catre celalalt jandarm.
- Je travaille pour NBC.
Jandarmul ciuleste urechile.
- C'est que vous traitez un membre de la presse etrangere? Oho..ohoho..., imi joc eu cartea cu ultima fraza in franceza pe care o mai stiu.
Jandarmul isi ia mana din pieptul meu. Se uita incurcat la legitimatia mea pe care am printasem cu o seara inainte sigla NBC si un nume, apoi se da la o parte. A mers mai usor decat as fi banuit, fara sa fie nevoie sa apelez la bancnota de 100 de franci din buzunar.
M-am indreptat calm spre intrare. Nimeni nu m-a intrebat nimic. Cativa parlamentari se plimbau agitati de colo colo. Cu o zi inainte am memorat planul cladirii asa ca stiam exact unde merg. Stiam exact unde il gasesc pe primul ministru.
Intru intr-o toaleta si apoi intr-o cabina. Imi scot hainele, ramanand in costumul negru mulat.
Ma strecor in gurile de ventilatie, simtindu-ma precum un Bruce Willis mai tanar, mai pletos si fara catch phrase.
Labirintul de tuneluri argintii imi este cunoscut asa ca inaintez de-a busilea, fara zgomot.
Ajung deasupra biroului primului ministru si scot capacul de la gura de ventilatie.
Ma las nevazut in jos, in tacere, desi biroul pare gol. Ating pamantul, in aceeasi tacere. Mi se pare ca biroul e gol cu desavarsire, dar fac numai un pas in fata si impietresc intr-o fractiune de secunda.
Pe scaunul din fata biroului domnul ministru sta asezat, acoperit cu totul de spatar. Se uita concentrat la monitorul pe care este afisata o poza cu el si cu o blonda care are geanta si pantofi louis vuitton. Ofteaza.
Imi recapat calmul si ma reped spre iesire. Premierul ramane ca trasnit in scaun, vazandu-ma cum alerg pe langa el. Cand trec pe langa birou apuc in graba un costum care sta asezat pe un fotoliu, apoi ma indrept spre usa, scot cheia rapid, ies si incui biroul pe dinafara.
Dinauntru se aud niste lovituri usoare in usa. Neglijabil, abia se aude.
Din fericire pe hol nu este nimeni. Ma indrept spre o toaleta si imbrac costumul premierului. Ma strange si mi se vad sosetele pana deasupra gleznelor. Scot dintr-un buzunar cele doua masti: mi-o asez pe prima, apoi pe cea cu trasaturile primului ministru. Mi-o potrivesc satisfacut.
Ies afara si ma indrept spre sala in care are loc adunarea. Cand intru, mai multe persoane se uita curioase la mine, uimite de cei 20 centimetri suplimentari. Nu spun nimic insa.
Ma indrept spre tribuna, unde primul ministru tocmai este invitat sa vorbeasca. Ignor cutiutele asezate acolo special pentru el si imi dreg usor glasul.
Deghizarea functioneaza perfect pana acum.
Vorbesc:
- Dragi romani. Stimati domni si doamne. Ne gasim intr-o perioada dificila. Cand eram mic (rumoare in sala) eram al dracu de patriot. Lectura atator carti de istorie pline de vitejia strabunilor imi umpleau sufletul de mandrie nationala. Dar asta se intampla cu ceva ani in urma.
Acuma procesul de maturizare e sfarsit: nu ma joc pe calculator, citesc stirile zilnic si mi se pare penibil sa fiu suporterul vreunei echipe romane de fotbal.
Totusi, am o marturisire de facut...
- Esti un vampir!
- Ai supt sangele poporului!
- Esti gay!, se aud niste glasuri furioase din primele randuri.
Lumea incepe sa vocifereze. Ridic glasul:
- Am o marturisire..
- Daca ai o marturisire, de ce nu iesi pe balcon s-o spui celor o suta de mii de oameni?, se aude vocea stridenta a unei doamne in varsta. Cu cianura ai incercat?
Cateva pixuri, insigne si telefoane mobile sunt aruncate spre mine, dar le ignor. Totul decurge conform planului.
- Ok, voi iesi pe balcon.
Se face liniste.
Cobor de la tribuna si ma duc spre balconul care da spre Piata Constitutiei. Cei de jos incep sa vocifereze la adresa mea. Le fac cu mana si urlu:
- Am o marturisire...
De jos se aud injuraturi si o furie groaznica ii este adresata primului ministru.
Imi dau seama ca nu ma pot face inteles, asa ca duc mana la fata si inlatur prima masca, ramanand cu cea de-a doua. Jos si in spatele meu se face liniste. Totul incremeneste.
- Dragi tovarasi si prieteni, cetateni ai Romaniei. Pentru asta ati murit la Revolutie?
Dar restul discursului meu se pierde in urletul bucuros de jos. Lumea aclama incantata. Masca cu trasaturile lui Ceausescu este preferata celei cu trasaturile lui Boc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu