Opus pistorum la bac

Eram sub duş şi tocmai mă gândeam la colega mea cu strungăreaţă atunci când mâna a început să-mi alunece.... Oh, shit! Trebuia să scriu pt blog acum, nu pentru rubrica mea din CoolGirl. Scuzaţi, le mai încurc câteodată...

Ok, aveam altceva de spus aici: mă gândeam zilele astea la cât de mult m-am maturizat în ultimul timp (începutul acestui articol dovedeşte cu prisosinţă acest lucru). Am terminat facultatea si masterul, a început să-mi cadă parul şi parcă nici la Cartoon Network nu ma mai uit mai mult de trei, patru ore pe zi. Aşa că am devenit nostalgic: ce mişto era în facultate, ce mişto era în liceu, ce tânăr plin de iniţiativă, cu viitor etc, etc. Apoi am trecut mai departe: dacă aş fi înapoi în liceu cu cunoştinţele de-acum ce tare ar fi. Şi de aici ideea m-a izbit precum a izbit piatra capul caprei, crăpa-i-ar capra capul pietrei precum a crăpat şi ea capul caprei. Sau ceva în genul ăsta.
Cum ar fi dacă m-aş transporta în timp şi aş înlocui varianta de mine mult mai puţin cool şi deşteaptă din trecut? Şi cum ar fi dacă mecanismul maşinii timpului ar lua-o razna şi m-aş pomeni că m-am înlocuit fix în mijlocul examenului de bacalaureat? Cum ar arăta lucrările mele la română, sau la matematică atunci?
Am pornit investigaţia, căutând subiectele de la bac 2003.

Dar, între timp, vă rog intraţi în atmosfera de liceu cu acest scurt videoclip:

Le-am găsit, aşa că voi face o scurtă demonstraţie cu  modul în care aş aborda acum subiectele:

Matematica

Ajuns la acest subiect de pe foaia de examen, mâna s-a îndreptat ezitant spre creştetul capului. Este posibil ca numerele alea cu căciuli să aibă vreo importanţă pentru mine în viitor? Profesorii patrulează amândoi, fiecare pe un rând: unul din faţa clasei în spate şi celălalt din spate în faţă.
Nu pot să-mi distrug viitorul lăsând foaia goală, trebuie să găsesc o soluţie. Dacă nu iau bacul, slabe şanse să construiesc maşina timpului şi să mă întorc să mă ajut să pic bacul, deci aş crea un paradox temporal care poate să distrugă lumea.

Cultură pop: inutilă la rezolvarea exerciţiilor de mate

Încerc să calculez pe degete, ca la facultate, dar nu-mi dă niciuna dintre variante. Ok, soluţia de backup: mă uit întrebător spre colegii din dreapta şi din stânga. Ăştia se uită înapoi spre mine cu şi mai multă speranţă.
Deci 1 + 2 + 3 + 4+ 5+ 6, cât de greu poate să fie?  În fine, aplic o altă metodă consacrată în facultate: încercuiesc toate răspunsurile la nimereală şi asta e, îmi las restanţă.
Profit de timpul câştigat şi mă uit în jur: colegii mei scriu de zor. Majoritatea vor fi căsătoriţi şi cu copii până în momentul în care eu mă voi hotărî să mă întorc în timp. Dar devin prea liric, mai bine trec la proba de limba şi literatura română.

Limba şi literatura română


Ahh, materia mea preferată. N-am tocit referate pentru bac vreodată, deci ar trebui să mă descurc excelent.

1. Ilustrează trăsăturile prozei romantice, prin referire la o operă literară studiată

Rumoare în clasă. Subiectul nu e mură-n gură aşa cum ne-am fi aşteptat. Naiba mai ştie ce s-a studiat în liceu. Mai bine le dovedesc că sunt un băiat cult şi mă refer la o carte oarecare. O ştiu pe cea mai potrivită:  Henry Miller - Opus pistorum. Cartea ridică probleme de morală, personajele interacţionează într-un mod să-i spunem intim, iar Parisul anilor 30 reprezintă cel mai romantic loc pentru desfăşurarea acţiunii.
Cartea debutează exact cum ne-am aştepta la o proză romantică: cu niste scrisori adresate tânărului autor de către iubita acestuia, Tania.
Începe aşa:
"...cred că o să înnebunesc dacă mai trece o singură noapte fără să mă fuţi"
Ajuns în acest punct al comentariului meu, mă opresc, un pic neconvins că folosesc cuvintele corecte. Dar cine sunt eu să pun la îndoiala valoarea prozei lui Henry Miller, unul din cei mai mari scriitori americani.
"Mama şi-ar fi dorit şi ea să fii aici, să i-o tragi şi ei, m-am prins de asta din felul în care vorbeşte despre tine".
Autorul găseşte mijloace ingenioase de a introduce noi personaje, fără să ne abată totuşi atenţia de la subiect. Iată, e abia începutul scrisorii şi deja avem trei personaje. Relaţiile dintre ei sunt complexe, autorul face şi o subtilă referire la caracterul efemer al dependenţei copiilor faţă de părinţi
"La ora asta nu cred că mai lasă pe cineva în afară de Peter să o fută"
Miller continuă în forţă cu prezentarea personajelor, atingând cu fiecare frază noi dimensiuni în privinţa relaţiei dintre ele.
Mă opresc şi recitesc satisfăcut ce am scris până aici. E bună teza, profesorii vor fi impresionaţi. Tânărul eu pe care l-am înlocuit ar trebui să fie mândru de viitorul său. Continui în acelaşi mod şi, după ce umplu cinci, şase pagini cu citate şi explicaţii, predau lucrarea.

Sunt lucruri din astea mici, cum ar fi încercuitul unor litere pe o foaie, de care depinde cum va arăta viitorul tău. Dar ajungi după câţiva ani să constaţi că ce te diferenţia de restul colegilor mai puţin pregătiţi, nu mai există. Că aveţi fix aceleaşi cunoştinţe despre ce înseamnă Z6 şi că şcoala face mai mult diferenţa între voinţa ta de a memora lucruri inutile sau mediul familial în care trăieşti. Ai o şansă mai bună pentru că, la un moment dat, după multe exerciţii, ştiai să rezolvi nişte probleme. Dar puţine din problemele alea le vei întâlni în viaţa reală şi chiar şi atunci, soluţia nu îţi va fi la îndemână. Ce face şcoala pentru tine? Ce faci tu mai departe în viaţă astfel încât să nu fi pierdut timpul de pomană? Adevărul e că priveşti cu superioritate oameni mai neşcoliţi din jurul tău pentru că ţie îţi sunt vag familiare nişte noţiuni abstracte. Te-ai "descurcat" să iei  examenele. Ai memorat lucruri pe care le-ai uitat imediat după ce ai predat lucrarea. Nu ţi-ai găsit nici o pasiune. Iar tot ce ai învăţat, ai învăţat tot empiric, exact ca şi cei care s-au lăsat de şcoală în clasa 12-a. Dar, pentru că ai mai frecat menta patru, cinci ani, tu joci la un alt nivel.

În concluzie, sper că v-am dovedit că m-aş descurca într-un fel sau altul, dacă m-aş pomeni acum la examenul de bac, cu subiectele în faţă.
Şi încă o mică chestie vreau să adaug: dacă eşti băiat, nu eşti militar şi porţi pantalonii băgaţi în încălţări, atunci eşti un prost fără pereche şi îţi recomand să mori.
Mulţumesc.