Calm like a bomb!

S-a strâns destul de mult gunoi. Iau sacul cu ambele mâini, sperând să nu se rupă, închid uşa cu greutate şi cobor scările. Ies afară din scara blocului şi traversez neregulamentar strada spre ghenă.

Evident, sacul se rupe, cu cinci metri înainte să ajung. Adun ce-a căzut pe jos în rămăşiţele sacului, îl iau în braţe şi parcurg repede distanţa rămasă.

Arunc cu satisfacţie gunoiul în tomberonul golit azi dimineaţă de Rebu. Mă întorc şi dau să plec, dar apoi, cu întârziere, creierul meu procesează uşorul zgomot metalic care s-a auzit în momentul în care sacul a atins fundul containerului. Aerul expirat capătă forma unor înjurături pe măsură ce îmi dau seama de idioţenia pe care am făcut-o. Mă întorc la tomberon şi arunc, cu jale, o privire înăuntru. Nu m-am înşelat, pe fundul metalic, printre alimentele în descompunere, sticlele de plastic şi tot felul de substanţe lipicioase şi cleioase, cheile mele ies în evidenţă. Răsuflarea ia forma unei înjurături şi mai grosolane. 

Mă uit dreapta, stânga, nu e nimeni, mă aplec peste marginea murdară, mâna stângă mă susţine, jumătatea superioară a corpului şi capul sunt practic în tomberon, miros fetid, mâna dreaptă întinsă la maxim, cheile rămân la o depărtare de un sfert de metru. Să-mi bag...!

Ghetto keys!

Mă întorc cu faţa spre stradă, cel puţin trei oameni îşi continuă drumul, cu zâmbete ironice. Mă uit dacă are vreunul mâini mai lungi ca ale mele, dar toţi sunt scunzi, parcă trăiesc în ţara piticilor. Caut un aurolac sau un cerşetor amator de un câştig rapid şi simplu, dar incredibil, nici urmă de vreunul prin preajmă. Mă plimb obidit printre tomberoane, căutând o unealtă, găsesc o crenguţă de brad, de vreo 10 cm, o iau, mă întorc şi mă chinui sa agăţ cheile, aproape reuşesc să o bag prin inel dar crenguţa se rupe iar cheile alunecă şi mai departe, sub un sac. Îmi reiau căutarea, într-un colţ al ghenei se întrevede, sub o grămadă de zăpadă îngheţată, o creangă mai mare dintr-un brad de crăciun. Trag de ea, gheaţa o ţine, trag şi mai tare, gheaţa rezistă, morţii mă-tii, trag strângând din dinţi, cu toată forţa, în sfârşit reuşesc să o desprind. La intrarea în spaţiul cu containere stă o femeie şi se uită ca la film, dar n-o bag în seamă, ştiu ce am de făcut, sunt mândru că am reuşit să obţin unealta din brad, mă îndrept spre tomberon, hai veniţi la tata.

Nu mi-am luat mănuşile când am coborât, aşa că mâinile îmi sunt aproape îngheţate. Mă chinui cu creanga aia de brad să agăţ cheile, le fugăresc prin tot tomberonul, n-am fost în viaţa mea într-o situaţie mai penibilă, fac un efort de concentrare, reuşesc să agăţ inelul, le trag în sus, mă simt precum în filmele cu puşcăriaşi care prind cheia cu un fir de aţă şi un ac şi reuşesc să evadeze, încă jumătate de metru, precum leonardo di caprio în titanic când caută cheile alea pe sub apă, încă zece centimetri, mă mişc uşor, cu minuţiozitate întind mâna stângă şi reuşesc să le agăţ.

Privesc cheile şi mâinile murdare cu mândrie ancestrală, victorie a animalului inteligent împotriva vicisitudinilor, victorie a dibăciei împotriva limitărilor biologice, înfrângere a orgoliului şi mândriei.