Modul incognito

A început aşa: am băut două beri într-un bar. Apoi m-am dus acasă şi am băut o sticlă de vin cu o carte şi massive attack, lucruri care merg foarte bine împreună. Pentru că nu mâncasem prea mult, m-am ameţit destul de bine, aşa că m-am culcat. Dacă îmi scrie cineva pe vreun chat, scriu şi eu înapoi. Dacă am ce scrie pe blog, scriu. Dacă nu, nu.
Dar de data asta m-am culcat. N-am visat nimic până a doua zi pe la 9, când m-am trezit. Iniţial nu mi s-a părut nimic ciudat, apoi am observat că nu sunt învelit. Eram culcat pe deasupra păturii. M-am ridicat în capul oaselor crezând că sunt încă mahmur. Dar nu mă durea capul şi nu eram ameţit. Am scos o uşoară înjurătură în timp ce îmi priveam palmele. Erau străvezii. Le-am dus în dreptul ochilor, ba chiar le-am lipit de ochi:
fără nici o urmă de îndoiala, vedeam prin ele. Vedeam secundarul ceasului mişcându-se ritmic. Apoi m-am uitat jos, spre picioare: tălpile mele pluteau la vreo 10 cm de sol. O rază de soare pătrundea prin spaţiul rămas la mijloc, între cele două draperii. Trecea, ca o lamă de cuţit, prin piciorul meu stâng.
Am început să păşesc înainte sau înapoi. Picioarele mi se mişcau normal, dar la o distanţă de 10cm de sol, în continuare. Am încercat apoi să mă aşez pe scaun. Am trecut însă prin el ca şi cum n-ar fi existat.Îi vedeam picioarele intrându-mi în burtă şi ieşindu-mi prin spate. Partea care era în mine nu o vedeam, aşa cum nu îmi vedeam nici intestinele sau vasele de sânge. Ca şi cum aş fi fost gol pe dinăuntrul pielii semitransparente.
Am dat să mă aşez pe pat, dar si prin acesta am trecut. M-am gândit că adineauri stăteam totuşi întins pe el. Şi nici prin podeaua apartamentului nu cădeam jos, în scara blocului sau de partea cealaltă a pământului.

Mi-a luat un timp până să învăţ să controlez gravitaţia. Dar a fost ceva nativ totuşi. Era scris în noul meu cod genetic. Am exersat aşezatul pe scaun sau pe pat, sau mersul. Nu îmi folosesc muşchii, de fapt, nici măcar nu simt că am muşchi. E ca o plutire continuă. Dar undeva în interiorul meu se află un nucleu cu o masă extraordinară. Pot respinge sau apropia obiecte după cum vreau, în mod absolut controlat. În spaţiul ocupat de corpul meu transparent acţionează alte legi fizice.

Trei zile am stat şi m-am gândit dacă e bine să ies afară sau nu. Mă simţeam precum Gregor, gândacul. Ciudat, malformat. Am stat şi m-am gândit. Nu mi-a fost nici foame, nici sete. Noaptea nu am dormit, iar ochii mei nici măcar n-au sesizat diferenţa între zi şi noapte. De multe ori am stat lângă peretele exterior şi, din când în când întindeam mâna: aceasta trecea prin zid şi, dacă mă uitam pe geam, o vedeam ieşind din perete ca o excrescenţă bizară.
A treia zi am hotărât să ies. Nu mai suportam apartamentul. Sub pătură începuse să crească ceva, din ce în ce mai mare. Ştiam ce e, dar nu am ridicat pătura să mă uit. Am decis să plec de acolo. Iniţial mi-am căutat cheile, dar am zâmbit şi am trecut prin uşă. Apoi, controlând gravitaţia, am alunecat prin podea până la parter. Am căzut fix lângă vecina de jos. Mâna mea era suprapusă peste a ei. În momentul în care corpurile noastre s-au întrepătruns astfel, am simţit o plăcere indescriptibilă. Îi auzeam sângele curgând şi unghiile crescând.
Mi-am tras mâna şi mi-am cerut cu glas scăzut iertare. N-a zis nimic, părând că nu mă observă. A tremurat uşor totuşi, ca şi cum i-ar fi fost frig şi s-a uitat peste umăr. La mine s-a uitat dar expresia nu i s-a schimbat în niciun fel, ca şi cum n-aş fi fost acolo.
Am mai atins-o o data cu mâna, pe umăr şi m-am înfiorat cu totul. A început să meargă spre ieşirea din bloc, aşa că am plutit împreună cu ea, stând fix în faţa ei, cu mâna lipită de umăr. Îi simţeam inima bătând, îi auzeam saliva alunecând pe gît, labiile foşnind, creirul gândind şi în mine era împinsă o entitate străină care mă completa şi îmi oferea o senzaţie de păcere incomensurabilă. Mi-am împins mâna mai adânc, prin umăr, până la inimă: i-am trasat conturul inimii, mi-am mulat pumnul în jurul ei, apoi m-am împins şi mai adânc, până când faţa mea a intrat prin faţa ei şi m-am intors şi aveam corpurile aproximativ suprapuse. Pluteam împreuna.
Am ieşit din ea extenuat, fără energie, dar satisfăcut.

În zilele următoare am repetat experienţa cu mai mulţi oameni. Să-i posed, aşa cum îmi place să zic. Iniţial nu reuşeam să intru în mai mult de o persoană pe zi, dar încet, încet, senzaţia de oboseală s-a diminuat. Tot aşa  s-a diminuat şi cea de plăcere. Am început să intru în din ce în ce mai mulţi oameni,  într-un timp din ce în ce mai scurt. E ca o perversiune, ca un viciu. Ca o hrană.

Este 9 dimineaţa acum. Aştept metroul. Sunt ridicat la aproape 2 metri deasupra liniilor, paralel cu linia peronului. Se apropie, este plin de oameni. Într-o fracţiune de secundă, trec prin el, prin corpuri străine, pătrund în spatele chipurilor adormite, ating organe interne, inimi, creiere, admir imagini pe retine precum nişte tablouri celebre, adun în mine amintiri şi speranţe şi dezamăgiri şi violenţă şi pasiune şi, deşi sunt singur, suntem împreună.