Spre metrou

Cum trec des pe la Piața Sudului, am ocazia să întâlnesc, de la piață până la metrou, o pletoră de oameni. Sunt atât de mulți încât nu pot aplica deloc singurul principiu matematic pe care îl știe instictiv toată prostimea: drumul cel mai scurt între două puncte e linia dreaptă.
Lucrul ăsta însă, departe de a mă enerva, mă distrează la maxim. Auziți bă? Mă distrați. Clovnilor!
De exemplu, e un țigan cu ochelari de soare care freacă dubios menta pe marginea trotuarului. Când treci pe langă el auzi: țihgări avem, țihgări, țihgari, țihgări!
Și io mă întreb, naiv cum sunt: de ce ar cumpăra cineva țigări contrafăcute? Și, mai ales, de ce le-ar cumpăra de la un țigan gras cu parul strălucind de gel și dicție proastă?
Apoi, mai departe e cerșetoarea îmbrăcată gros, cu căciulă, fulare, mănuși, cizme și toate ălea. Sunt babele și moșii plecați la cumpărături cu sacoșile de carrefour și real după ei. Sunt unii cu niște lozuri sau bingo sau nu știu ce naiba vând acolo și care se uită lung după domnișoare.
Iar domnișoarele sunt îmbrăcate de obicei după ultima modă, adică NU decent, dând din fund provocator în drumul lor spre școală.
Ei și iată în sfârșit locul în care vroiam să ajung. Locul în care ficțiunea se îmbină cu realitatea (ca-n criticile proaste). De ceva vreme, aproape de metrou sunt aceste tarabe, dar nu chiar tarabe, ia niște măsuțe acolo...pline de cărți. Repet, cu majuscule, pentru ăia care nu au auzit: PLINE DE CĂRȚI! Șocant, nu? Și cine ar vinde cărți la Piața Sudului? Niște studenți dedicați artei sau măcar căutând să împuște un 10? Niște propovăduitori ai culturii la periferia capitalei?
Nu dom'le, nici vorbă. E ei, nește băeți geluiți, nerași, nefutuți (decât prin cine știe ce viol) și cu fețe de giboni. Ăia vând cărți de Jules Verne, Clavell etc. la Piața Sudului.
Si cum nu există vânzător care să nu-și cunoască marfa, nu pot decât să deduc că au stat întâi și au citit din scoarță-n scoarță și abia apoi au deschis taraba.
Ia sa mă duc mâine să-i provoc la o discuție despre viața în lagărul Changi. Poate le va fi ușor să coreleze cu propriile experiențe.
Cărțile alea, știu eu, se vând împreună cu ziarul. Ei bine, băeții ne fac un mare favor, că știu și ei ce rahat mare mănâncă presa și că nu merită să stea alături de niște mari autori. Așa că păstrează ziarul pentru momente solitare când îi pot da o utilizare cu adevărat practică.

Apoi, coborâm. Jos, spre metroul bucureștean. Un singur lucru interesant aici, pe lângă peroanele pline: Jandarmul!
Jandarmul are mai multe obiective. De fapt, are un singur obiectiv, da-i împărțit în mai multe obecte, așă că ca să-și dea importanță, zice că-i mai multe. Dacă pricepeți ironia mea fină.

Cu greu, vă spun sincer, cu greu îmi pot imagina cum o persoană poate avea un asemenea serviciu: să stai să te uiți cum bagă lumea cartela și trece de barierele alea. Cu ce îți poti ocupa mintea ca să nu te plictisești? Câți oameni poți număra? La câte tipe bune poți saliva? Câte scandaluri poți neglija? Câți cocalari care trec peste bariere poți ignora?

Sa fii jandarm la intrare la metrou e cea mai grea meserie.