manelistul de jos

Tastez in ritmul manelelor pe care le aud de la vecinul de la parter. Cu imaginatia care imi este caracteristica, mi-l inchipui pe manelist cu sticla de bere in fata, cu ochii intredeschisi, mana stanga intinsa in timp ce dreapta o taie perpendicular. Imi inchipui cum muzica bate la poarta sufletului lui si cum sufletul lui raspunde: "sa-mi bag picioarele, ce muzica de cacat". Dar sufletul manelistului este reprimat, este o entitate mica, ascunsa undeva in fundul manelistului.
Da. Nu stiati? Manelistii isi tin sufletele ascunse in cur. Ei isi declara iubirea unul altuia cu ajutorul flatulentei. Ei sunt precum cainii ce-si miros secretiile anale.
Manelistul de jos continua petrecerea asa ca voi continua si eu: peste manelist intra doi indivizi cu masti negre pe cap. Unul din ei isi da jos masca. Este Charles Manson. Celalalt pare a fi profesorul meu de retele. Il surprind pe manelist dansand din buric pe masa. Piranda lui sta si-l priveste admirativ, cu gura cascata. Manson il ia de gat si-l tine iar domnul profesor incepe sa-i scrijeleasca un stalp de inalta tensiune pe fata. Scurtcircuiteaza apoi firele.
Manelistul nu simte, nu se simte. E nesimtit. Locul lui nu e pe pamant, ci pe o planeta cu gaz metan in loc de aer, fara nimic care sa luceasca, fara vreun taraf si fara bani cu care sa se pozeze.
Manelistii isi fac rugaciunea de seara pe un background muzical facut de copilu minune (un fel de iisus de-al lor, doar ca-i mic, scarbos si in viata, din nefericire). Ei spera ca ritmurile armonioase ii vor gadila placut urechea lu Ala de Sus care le va darui vesnic talent, fitze si glasuri de aur.
In fine, manelistii atunci cand mor se spune ca se ingroapa cu tricou mulat pe bicepsi, curea galbena DG si semnul Nike tatuat in mijlocul fruntii. Odata ajunsi in rai (datorita sutelor de icoane cu care se inconjoara in masina si in casa in timpul vietii), ei sunt responsabili cu gropile de gunoi de-acolo.

Mda, asta de jos e un nesimtit, vedea-l-as tatuat odata, si nu ma lasa sa dorm.